Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Subculturi și fracturi

Subculturi și fracturi

De la Comisia Europeană s-a scurs un document care atestă că excutivul Uniunii vrea o schimbare înlocuind denumiri creștine („Crăciunul”, de pildă) și cuvinte relative la ascendenți („mamă”, „tată” ), spre a smulge oamenii din tradiție. S-ar realiza astfel nu numai „egalitatea” juridică, ci și „echitatea” în societate.
Nu are importanță că documentul a fost retras. De altfel, el nu este prima tentativă de a schimba cultura modernă din punctul de vedere al unei promise „echități”. Raportul Matic (2020), care se referă la drepturile sexuale, era din același pachet. Încercarea va reveni, căci ține de o opțiune a unor militanți de astăzi.
Subiectul reclamă lămuriri, în continuare.
După ce „raportul Matic” viza raporturile erotice, noua tentativă de la Bruxelles de a realiza „the union of equiy” vrea să schimbe mai departe cultura juridică – acum în sfera religiozității și a familiei. Se pleacă de la premisa că limbajul nu este doar instrument în comunicare, ci și condiție a gândurilor, chiar a trăirilor și sentimentelor, și se speră ca schimbările de limbaj să antreneze schimbări de comportamente. Este însă evident că propunerea ține de o ofensivă contra unei realități, comunitățile naționale și viața lor curentă. Ea țintește la o normare a limbajului – o normare evident în afara proiectului Europei națiunilor, care se părăsește din nou de către Comisia Europeană, și, în fond, contra culturii europene.
Care este, totuși, explicația nefericitei inițiative? Nu există explicații simple la ceea ce se petrece astăzi și se înșeală cine le crede. Sunt de părere că în acest caz intră în discuție mai multe fapte, corelate.
Cum știm, societatea modernă a apărut sub deviza egalității juridice a cetățenilor și întreține aspirația egalității. De la John Locke, la Thomas Jefferson sau John Stuart Mill, societatea a fost gândită în termenii libertății individuale și ai egalității juridice. Kant, în plus, a făcut temă din morală, Hegel din cultură, Comte din știință, Marx din economie, mari inventatori (Faraday, Stephenson, Morse etc.) din tehnică, pentru ca, spre noi, Nietzsche și Max Weber să semnaleze primejdia reinstalării servituților chiar pe fondul libertăților și drepturilor inalienabile. Dincolo de diferențele cunoscute dintre aceștia, mai ales în privința viitorului, spațiul politico-juridic a rămas terenul afirmării valorilor modernității.
Discuția care ne interesează aici, despre „union of equity”, s-a aprins deja în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când egalitatea desăvârșită a americanilor, introdusă de Thomas Jefferson în Declarația de Independență (1776), a întâmpinat dificultăți practice. La un moment dat, chiar vicepreședintele John C. Calhoun a justificat sclavia populației de culoare, dar, spre a evita vreun dictat, a lăsat deschisă poarta tratării de la caz la caz a nedreptăților – optică ce a primit susținerea la Curtea Supremă a acelor vremuri. Cum se știe, sclavia a fost abolită mai târziu, dar discuția asupra aplicării legislației a urcat mult dincoace de Abraham Lincoln și chiar dincoace de Lyndon Johnson. De realizarea „egalității” s-a legat, însă, între timp, un radicalism al schimbării ghidat de aspirația „echității”.
Nu facem aici istoria evenimentelor și ideilor. Este de reținut, însă, spre a lua măsura radicalismului, că Freud a publicat, la începutul anilor treizeci, vestita sa carte Disconfortul în cultură (Das Unbehagen in der Kultur, 1929), în care a susținut că o societate „non-represivă” nu este posibilă. Curând, Erich Fromm și-a dat seama de potențialul analitic al psihanalizei și a aplicat-o în cercetări ale sentințelor în procese penale din Germania interbelică și apoi din alte locuri. El a asimilat statul cu „tatăl” din schemele explicative ale lui Freud și a deplasat discuția de la datele vieții sociale la teama de pedeapsa parentală. Teza sa era că în statul de drept consacrat avem de a face cu un sistem opresiv cu bază psihologică, sistemul judiciar nefiind decât o cultivare a fricii, ea însăși generatoare de crime.
Sugestia unei represivități ascunse a statului modern a făcut de atunci carieră. Pe traseu, s-a format un întreg curent, din surse eterogene. Dătătoare de ton a fost, cu o nouă generație, Angela Davis, care a lansat diagnosticul radical: „complex industrial penitenciar (prison industrial complex)”, rezultat din combinația dintre „capitalism și statul structural rasist”. Liberalitatea afișată de statul modern ar fi un soi de „mistificare”, în spatele căreia se ascunde „o formă subtilă de dominație”. Cunoscuta militantă de pe coasta de Vest a Americii – pe care președinții veniți din California, Richard Nixon și Ronald Reagan, o voiau neutralizată în orice chip – s-a și angajat în mișcările „Black Panters” și „Che-Lumumba” din anii șaizeci. Ea a relansat critica modernității în numele minorităților oropsite.
Cu timpul, s-a format ceea ce aș numi o subcultură – cea a radicalismului schimbării în direcția „echității”, ce însoțește modernitatea din anii noștri. Angela Davis este doar unul dintre contributori. Nu avem aici spațiul pentru detalii, dar este de menționat că acea subcultură amestecă azi patroni spirituali diferiți – de la Bakunin, care a pledat pentru anarhism, trecând prin Trotzki, care a lansat cercetarea din laboratoare pe direcția creării „omului nou”, prin exponenți ai nazismului, care au militat pentru înlocuirea Bibliei în poziția de carte fondatoare de civilizației, prin psihologia reflexelor, la Michel Foucault, care a pledat pentru o mai adâncă liberalizare erotică, și la ideologi ai acțiunilor minoritare.
Curentul radicalismului schimbării a luat avânt în lume, să recunoaștem, pe fondul alegerilor din SUA, din 2020. Nu se putea asigura victoria candidatului democrat de la acea oră fără comasarea de forțe de pe un spectru extrem de larg, care să includă adepții radicalismului. Faptul s-a petrecut și trăim acum într-un context nou. Indicativă este împrejurarea că, imediat după discursul inaugural, președintele Joe Biden a semnat, ca prim ordin executiv al mandatului la Casa Albă, dispoziția cu privire la „Advancing Racial Equity and Support for Undeserved Communities”. Vicepreședintele Kamala Harrris a pledat pentru a prelungi „egalitatea” cu „echitatea” – înțeleasă ca asigurare „a aceluiași loc ” în societate cetățenilor.
După ce au deplasat discursul juridic de la individ la comunități, o seamă de profesori de drept din universități americane susțin inițiativa. S-a propus deja, plecând de la cercetări ale sistemului judiciar, privirea statului existent ca unul ce s-a îndepărtat de egalitatea promisă, aplicarea neabătută a discriminării pozitive, trecerea poliției sub control democratic, o altă recunoaștere a contribuției minorităților, rescrierea istoriei americane, chiar dărâmarea de simboluri ale acesteia.
Ceea ce se petrece în Statele Unite nu mai ocolește de peste un secol Europa. Pe lângă alți factori ce favorizează acum acest radicalism pe terenul ei, Uniunea Europeană înregistrează o schimbare demografică de proporții. Franța încorporează deja, după unele estimări, peste cincisprezece milioane de imigranți. Germania va mai absorbi din lume milioane de imigranți, după ce a absorbit deja considerabil. Putem da și alte exemple. Emigrația este mare și va continua, căci convine celor care caută izbăvirea de o situație socială și politică dificilă, dar și celor care îi absorb. Să nu se confunde în nici un caz lucrurile cu scenele în care oameni nimeriți la frontiera României actuale plâng că au greșit adresa!
Pe de altă parte, în Uniunea Europeană se argumentează încă predominant sub prevalența viziunii „statului laic”, care este de fapt excedată de realități. Această viziune a și împiedicat, cum se cunoaște, adoptarea Constituției Uniunii Europene, ce recunoștea măcar ascendența iudeo-creștină a culturii ei. Erorile au urmări!
În explicație, mai trebuie luată în seamă și realitatea politică. Subcultura radicalismului schimbării întrunește astăzi, după mai multe estimări, până la 10-15% din electorat. Iar în echilibrul forțelor de acum, partidele sunt interesate unde merge acest procent. Mai ales că destule partide sunt preocupate mai mult de voturi, decât de soarta societăților!
Parte a explicației este și confuzia de azi din conceperea unificării europene. Deocamdată, avem de a face cu un proiect de unificare stagnant, purtat de militanți fără anvergură de oameni de stat, care nu pot concepe viitorul Uniunii Europene. Birocratismul nu oferă un viitor convingător și nu poate motiva suficient populația.
Așadar, în rezumat, o subcultură a radicalismului schimbării vrea acum să dea direcția în Europa. Acesta este secretul inițiativelor din birocrația actualei Comisii Europene! Nu este singura subcultură actuală – o alta fiind, de pildă, cea a tehnicismului, dominată de credința că prin simple ameliorări tehnologice se depășesc dificultățile societăților actuale – dar este momentan cea mai activă.
Dinamica radicalismului nu ar fi posibilă fără actuala debusolare în materie de conducere a Uniunii Europene. De altfel, cei mai notorii gânditori europeni au taxat sever situația în care s-a ajuns. Habermas a vorbit, în declarații, de „autocrație postdemocratică”, Robert Bootle de „incapacitatea de a distinge între identitate, cultură și civilizație, pe de o parte, și aranjamente și instituții politice particulare, pe de alta” (The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, 2016), Thomas Piketty de intrarea elanului proeuropean de odinioară în „unghiul mort al controlului” (Pour un traite de democratisation de L’Europe, Seuil, Paris, 2017). În orice caz, au ajuns să decidă inși cu optici mărunte, pentru care contează alegerile viitoare, nu cum trăiesc europenii. Ei atacă acum suveranitatea națională – care rămâne o valoare – cu o ideologie ce le promite cariere – cea a globalismului.
Dacă nu ești mulțumit cu deciziile cuiva se cuvine să ai argumente. Acestea există.
Primul argument este acela că istoria nu se poate schimba. Ea ar trebui scrisă așa cum a fost și din ea se poate învăța. Dintr-o asemenea învățare au rezultat, între altele, rolul proeminent al creștinismului, al religiei în general, al familiei compusă din tată, mamă și copii, și al altor valori pe care radicalismul vrea să le înlocuiască. Schimbarea unor tradiții prin dispoziții birocratice poate duce în ispită, dar ea eșuează.
Al doilea argument ține de faptul că simbolistica istorică nu împiedică dezvoltarea. Bunăoară, Germania sau Franța păstrează simbolurile care sunt parte a istoriei lor durabile și înaintează viguros în viitor. Alte țări fac la fel. Simbolistica nu afectează cursul istoriei decât acolo unde cultura și democrația sunt în suferință.
Al treilea argument are în vedere că viața oamenilor refuză reducerile la o singură dimensiune. Fie această dimensiune economia, cum vrea consumerismul – capitalist sau comunist, fie ea lupta și antagonizarea societății, cum voia nazismul, fie competiția, cum vrea neoliberalismul, fie birocratizarea, cum se imaginează acum la Bruxelles.
Al patrulea argument este acela că în Europa de azi, preocupantă este stagnarea instituțională. Capitole esențiale ale proiectului unificării europene sunt de fapt oprite, frânte. De pildă, apropierea nivelurilor de dezvoltare ale țărilor și regiunilor nu s-a realizat. A sporit, în fapt, în multe locuri, decalajul. Statul de drept este înțeles – cum probează, în mod grotesc, perorațiile de deunăzi ale „președintelui” de la București – mai curând ca împiedicare a justiției, decât ca stat drept, iar democrația este confundată cu îndeplinirea de sarcini. Neînțelegeri de noțiuni ce sunt spre paguba tuturor! Construcția instituțională a Uniunii Europene, cu Consiliul European în frunte, care nu este ales de cineva, a rămas cu legitimare discutabilă. Democratizarea s-a pus în paranteze, încât relația Bruxelles-ului cu statele componente ale Uniunii este generatoare de tensiuni.
În sfârșit, al cincilea argument este că subculturile țin de optici reducționiste care nu au putut niciodată să conducă societăți întregi. Călcând peste propriile valori, Europa se lasă acum răvășită de asemenea optici. Or, toate teoriile societății actuale ale Europei – de la Max Weber, la Alain Touraine sau Anthony Giddens – contrazic deciziile ce se iau.
Desigur, impactul unor măsuri din Unity of Equity sau Raportul Matic este divers și nu îi alarmează pe mulți. Mai exact, el depinde de soliditatea culturală a țărilor – a culturii civice și democratice și a tradițiilor spirituale. Țările care au cultură la propriu vor rezista improvizațiilor. De altfel, reprezentanți ai acestor țări au dezvăluit consternați existența documentului cu pricina. Vor fi, însă, expuși alții.
Desigur, nu se poate spune că nu trebuie făcut nimic pentru a ameliora viața oamenilor, a grupurilor și a țărilor prin reglementări de drept. Nu o spun nici cei mai vehemenți critici ai devizelor radicalismului din zilele noastre (precum Mark R. Levin, Ameritopia. The Unmaking America, Threshold, New York, 2012, p.242, care respinge energic „radical egalitarianism”). Schimbările au de asumat, însă, cadrul instituțiilor democratice.
Se poate spune, însă, că urgențele Uniunii Europene sunt altele, căci restanțele și fracturile sunt deja multe. Agenda schimbărilor de care este nevoie se și încarcă pe zi ce trece. În continuare, cetățeanul stăpân pe libertățile și drepturile sale și suveranitatea statului național în cadrul tratatelor rămân reperul, iar o reorganizare instituțională este imperativă. Urgențele nu au de a face, însă, cu mobilizări ce țin astăzi mai curând de manipulări, decât de democrație.
Mai sunt și nedumeriri în ceea ce privește inițiativele Comisiei Europene. Nu există alternativă viabilă la democratizarea făcută la lumina zilei. De ce, atunci, schimbări pe căi birocratice? Se subminează religiozitatea tocmai când cercetarea arhivelor arată că modernitatea a fost indusă de religie și că, subminând religia, o societate eșuează în crize. Se atacă în fapt națiunea sub termeni confuzi – amalgamând națiunea etnică, cu cea civică, patrotismul cu provincialismul, suveranitatea națională cu independența și autarhia – în loc să se observe că nu este posibilă o Europă unită fără valori ancorate în tradiție. Iar între acestea sunt, cu siguranță, suveranitatea națională, iudeo-creștinismul, familia!

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg