Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Sufletul fiecărei persoane este, de fapt, Trinitatea, armonia perfectă”

„Sufletul fiecărei persoane este, de fapt, Trinitatea, armonia perfectă”

 

 

Silvia Suciu: – Pictor şi zugrav de biserici, Viorel Nimigeanu se distinge prin plasticitate, vibraţie, eleganţă şi forţă interioară. Unde se situează începuturile lui Viorel Nimigeanu?

Viorel Nimigeanu: – La mine lucrurile sunt aşa de simple… aparent simple. Pentru că, în viaţă, nu e bine dacă e prea simplu. Viaţa trebuie să aibă noduri, întrebări, remuşcări… Acesta e destinul uman! Dar la mine este simplu pentru că dacă m-aş mai naşte o dată, tot pe drumul ăsta m-aş duce. Dar aş alege să mă nasc în Renaştere.
Aşa de mult am iubit eu pictura, încă de copil! La şase ani, îi rupeam cărţile fratelui meu mai mare, pentru că mi-era ciudă că el merge la şcoală, iar eu nu; aveam o mare dorinţă să fiu şi eu elev şi să învăţ. Îndată ce am intrat la şcoală, am devenit pictorul şcolii. Părinţii mi-au dat culori de ulei, iar alături de mama am descoperit spaţiul sacralităţii, prin icoane. Mama mă ducea adesea la biserică, şi încet-încet, aceste lucruri s-au sudat. Şi astfel s-a format un fel de modul: sufletul fiecărei persoane este, de fapt, Trinitatea, armonia perfectă.

– De la cine aţi dobândit iubirea pentru pictură?

– Talentul şi răbdarea le-am moştenit de la bunica: parcă o văd şi acum, aplecată cu răbdare deasupra brocarturilor şi a dantelelor pe care le făcea în serile lungi de iarnă, la lumânare şi la lampă. Munca efectivă am deprins-o alături de tata, care picta biserici şi m-a urcat pe schelă încă de la 14 ani. M-a urcat pe o schelă de peste 20 de metri şi îmi tremurau picioarele de emoţie şi de frică. Am şi căzut de pe scară, odată, noroc cu un coleg care m-a prins. Mai târziu, am urcat pe schele înalte de 70 de metri şi am învăţat să-mi stăpânesc frica şi să folosesc prelungitoare, şi să trec peste tracul pe care îl ai în faţa unui perete alb. Pentru mine, un tavan sau un perete înseamnă un tablou. Sacralitatea am învăţat-o de la mama.

– Drumul dvs. pare uşor! Dar aţi avut şi „poticneli”?

– Am terminat la Năsăud Liceul George Coşbuc. Lumea de atunci nu trăia în stresul care ne consumă astăzi. Oamenii erau mai echilibraţi, trăiau mai liberi şi în armonie. Pe mine m-a alimentat acea tinereţe. Mama voia să mă vadă preot, tata voia să urmez o carieră militară, iar eu doream să fiu pictor. Când am terminat liceul, fără să îmi spună, mi-au depus actele la Facultatea de Teologie din Cluj. Urma admiterea, iar eu am venit şi mi-am scos dosarul; am stat atunci faţă în faţă cu episcopul Teofil Herineanu. Când s-a uitat la mine am avut senzaţia că mă desface şi mă adună, că îmi citeşte gândurile. Mi se părea că seamănă cu Iorga. În acel moment am învăţat arta tăcerii, adică dialogul cu celălalt, fără a folosi cuvinte.

– Această „artă a tăcerii” se aplică şi la pictură?

– Da, obligatoriu. Se dezvăluie un mister extraordinar. Pictura are un moment unic – „cheia de boltă”, când pânza îţi spune: „Opreşte-te! Nu mai fă nimic! Dacă mai faci ceva strici!” Eu am învăţat de la filosofi şi literaţi că urcarea presupune travaliu, adică efort, voinţă, ideal. Dacă ajungi în „cheia de boltă” şi nu ştii să te opreşti, se produce căderea. Urcarea de după cădere este mult mai anevoioasă şi dureroasă decât travaliul iniţial: te răscoleşte şi te dezechilibrează. De aceea, când ajungi în „cheia de boltă”, pictura îţi luminează calea, îţi dă forţă şi energie. Fără energie, noi nu putem avansa în viaţă. Iar artistul transpune energia sa în lucrare: înainte de a atinge pânza, el dăruieşte energia care se poate citi în spatele culorilor. Eu în astfel de pictori cred.

– Cum se „citeşte” energia dintr-o operă?

– Există un clar-obsur natural, fizic, care e lumina naturală. De aici se dezvoltă un clar-obscur cerebral, dirijat prin educaţie sau raţiune, care se regăseşte la Paul Cézanne. Cei mai complecşi sunt Rembrandt şi Vermeer, care ating în profunzime corzile de la nivelul psihologic. La ei se petrece fenomenul de refracţie: te uiţi la un tablou şi te oglindeşti în el. Energia pe care au pus-o în lucrare „atinge” privitorul. De aceea arta este nemuritoare. Am văzut ultimele autoportrete ale lui Rembrandt şi parcă sufletul meu şi sufletului lui intrau în dialog, iar eu îmi vedeam limitele şi virtuţile. Atunci am simţit acea zonă de nelinişte fără de care nu se poate face artă. Artiştii dezvoltă un soi de egoism, dar fără acest egoism nu se poate produce valoare, pentru că altfel intri într-o zonă de confort şi nu mai poţi decât să reproduci, dar nu să creezi.

– Iar în arta românească?

– Nicolae Grigorescu a fost genial: avea o rapiditate şi un nerv unice şi executa o pictură într-o singură şedinţă. Din punct de vedere coloristic, îi apreciez pe Nicolae Tonitza, dar el era prea organizat. În portretele de copii, el iese din normalitate, a fost ca Amedeo Modigliani. Ion Andreescu a fost pictorul pământului, a folosit mai ales culori binare şi le-a dat un sens. Ştefan Luchian a fost un colorist desăvârşit, lucrările lui având o puternică încărcătură psihologică: acel clar-obscur psihologic prin care el îşi picta sufletul. Gheorghe Petraşcu ştia să folosească conturul negru, ca şi în vitralii, ceea ce face culoarea mai energetică, mai luminoasă, mai puternică. Theodor Pallady creează în lucrări rafinament şi eleganţă: folosea laviuri, iar când nu avea culori, lua petale de flori şi le freca de pânză sau de carton. Obţinea astfel cele mai diafane nuanţe, cum obţinuse Hans Holbein din utilizarea conté-ului de argint. Horea Bernea a fost un revoluţionar. Ion Sălişteanu se remarcă prin gestică, iar Vasile Grigore prin program. Mi-a fost profesor la Bucureşti şi am putut să-l observ îndeaproape: el nu făcea nici o lucrare în ulei până nu făcea studii pregătitoare în acuarelă sau guaşă, iar apoi le distrugea.

– Aţi trecut în revistă marile nume ale artei româneşti. Care vi se pare cel mai emblematic?

– Constantin Brâncuşi. El a fost cel mai deştept: a „furat” simboluri de la toate civilizaţiile şi le-a înglobat în lucrările sale. Să vă povestec o păţanie de-a lui, pe când făcea ansamblul de la Tg. Jiu. Era îmbrăcat în costumul lui de in alb, avea cinci mere în buzunar, un cuţit de pe front, de la bunici, şi nu vorbea nimic, doar supraveghea cioplitorii. Stătea la hotel şi între ora trei şi cinci dimineaţa îi venea inspiraţia şi desena. Camera lui era plină de desene, schiţe şi idei puse pe hârtie. Într-una din zile, îi spune femeii de la hotel să-i deretice prin cameră. Ea a făcut o curăţenie totală şi a dat foc la toate desenele lui Brâncuşi. Prin gestul acelei femei, umanitatea a pierdut imens din punct de vedere cultural: putea să fie un muzeu numai cu desenele lui.

– Care sunt temele care vă preocupă?

– Sunt cinci teme pe care le-am dezvoltat în ultimii 30 de ani. Tema majoră este Omul: expresia umană, fiinţa în mişcare, balerinele. Oriunde apare Măria-Sa OMUL, totu-i sfinţit! De aici am dezvoltat seriile de portrete şi balerinele.
Urmează natura şi anotimpurile, de care m-am bucurat încă din copilărie.
Apoi vin naturile statice, pe care le pictez cu diverse obiecte din atelier. Unul dintre ele trebuie să fie rău, sec, nervos, mic, zgârcit, egoist, pentru ca restul să iasă în evidenţă. Obiectele creează unele cu altele un dialog psihologic: o amforă mică (cineva a investit în ea inteligenţă, tehnologie, dar ea are şi farmec, şi feminism şi senzualitate şi culoare), pe care o pui în dialog cu o pipă (simbol al bărbăţiei); iau şi o cană cu pensule (pentru Petraşcu era cel mai important lucru) şi le aşez pe toate pe o paletă. Paleta e foarte importantă; aş vrea să pun într-o expoziţie, pe un perete, toate paletele mele, ca un parcurs al picturii mele.
Urmează tema florilor: magnoliile, floarea soarelui, liliacul…
Şi cea mai grea temă o constituie arhetipurile, care se adună în secole: Poarta Raiului, Destinul, Iubirea, Timpul, Pentagonul. Pe aceastea le-am descoprit târziu; la început am trecut pe lângă ele. Am învăţat mult şi din pictura de biserici şi din icoanele de la Nicula: potrivirea raportului cromatic, expresia liniară şi valorică, semnificaţia. Acolo este „deschiderea” şi toate se zidesc una pe cealaltă.

– Cum s-au împăcat pictura laică cu pictura religioasă?

– Am pictat patruzeci de biserici în tot Ardealul (în Cluj sunt şase). Peretele este cel mai dur suport; dacă nu înveţi să comunici cu el, peretele te umileşte. De la perete am învăţat transparenţa frescei, suprapunerile, simbolurile… Toate acestea se regăsesc şi în pictura mea de şevalet.

– Există o scară a sensibilităţii?

– Contemporanii mei au început să piardă acel oxigen conferit de artă. De ce? Ce frumos erau trataţi mai demult tinerii căsătoriţi, sau orice eveniment din familie: cadourile erau adesea tablouri, şi, încet-încet, copiii care s-au născut în acele familii au crescut cu un original în casă. Asta înseamnă educaţie. Un om care nu citeşte o carte, care nu are un prieten spiritual, care nu iubeşte arta, trece prin viaţă ca un „navetist”.

– În patruzeci şi şase de ani de profesorat aţi întâlnit numeroşi tineri care doreau să studieze arta plastică. V-aţi dat seama de potenţialul lor încă de la început?

– Din primul foc îmi dau seama dacă există material, dacă există acel filon care duce la „comoară”. Cei care m-au simţit au venit către mine, şi întâlnirea cu ei îmi produce şi azi o nespusă plăcere. E o comunicare ca între mamă şi copil: iubirea, ca şi credinţa, nu se cântăreşte şi nu se declară. Ea hrăneşte sufletele, ochii, inimile, ziua de mâine. Au fost unii care au mimat, care erau falşi, iar cu ei nu am putut comunica.

– Ce sfat aţi da unui tânăr care vrea să ajungă artist?

– Ai un ideal, care înseamnă o cursă lungă – nu te abate de la acest ideal, nu schimba meseriile! Un artist fără identitate nu e artist! Fiecare artist trebuie să aibă o credinţă, un drum, o direcţie!

Interviu realizat de
Silvia Suciu

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg