Daniel Moșoiu: — Stimată doamnă Irina Petraș, sunteți născută în 27 noiembrie 1947, în localitatea Chirpăr, județul Sibiu. Ce amintiri vă leagă de acest sat?

 

 

Irina Petraș:— Era un sat pe jumătate săsesc unde tata, care era jandarm, a ajuns cu slujba. Când am împlinit 2 ani și s-a născut și sora mea, am plecat de acolo și a urmat o perioadă de „nomadism”, i-aș zice. Firea mea de ardelean așezat a fost obligată să învețe tot felul de deprinderi de ins care nu are o așezare a lui, o casă a lui. Am schimbat mai multe sate, Marpod, Cincu, mai multe case, iar în Agnita, unde am ajuns când eu aveam vreo 5 ani, ne-am mutat dintr-o locuință provizorie în alta vreme de 2-3 ani, până când am avut, în fine, casa noastră.

 

— Pe Aleea Teilor!

 

— Pe Aleea Teilor, minunata Aleea Teilor care nu mai este, cum nu mai e nici copilăria… La Chirpăr m-am reîntors abia când eram studentă. Atunci am descoperit că m-am născut într-o casă lângă biserica săsească, o biserică semănând leit cu biserica din Agnita, biserica-cetate, pe care o vedeam pe fereastra casei noastre de pe Aleea Teilor. Și tot atunci mi-am dat seama că această imagine îmi e dintre toate cea mai familiară, cea care îmi spune acasă. Această cetate săsească simplă, cu liniile ei drepte, cu ceasul care numără trecerea orelor, cu dangătul de clopot din sfert în sfert de ceas, era un reper în viața mea de copil, și frumoasă, și simplă (îmi place simplitatea ei în alb și negru, precum costumul româncelor din zonă, costumul mamei mele, al bunicii mele). Acasă înseamnă, așadar, pentru mine cetate săsească.

 

— Cu siguranță, spiritul acesta săsesc v-a influențat, ați preluat de la el cel puțin tenacitatea care vă este proverbială!

 

— Înainte de toate, înseamnă disciplină și respect pentru celălalt. Vecinătatea cu sașii (ei chiar așa o și numesc: vecinătate, Nachbarschaft, comunitatea care se punea la cale pe fiecare stradă, în fiecare zonă a unui sat, dar și la oraș), această vecinătate a sașilor a fost binevenită pentru români. Cum scria și Blaga, sasul este un ins care își vede de treabă, foarte ordonat și foarte harnic și cu mult respect pentru celălalt pe care îl lasă/îl ajută să crească lângă el. Nu are nici un gest de respingere sau de dispreț față de celălalt. Prin urmare, la Agnita, pe Aleea Teilor, erau așa: sas, român, sas, român, sas, sas, român, așa era compusă strada, și țin minte că ieșeam cu toții, într-un soi de concurență benefică, în fiecare primăvară, să dăm cu var pomii de pe alee, să măturăm, să punem flori. Și că aveam grijă unii de ceilalți. Dar de la sași am mai învățat ceva, am învățat cât de important este să ai casa ta, o curte împrejmuită cu ziduri, cu poartă înaltă, dar care nu înseamnă că te izolezi de celălalt, înseamnă doar că ții foarte mult la ceea ce englezii numesc privacy: ești în casa ta, în spatele porții înalte, îți vezi de treburile tale, dar oricând poți deschide această poartă pentru celălalt, oricând îi poți sări în ajutor. Respectul pentru disciplină, pentru muncă, pentru lucrul bine făcut, cu siguranță l-am deprins și de la sași, până într-acolo că am fost bănuită uneori că sunt de-a dreptul săsoaică! Nu sunt, nu sunt, însă a fost o lecție bună de viață, după mine.

 

— De aici vine seva unora dintre temele care aveau să devină obsesive pentru dumneavoastră: comuniunea, vecinătatea, locuirea…

 

— …tot ce înseamnă împreună, dar în același timp, da, și singurătatea! Numai așa îmi explic felul în care pot să împac prezența mea activă în lume cu singurătatea mea. Cred că fiecare om este singur, chiar dacă găsește comuniune în diversele etape ale vieții sale; însă în momentele foarte importante, deci în fața morții, de-o pildă, sau în fața unei boli atroce, ești singur, nu poți să fii altfel decât așa, cum ești singur și în visele tale, nu poate veni nimeni cu tine acolo. Am putut împăca faptul că sunt o singuratică, pe de o parte, cu firea mea gata să se prindă oricând în tot felul de proiecte comunitare, pe de altă parte. Nu exagerez deloc când spun că sunt o singuratică, țin foarte mult la singurătatea mea și la cuibul meu, la poarta pe care o pot închide ca să fiu singură cu mine. În același timp, însă, n-aș putea trăi fără să fac tot felul de lucruri în ideea că preajma poate fi mai bună. Aceasta ar fi ideea de singurătate deschisă spre ceilalți. Până și moartea, una dintre temele mele obsesive, are la mine această față dublă: sunt foarte conștientă de faptul că sunt muritoare, dar mi-am disciplinat acest dat, această știre implacabilă până la a ajunge s-o cred calitatea mea esențială. Faptul că sunt muritoare mă face să nu risipesc timpul pe care îl am, să am grijă ce fac cu clipele, minutele, orele, zilele mele. Mai mult, să ajung prin această disciplină a finitudinii, cum îi spunea Gabriel Liiceanu, să fiu mult mai puțin dispusă să mă supăr, să țin supărarea, să mă răzbun pe celălalt – mi se par lucruri cu care timpul meu scurt s-ar pierde.

 

— Toate acestea presupun absența deznădejdii, a disperării în fața morții, în fața sfârșitului inevitabil?

 

— Am aflat foarte repede că sunt muritoare. Dincolo de faptul că moartea e foarte firească – de vreme ce tot ce este în acest Univers se naște, crește și moare, nu văd de ce ar face omul excepție –, muritudinea mi se pare…, nu înspăimântătoare, mi se pare cumva… caraghioasă. De o vreme, pe măsură ce trec anii, chiar mi se întâmplă să zic seara, singură și cu voce tare: ce penibil!, cu gândul că toată această zdroabă, toată acumularea de cunoaștere se risipește. Dincolo de seninătatea cu care o întâmpin, nu-mi place că are așa de puțin respect pentru tot ceea ce s-a adunat într-o minte de om, cât de repede se poate pierde ceea ce ai gândit o viață întreagă. Mi-a plăcut teribil când am citit în Marcel Moreau, pe care l-am tot tradus, că noi, oamenii, mai ales cei lucizi și fără stare, vrem să știm, să cunoaștem, să facem etc., de parcă scopul nostru ar fi să fim tot mai deștepți și mai frumoși, și mai cuprinzători, să știm tot mai multe, pentru ca, ajungând în fața morții, să-i putem zice: ia-mă, Moarte, sunt perfect!

 

— Am citit undeva că revelația aceasta a morții ați avut-o încă din copilărie!

 

— Foarte devreme. Nu știu exact de unde. Adică nu știu exact cine a fost omul care a murit atunci când eu aveam doi-trei ani. Am văzut niște scene, am văzut oamenii supărați. Tocmai pentru că reacționau așa de dramatic – cred că drama era și mai mare decât cum o vedeam eu cu ochii mei de copil –, așa de răvășit în fața unui eveniment pe care ei îl numeau moarte, asta m-a făcut să exploatez o vreme această întâmplare: mă întindeam în mijlocul camerei, pe covor, și anunțam: moare Irina! Reacția părinților mei era așa de ciudată, atât de supărați erau la acest anunț, încât după o vreme am renunțat, nu înțelegeam de ce nu văd că n-am murit și că nu era decât un joc. De aici încolo am urmărit mereu reacția oamenilor în fața morții, felul în care nu reușesc să ajungă să trăiască firesc cu gândul morții lor. Mi s-a părut întotdeauna că ar fi un foarte bun exercițiu pentru multe lucruri bune. Omul care se crede nemuritor e mai lacom, mai intolerant, mai rău cu ceilalți, mai apucător, mai dornic să aibă și mai puțin dornic să fie, toate acestea fiindcă el crede că are tot timpul de partea lui. Poate că, învățați să moară, oamenii ar fi mai buni.

 

— Prima întâlnire cu cărțile…

 

— Prima întâlnire cu cărțile a fost înainte de a merge la școală. Când e vorba să mă recomand, mai nou, spun că înainte de toate sunt o muritoare. În al doilea rând sau aproape la egalitate sunt o cititoare Pe la vreo patru ani și jumătate, am descoperit o carte cu litere rusești. Mi-au plăcut așa de mult „floricelele”, încât le-am copiat. Am aflat încet, de la cei mari, că sunt litere, apoi am descoperit în ziarul Scânteia că pot citi titlurile, evident, silabisind. Dar am mai descoperit ceva: ce important poți deveni fiindcă știi să citești! Când venea bunicul meu din Maramureș – am uitat să spun că fețele mele mereu duble, singuratică și deschisă spre lume, obsedată de moarte, dar foarte activă și senină, au probabil rădăcini și în fața mea dublă prin naștere, mama, sibianca, și tata, maramureșeanul –, deci când venea la noi în vizită, și tata îmi zicea să-i citesc despre ce-i vorba în ziar, iar eu citeam titlurile, era atâta bucurie și atâta admirație în jurul meu, încât mi s-a părut că e ceva extraordinar să citești. Pe urmă, fiecare leu pe care îl primeam pentru bomboane îl dădeam pe cărți, așa că citeam aproape de dimineața până seara. Statul meu cu nasul în cărți foarte devreme, înainte chiar de a merge la școală, m-a făcut să fiu mai sigură pe ceea ce văd în jurul meu, deci să știu. Când aveam vreo 10 ani, am fost operată de apendicită și atunci, cu o seară înainte de operație, mi-a adus mama poveștile Fraților Grimm, un cărțoi de vreo 300 de pagini. În două zile l-am terminat, iar „știrea” că am citit această carte în două zile s-a răspândit în toată Agnita, eram o mică vedetă! Prin urmare, relația mea cu cărțile, cu bibliotecile, e foarte veche, constantă, și n-a scăzut niciodată. Sunt muritoarea care citește!

 

— În familia dumneavoastră se citea, aveați bibliotecă, părinții cumpărau cărți sau le cumpărați dumneavoastră?

 

— Amândoi părinții mei provin din familii modeste, deloc bogate, dar cu foarte mare dragoste de carte. Tata era fiu de ceferist din Ilba, de lângă Baia Mare, iar bunicul lui dinspre mamă era un Cosma care înființase prima școală românească acolo. Pe mormânt am văzut scris „docente de Ilba”, nu însemna decât cantor sau ceva de genul ăsta, dar „docente de Ilba” suna foarte important. Așadar, aveam cărți, se vorbea despre cărți în casă. Tatei îi plăcea mai ales istoria, citea despre știință, cărți „adevărate”, nu ficțiuni. În schimb, mama era foarte îndrăgostită de ficțiune. Biblioteca din casă nu era mare, dar biblioteca publică devenise un loc important pentru noi, săptămână de săptămână eram cu plasa după cărți. Se și cumpărau mereu cărți, căci lucrul cel mai important la noi acasă era să știi.

 

— Știind deja să citiți, nu v-ați plictisit în primii ani de școală?

 

— Nu, fiindcă acolo era interesant să-i urmăresc pe ceilalți ce fac. Eram foarte mică de înălțime în primele clase și stăteam în prima bancă. Puteam să-i urmăresc pe toți cum sunt ascultați, eram cu ochii pe ei. Acum îmi dau seama că aș putea zice că deja aveam apucături de profesoară, ideea de a vedea ce știu, cum știu și unde aș putea interveni. Când eu eram în clasa I, a II-a, veneam acasă și făceam în curtea noastră „școală” cu cei mai mici decât mine. Mi-aduc aminte ce bucurie era când, mai târziu, mergeau și ei la școală și veneau și-mi spuneau: Irina, astăzi ne-a învățat învățătoarea ce ne-ai spus tu!

 

— Cine v-a descoperit talentul literar, pentru că ați debutat în 1956 cu poezie în revista Luminița?

 

— Nici eu nu știu în ce moment a devenit clar pentru toată familia că eu știu să spun frumos tot felul de lucruri. Nu era un talent deosebit, nici vorbă, dar îmi plăcea să pun în versuri întâmplări, urări. Poezia cu care am debutat atunci în Luminița și cu care am făcut o vâlvă uriașă în toată țara era ceva cu patria, cu țara întreagă care e un șantier, plin de schele, plin de soare, ceva de genul ăsta, bine ritmată altminteri. După ce a apărut, am primit sute de scrisori din toată țara, de la copii care voiau să corespondeze cu „poeta” din Agnita. Pe urmă, ca orice copil, am trecut și eu prin faza de imitație: învățam despre rondel, scriam și eu rondeluri, învățam despre sonet, scriam sonete. La un moment dat, îmi plăcea să scriu un soi de poeme bacoviene, scriam despre morți, viermi, putreziciuni, spre groaza celor din jur. Am renunțat și la faza asta și n-am mai scris poezie, fiindcă era tot mai puternică latura de profesoară, aș zice. Adică ideea că sunt bună-conducătoare-de-texte și vreau să citesc și ca să știe ceilalți. Citeam cărți și le povesteam. Când am terminat facultatea, am scris prima recenzie, în ‘70, am publicat-o la Zalău, unde am fost profesoară un trimestru. Și de aici încolo am început să fiu cea care citește ca să spună celorlalți ce a citit.

 

— Așa s-a născut criticul literar, povestind mai întâi cărțile, povestindu-le altora, apropiaților, prietenilor, colegilor. Ați avut în școală, în liceu mai ales, un profesor care să vă influențeze la modul decisiv? Profesorul de română, poate…

 

— Am avut profesori foarte buni, care au picat exact pe pofta mea de a ști. O familie de dascăli care se chema Muscă… Emil Muscă mi-a fost profesor până în clasa a V-a, iar în tot liceul, Elena Muscă. Niște oameni extraordinari. Dar interesul meu nu era numai pentru literatură. Eram bună și la matematică, la chimie, la desen, la științele naturii, ca orice premiantă.

 

— Chiar voiam să vă întreb cum v-ați descurcat cu celelalte materii…

 

— Mă descurcam pentru că le făceam pe toate cu plăcere și cu o poftă nesecată de a ști. Matematica înseamnă, de fapt, disciplină, înseamnă ordine. Fizica, de asemenea, astronomia, nu mai vorbesc. Până astăzi citesc tot felul de lucruri ne-literare, cosmologie, fizică și toate celelalte. Domnul Muscă ne învăța nu numai cât de importantă este gramatica, dar știa să cânte la vioară, ne introducea în muzica simfonică atât cât puteam noi la vârsta aia înțelege, iubea pictura, îi plăcea să ne stârnească imaginația. Doamna Muscă ne învăța că manualul este numai un ghid și că noi trebuie să citim în primul rând cărțile. Mai mult decât atât, știa să strecoare tot ceea ce e important chiar și atunci când era interzis. Când am venit în ‘65 la Cluj, nu mulți dintre colegii mei de facultate știau despre Blaga. Profesoara noastră ne vorbise despre Blaga.

 

— Înțeleg că puteați să mergeți la orice facultate, oriunde ați fi dat examen ați fi intrat. Ați ales filologia. De ce?

 

— Dintr-un motiv copilăros, aș zice. Eu oscilam între matematică și chimie, dar, din toată clasa noastră de la Real, doar eu și cu încă vreo 2-3 colegi ne simțeam bine la orele de matematică. Dacă voi fi profesoară, mi-am zis, vreau să fiu o profesoară întâmpinată cu plăcere, cu bucurie, și numai profesoara de română poate fi așa, pentru că vine cu povești. Și atunci m-am dus la Filologie.

 

 

 

— Cum au fost anii de studenție? Ați prins perioada de început a Echinox-ului, perioada aceea de deschidere de la sfârșitul anilor ‘60.

 

— Anii de studenție au fost cei mai frumoși, nu obosesc s-o spun. Iar ‘65-‘70 au fost anii despre care toată lumea vorbește și astăzi ca fiind anii cei mai deschiși și mai luminoși, și mai prosperi din toată perioada comunistă. Și a fost pentru noi, pentru șaptezeciști, norocul cel mai noroc. Să prinzi studenția, care e frumoasă oricum și în vremuri grele, negre, exact în perioada deschisă! Petru Poantă a povestit și el, dar nu numai el, despre această perioadă, perioada în care în fiecare zi apărea o carte nouă care până nu de mult fusese interzisă, se traducea enorm, puteam cumpăra toate cărțile, aveam abonamente ieftine la operă, la teatru, la filarmonică. Să nu mai spun că în momentul în care studenții au vrut să facă o revistă (nu intrăm în detaliile epocii, s-a scris mult despre toate astea), au făcut-o. Sigur că am și fost o generație care a trecut înainte prin tot felul de restricții, sărăcie, dar o generație care lua mai ușor lucrurile rele, adică mai dispusă să încerce să treacă peste ele, mai dispusă să înțeleagă că nu totul pe lume e perfect și că, vorba lui Pascal Bruckner, nimeni nu ți-a promis fericirea. Că pe urmă lucrurile s-au stricat, asta e altă poveste.

 

— Mergeați și la ședințele Cenaclului Echinox, la întâlnirile de la Mongolu?

 

— Am încercat cenaclurile literare, am fost la foarte puține ședințe. Am fost echinoxistă prin alianță, de la distanță, cumva. N-am fost în redacție. M-am dus și la Cenaclul Tribuna care era foarte în vogă pe vremea aia, și acolo, am mai povestit asta, era o hărmălaie de nedescris, lume multă, toți vorbeau, mie mi se părea că nu ascultă nimeni. La un moment dat, unul se ridică și întreabă, pe o anume discuție: cui prodest? Și atunci mi-am zis: mie nu. Mi s-a părut că biblioteca e cel mai bun cenaclu.

 

— Dar v-ați văzut visul cu ochii, ați terminat facultatea și ați devenit profesoară. După o escală de trei luni la Zalău, ați ajuns în Agnita.

 

— Da, Laura născându-se la Agnita, iar eu fiind un om fără stare, am suplinit la fostul meu liceu. La Zalău, da, au fost primele luni și a fost o experiență chiar foarte bună, la Liceul Pedagogic, foarte bine pus la punct. După care am fost de prin ‘73 la Liceul Ady-Șincai, iarăși un loc foarte bun. Și 10 ani, pe urmă, la Catedra de limba română pentru străini de la Filologie. Am exploatat relația românei cu toate celelalte limbi și așa s-a născut Feminitatea limbii române.

 

— V-ați dorit să ajungeți profesoară și ați ajuns. Cu toate acestea, în 1985, ați renunțat la cariera didactică.

 

— Am renunțat dintr-o întâmplare dublă. În cei zece ani am lucrat mult, am făcut tot felul de manuale pentru străini, mi-am dat doctoratul, a fost o perioadă foarte bună și munca îmi era recunoscută. În ’85, brusc, a scăzut numărul de studenți străini și trebuia să se reducă și locurile la catedră. Dar s-a întâmplat ca tot în ‘85, fără nici o legătură cu această reducere de posturi, să se instaleze hipoacuzia: nu mai puteam face față la ore, nu-i mai auzeam nici măcar pe cei din banca întâi. Am fost transferată la Biblioteca Județeană. Ce putea fi mai frumos decât un cal cititor să ajungă într-un lan de ovăz plin de cărți?!
În 1990, am ajuns redactor la Editura Didactică și Pedagogică, refuzând oferta de director la Direcția de Cultură. M-am întâlnit cu Ioana Em. Petrescu pe stradă, era într-o vineri, și ea mi-a zis: Irina, neapărat să te întorci la catedră, să vii la catedra de română. I-am explicat că nu mă pot întoarce, nu aveam decât 42 de ani, dar mie mi se părea că deja sunt prea bătrână să mă mai întorc. Am ales să rămân la editură, tot cu cărțile lucrez, tot cu școala sau pentru școală. Ziceam că ne-am întâlnit într-o vineri, luni Ioana murea.

 

— M-am întors spre calculator și am constatat că ora noastră aproape a trecut. N-am apucat să vorbim despre cărțile dumneavoastră, despre celelalte obsesii ale dumneavoastră…

 

— Poate altădată.

 

 

Interviu realizat de Daniel Moșoiu