Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Suntem diferiți, ne asemănăm însă până și în diversitatea noastră, deoarece suntem aceia care au clădit, fiecare în colțul lui, totodată împreună, această casă, această cultură care ne definește.”

„Suntem diferiți, ne asemănăm însă până și în diversitatea noastră, deoarece suntem aceia care au clădit, fiecare în colțul lui, totodată împreună, această casă, această cultură care ne definește.”

 

 

Ani Bradea: Stimate domnule Dan Ciudin, știu că dumneavoastră conduceți cea mai veche și mai cunoscută societate culturală românească din Germania, cu peste 50 de ani de activitate neîntreruptă, practic cel mai longeviv cenaclu literar românesc din străinătate. Pornind de la această informație, vă propun să ne întoarcem puțin în timp, rugându-vă să vă gândiți la viața dumneavoastră din România de dinainte de emigrare și să povestiți, pe scurt, acest parcurs.

 

 

Dan Ciudin: M-am născut la București în anul 1952. Și tot în București am urmat, mai întâi, școala generală din cartierul unde locuiam (zona „Foișorul de Foc“), apoi Liceul „Mihai Viteazul” (astăzi Colegiul Național „Mihai Viteazul”), absolvind bacalaureatul în 1971. Din partea mamei (Maria-Alexandrina Gane), respectiv a bunicului matern, mă trag din familia scriitorului Constantin Gane (nepot al scriitorului junimist Nicu Gane), cunoscut îndeobște ca autor al binecunoscutei lucrări în trei volume „Trecute vieți de doamne și domnițe“, publicată în anii ’30 și premiată de Academia Română. Bunicul meu, tatăl mamei și al celor doi frați ai ei (unchii mei direcți) a murit destul de tânăr, pe vremea când mama era încă adolescentă. Pe fratele lui, scriitorul Constantin Gane, nu l-am cunoscut, a fost arestat în 1949 din motive politice și a murit la Penitenciarul din Aiud, probabil în 1963. A fost, ca multe alte victime ale dictaturii comuniste, aruncat, de bună seamă, la groapa comună. Familia noastră a primit doar prin anul 1963 o scurtă înștiințare despre decesul lui, din care nu reiese însă exact data decesului. Metoda comunistă! Bunicul și fratele lui au studiat amândoi în Germania, primul ingineria, celălalt dreptul. Bunica mea din partea mamei, născută la Cernăuți pe vremea când acea regiune făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, se trage din familia scriitorului Constantin Stamati („Muza Românească“), unul dintre întemeietorii Academiei Române. Bunicul ei, Constantin Stamati-Ciurea, fiul celui dinainte, a fost și el (printre altele) scriitor. Bunica mea a trăit o vreme la Viena unde a și studiat filologia.
Din aceste scurte date despre familia mea, vă puteți da seama care era situația pe vremea aceea pentru noi în țară. Familia mea a fost expropriată înainte de a mă naște, mutată cu forța în zona pe care am amintit-o înainte. Nu am dus o viață ușoară, părinții mei, familia mea, s-au luptat din greu să-și câștige existența, mereu cu frica de a nu fi arestați de la o zi la alta din pricina acelei odioase „origini nesănătoase“! Unul dintre unchii mei, fratele mijlociu al mamei, a fost și el arestat, dar eliberat după relativ scurt timp (un an și jumătate, ceea ce era puțin la vremea aceea).
Nu am vorbit până acum despre tatăl meu, al cărui nume îl port. Acest lucru se datorează faptului că părinții mei au divorțat foarte curând, aveam patru ani atunci. Din acest motiv am trăit în familia mamei mele. Tatăl meu (Mihai Ciudin) a fost ofițer în garda regală, până când a fost și el, din motive binecunoscute, dat afară din armată, obligat fiind după aceea să-și găsească o altă meserie, anume aceea de constructor. Cu tatăl meu nu am avut, din păcate, un contact foarte intens în vremea copilăriei și adolescenței. De-abia după 1989, la maturitate, am reluat relațiile, pe care, până la decesul lui în 2013, le-am intensificat an de an. Din cele spuse, înțelegeți că tatăl meu a rămas în țară, fiind recăsătorit dar ne mai având alți copii.

 

 

Când ați plecat din România și care a fost conjunctura favorabilă care a dus la acest moment?

 

 

Am ajuns în Germania în septembrie 1972, la vârsta de 20 de ani, prin ceea ce se chema atunci în Germania „reîntregirea familiei“. Mama mea a avut ocazia să facă o excursie în Germania în 1970 și a decis să rămână aici. Situația de permanentă oprimare, directă și indirectă, la care era supusă familia mea, nu mai prezenta nici un motiv de a rămâne în România. Orice împrejurare de a părăsi dictatura comunistă, atunci când s-ar fi ivit, era văzută ca o eliberare. Mama mea a făcut acest pas curajos și, cu ajutorul unor rude mai îndepărtate ale bunicii mele, s-a stabilit în Germania. A reușit să mă scoată din țară de abia după doi ani și jumătate, după care, rând pe rând, li s-a dat voie și unchilor mei cu familiile lor și bunicii mele să părăsească țara. Astfel, în 1974 toată familia din partea mamei nu mai era în țară. Fratele mijlociu al mamei s-a stabilit și el la München, unde se stabilise mama mea cu mine, fratele cel mare s-a stabilit, după câțiva ani de ședere în Germania, la Paris. (Despre activitatea acestui unchi, legată de lupta împotriva distrugerilor din București ale lui Ceaușescu, aș putea vorbi altădată, dacă va fi cazul.)

Vom reveni la acest aspect, fiindcă vreau să aflu povestea, dar înainte de asta am să vă întreb cum au fost primii ani în Germania, cum a fost acomodarea la noua societate, la o lume complet diferită de aceea pe care ați lăsat-o în urmă, plecând din țară?

 

 

Ajuns în Germania, știam limba germană deoarece am vorbit-o acasă în paralel cu româna, a trebuit întâi să dau o echivalență de bacalaureat după care am început studiul arhitecturii la Universitatea Tehnică din München (facultățile de arhitectură în Germania sunt încadrate în universitățile tehnice, cu toate că studiul ca atare nu este „mai tehnic“ decât în alte țări). Aveam tangențe cu arhitectura, mama era graficiană și fratele mai mare al mamei era și el arhitect. După studiu am lucrat la diferite birouri de arhitectură, din 1990 am fondat, pentru scurt timp împreună cu un coleg, apoi cu soția mea (între timp suntem divorțați dar mai lucrăm împreună), agenția noastră proprie de arhitectură.

 

 

Cum se face că, părăsind România la o vârstă foarte tânără, vârstă la care „transplantarea” într-o cultură nouă are toate șansele de reușită, iar ruperea de viața trăită până atunci poate fi mai ușor de realizat, mai ales că toată familia era în afara granițelor, dumneavoastră ați păstrat o legătură strânsă cu țara, cu cultura română în special?

 

 

Relația mea cu România, respectiv cultura română, nu s-a rupt niciodată, chiar dacă în anii studenției, apoi până în 1989, nu a fost așa de intensă. A fost o perioadă grea, nimeni nu bănuia că situația politică se va schimba vreodată. Se spera! Când am părăsit România, am părăsit-o, la vremea aceea, cu sentimentul unei pierderi definitive, atât sufletești cât și fizice, pragmatice. Mă aflam (nu numai eu, și mulți alții pe care i-am cunoscut dintre cei veniți înainte de ’89) între două lumi, aceea reală, unde trăiam, unde m-am integrat pe deplin (atât intelectual cât și în viața de zi cu zi), și cea a identității culturale pierdute, a vechilor rădăcini și tradiții familiare rămase în aer. Nu ne-au rămas decât lucruri, obiecte de familie pe care am putut să le aducem din țară, în special cărți, acele ale străbunilor noștri, dar și ale multor alți autori români.
Dar a venit acel 1989! Pe neașteptate! O eliberare, din păcate însă numai parțială. Nu a fost schimbarea pe care o visam. O așteptam ca pe un vis, a fost una, dar cu multe, prea multe decepții. Cel puțin pentru unii dintre noi! Din acest motiv, unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fost să mă implic în lupta pentru redresarea țării spre o democrație autentică, de tip occidental, acea formă politică pe care am trăit-o aici și care a funcționat și funcționează în continuare. Am simțit nevoia că TREBUIE să fac ceva pentru acel tărâm de unde mă trag, pentru acel sânge care se scaldă în venele mele. M-am alăturat Grupului de Sprijin al Alianței Civice din Munchen, am participat la înființarea acestuia ca asociație cu scop obștesc (ONG), care s-a denumit apoi „Alianța Civică Munchen“, al cărui președinte am devenit pentru mai mulți ani.

 

 

Păstrarea legăturilor dumneavoastră cu țara și cultura în care ați crescut și v-ați format în anii tinereții a presupus, în tot acest timp de când v-ați stabilit în străinătate, și o relație permanentă cu limba română? Mai exact, ați vorbit limba română în familie?

 

 

Strânsa legătură interioară cu obârșia mea s-a manifestat și într-un sens pe care l-aș desemna mai degrabă pragmatic. Fosta mea soție, arhitectă și ea, cu care am fondat atelierul nostru de arhitectură, este de origine poloneză, stabilită în Germania din 1980, anul în care în Polonia a fost decretată starea de război. (Noi ne-am cunoscut însă mai târziu). Fiul nostru, născut în 1994, aici în Germania, desigur, a avut parte de o educație aparținând atât țărilor noastre de proveniență (Polonia și România) cât și, bineînțeles, a mediului german în care trăim. Din acest motiv, pot spune, nu fără o anumită mândrie, că vorbește poloneza și româna foarte bine, fără (prea multe) greșeli gramaticale, exprimându-se și în scris destul de corect. Trebuie ținut cont de faptul că nu a făcut nici școală poloneză nici română, în afară de câteva cursuri organizate de o anexă a consulatului polonez, iar pentru română organizate de Alianța Civică, asociația al cărei președinte eram la vremea aceea. Cel mai mult a învățat de la noi. În casă se vorbeau trei limbi. Soția mea vorbea cu el poloneza, eu cu el româna, iar limba comună era, bineînțeles, germana. Școala a urmat-o la un liceu german, cu franceza și engleza ca limbi străine. L-a ajutat mult acest multilingvism, atât prin posibilitatea de a cunoaște pe cont propriu aceste țări (ceea ce a și făcut), cât și prin faptul că, înțelegând limba, i-a fost mai ușor să se apropie de mentalitățile respectivelor popoare. Acum s-a stabilit la Paris, unde a plecat pentru studii…. Am ținut mult să-l educăm în spiritul țărilor din care provenim, cât și al mediului în care trăim. În acest context, pot spune că l-am educat în spirit european, o valoare pe care o consider esențială. Personal, mă consider un cetățean al Europei, cu origini dintr-un colț al acestui continent, dar aparținând acestui întreg. Suntem mai mult decât un ansamblu de state, de petece de pământ, suntem o comunitate de valori, greu dobândite, deseori puse la încercare, contestate de gândiri mărunte, dar, și de acest lucru sunt convins, până la urmă durabile, dătătoare de certitudini, la urma urmei, de speranță. Suntem diferiți, ne asemănăm însă până și în diversitatea noastră, deoarece suntem acei care au clădit, fiecare în colțul lui, totodată împreună, această casă, această cultură care ne definește. Suntem europeni, acest lucru nu avem voie să-l ignorăm, ba chiar să-l uităm! Și nicidecum să-l repugnăm!

 

 

Am să mă întorc acum, așa cum vă promiteam, la afirmația pe care ați făcut-o despre unul dintre frații mamei dumneavoastră, cum că ar fi avut o atitudine împotriva distrugerilor lui Ceaușescu din București. La ce anume vă refereați?

 

 

Unchiul meu, fratele mai mare al mamei, arhitectul Ștefan (Radu) Gane (născut în 1923 – decedat destul de timpuriu, în 1988) s-a stabilit, așa cum spuneam înainte, după emigrarea sa în Germania la Paris. A profesat în meseria sa, a fost lector universitar la Facultatea de arhitectură din Alger, în același timp interesându-se intens de situația politică din țară, având contact cu mulți reprezentanți ai exilului românesc din Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, de peste ocean și din alte părți. Revoltat peste măsură și exasperat de amploarea distrugerilor efectuate de regimul comunist, în special în București, în numele unei așa zise sistematizări a orașului, în fond umbrela sub care se ascundeau năzuințele grandomane ale „ilustrului conducător”, distrugeri care erau la ordinea zilei, chiar dacă nu cu aceași amploare, și în alte orașe, precum și la sate, a fondat în anul 1985 la Paris, împreună cu alte personalități ale exilului, „Asociația Internațională pentru Protejarea Monumentelor și Siturilor Istorice din România“.
Revolta mână în mână cu exasperarea, de care vorbeam, o simțeam de fiecare dată când îl vizitam, cam de două ori pe an în acea perioadă a anilor ’80. Era aproape o durere fizică, care-l cuprindea de fiecare dată când vorbeam despre activitatea sa, despre ce a fost întreprins în ultimul timp și ce mai trebuia făcut. Era o muncă de Sisif, dar nu a renunțat la misiunea sa, pe care o considera ca o necesitate, o datorie față de țara pe care a fost nevoit să o părăsească, țara strămoșilor săi, țara pe care o iubea prin fiecare fibră a ființei sale. Numai moartea prematură, în august 1988, răpus fiind de un cancer fulgerător la numai 65 de ani, l-a oprit din acest drum.
Misiunea asociației consta în primul rând în mediatizarea și aducerea la cunoștința opiniei publice din Occident, a forurilor internaționale (în special UNESCO), a reprezentanților politici din diferite țări, a distrugerilor care se amplificau zi de zi. Au fost întocmite petiții adresate guvernelor mai multor țări din occident (Franța, Germania, Italia, Spania, Marea Britanie), a existat o colaborare intensă cu foruri internaționale de specialitate, precum ICOMOS (International Council of Monuments and Sites), o anexă a UNESCO, prin care s-a propus declararea unor clădiri, ansambluri arhitecturale, ca „Patrimoniu Mondial“ spre a le salva. Au fost organizate demonstrații în fața reprezentanțelor diplomatice ale României, ale unor foruri internaționale, în câteva orașe din Europa de Vest. Arhitect de meserie, bun cunoscător al orașul său natal, Bucureștiul, unchiul meu era bineînțeles conștient de faptul că existau zone, cartiere, clădiri care necesitau lucrări de asanare, de restructurare, de sistematizare. Dar NU în acest fel! Ceea ce se întâmpla nu se putea denumi decât pur și simplu eradicare, distrugere, fără noimă, fără sens. Eradicarea totală a unor întregi cartiere, distrugerea sau, în cel mai bun caz, strămutarea unor vestigii istorice, pot fi pe drept considerate ca fiind crime împotriva identității unui popor, a istoriei sale, a culturii sale. Dispariția acestor vestigii, a acestor martori ai istoriei unei țări, pot duce la uitare, și aici nu vorbim numai despre clădiri, mai grav s-a încercat anihilarea istoriei unui popor, aneantizarea identității unei națiuni. Realitatea noastră actuală poate ilustra destul de convingător efectele acestor pierderi.
Mai știe oare cineva din tânăra generație unde au fost în București Arhivele Statului, respectiv fosta Mânăstire Mihai Vodă (ctitoria lui Mihai Viteazul), Mânăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc sau Institutul Medico – Legal (primul institut de acest gen din lume) eradicate din ordinul „tovarășului“? Numai biata biserică din incinta Mănăstirii Mihai Vodă, o perlă a arhitecturii medievale românești, a supraviețuit, strămutată în spatele unor blocuri cu o arhitectură vulgară, care mimează neputincios stilurile istorice „Fin de siécle“. Strămutarea acestei biserici și a altora, salvarea lor în fond, este și meritul activității asociației, a unchiului meu și a tuturor celor care au activat în cadrul, dar și din afara ei.
Se mai cunosc oare în zilele noastre planurile „tovarășului“ și a clicii sale referitoare la mutarea Patriarhiei din București la Iași, sau transformarea Muzeului Satului într-o reședință a fiului acestuia, cu alte cuvinte anihilarea muzeului? Puțini mai știu aceste lucruri, și mai puțini cine au fost acei oameni care s-au împotrivit, nu fără anumite succese, acestor tentative distrugătoare.
Aș dori, în acest context, să menționez un aspect pe care îl consider deosebit de important. Multe informații despre evoluția situației din țară au fost furnizate de oameni care trăiau încă acolo. Cu mari riscuri, dând dovadă de mult curaj, au găsit fel de fel de căi de informare a opiniei publice din occident, a celor care se angajau în această luptă pentru salvarea identității, a demnității poporului din care proveneau. Se trimiteau fotografii ale distrugerilor, făcute în ascuns, cu mari riscuri, documente referitoare la viitoare distrugeri și multe altele. Toate făcute cu riscul de a a-și pierde libertatea, de a fi aruncați într-una din închisorile marii temnițe care era România Socialistă. Printre cei care au colaborat cu asociația înființată de Ștefan Gane, a fost și binecunoscutul arhitect Șerban Cantacuzino din Londra, fondatorul, după 1990, asociației „Pro Patrimoniu“. Pentru incontestabilele sale meritele în acest domeniu a fost premiat de Academia Română în anul 2008.
Despre unchiul meu, arhitectul Ștefan Gane, nu se mai vorbește aproape deloc, a plecat dintre noi prea devreme, încă în perioada comunistă, prea devreme deci de a mai putea fi luat în considerare….! Dar nu este singurul caz, nu este singura victimă a dictaturii comuniste, decedată înainte de căderea zidului, aproape uitată de posteritatea chiar imediată. Și despre Vlad Georgescu, directorul postului de radio Europa Liberă, cu care unchiul meu a avut o legătură destul de strânsă, decedat și el în 1988, asemeni unchiului meu în urma unui cancer fulgerător (să fie doar o coincidență….?), se vorbește în zilele noastre prea puțin, prea puțin raportat la meritele sale pentru salvarea țării din mlaștina comunistă! Dar așa este mersul lumii!
Vă mulțumesc că ați abordat această temă. În acest fel mi-a fost posibil să amintesc de activitatea unuia dintre acei români care au luptat pentru salvarea identității acestui popor și care este aproape uitat de posteritate.

 

 

Știu că asupra morții istoricului Vlad Georgescu planează suspiciunea otrăvirii (sau iradierii), care ar fi dus la cancerul galopant. Acum, aflând povestea atât de asemănătoare a unchiului dumneavoastră, realizez, o dată în plus, cât de puține lucruri știm despre astfel de destine, unele pierdute deja în neantul unei istorii nici măcar îndepărtate… E rândul meu să vă mulțumesc pentru evocare.
Trecând acum la povestea dumneavoastră, mi-aș dori să discutăm despre „Apoziția”. Este bine știut faptul că această Societate de cultură româno-germană a constituit, de-a lungul timpului, un punct de referință pentru promovarea culturii române în Germania și, implicit, a relațiilor culturale româno-germane. Când ați preluat dumneavoastră conducerea Apoziției și care este activitatea acestei istorice societăți culturale în perioada actuală?

 

 

Cenaclul Apoziția, așa cum se numea de la începuturile sale și cum îl numim și acum, când nu este nevoie să folosim titulatura oficială (Societatea culturală româno-germană „Apoziția”), îl cunoșteam din vremea când am ajuns la München. În primii doi, poate trei ani, mai frecventam pe alocuri întâlnirile sale. În perioadei studenției, participarea mea era însă mai rară. De-abia către sfârșitul anilor ’80, apoi după 1990, am reînceput să frecventez mai des întâlnirile cenaclului.
Conducerea cenaclului am preluat-o de facto în 2012, după o perioadă de mici turbulențe datorate unui deces și a unei retrageri în cadrul prezidiului asociației. Ștacheta era înaltă! În perioada 2006-2010, scriitorul Gheorghe Săsărman, președintele asociației în aceea perioadă, a reînnoit ideea publicării unei reviste a Apoziției, de data aceasta însă cu un conținut mai amplu decât prima serie care a apărut, cu întreruperi, între anii 1974 și 1994. Noua serie a „Revistei Apoziția“ a constat din cinci volume anuale, cu un amplu conținut literar, de critică literară, istorie, artă grafică, etc. O seamă de personalități ale vieții culturale din România, Germania dar și din alte țări au contribuit la reușita acestor reviste. Când am pornit la drum, eram conștient de faptul că o continuare în acest sens nu ar mai fi fost posibilă. Lipsa de timp, datorată faptului că eram încă în plină activitate profesională, nu-mi mai permitea un asemenea demers. Am readus însă cenaclul la ceea ce a fost inițial. Un loc de întâlnire. Un creuzet al culturii. Am reintrodus regularitatea întâlnirilor lunare (dintr-o lungă tradiție întâlnirile au loc în fiecare ultimă vineri din lună), creând astfel un podium de comunicări, conferințe, lecturi și, nu în ultimul rând, de discuții. O serie întreagă de personalități ale culturii române, dar și germane au fost invitații Apoziției din ultimii ani. Misiunea cenaclului constă, în concepția mea, în primul rând în crearea acestui podium, de care vorbeam adineauri, în cadrul căruia are loc schimbul de idei, de gândiri, de concepții necesare cunoașterii mai profunde a propriei noastre identități, istorii, a valorilor care ne definesc, cu acea necesară raportare la celelalte culturi, acelea în care trăim, sau acelea pe care le cunoaștem mai puțin. Intervine aici, în acest concept, europenismul meu, pe care l-am descris mai înainte. Nu putem, sau mai precis nu mai putem, privi cultura noastră, pe noi înșine, izolat, nu mai putem practica un segregaționism cultural. Trebuie să ne vedem în contextul european din care facem parte. Nu suntem „noi“ și ceilalți“, suntem „noi între noi“! Aceasta trebuie să fie și este deviza Apoziției, așa cum o înțeleg eu!
Cu aceeași perseverență cu care urmărim țelurile enunțate mai sus, avem datoria de crea o punte între trecut și prezent. Nu putem da uitării împrejurările în care a luat ființă această asociație, acea perioadă neagră a istoriei contemporane, istorie trăită încă de mulți dintre noi. Din acest motiv o seamă de relatări, comunicări, conferințe organizate în ultimii ani, au avut ca temă istoria recentă a țării. Importanța acestui deziderat constă în mare parte și în necesitatea aducerii la cunoștința tinerei generații a acestui trecut. Este evident că fără cunoașterea, sau mai rău ignorarea trecutului, în speță a celui recent, nu se poate construi o societate care să răspundă altor principii decât acelea care au fost dominante o perioadă atât de lungă.
În sensul deschiderii Apoziției către alte manifestări culturale din Germania, am colaborat și cu alte asociații, spre exemplu pentru realizarea anualelor săptămânii culturale, adresate în special publicului german. În ultimele luni, datorită pandemiei care ne-a încleștat, întâlnirile noastre lunare n-au mai fost posibile. Din acest motiv am creat o acțiune, denumită „Calendarul pandemiei“, în cadrul căreia, la interval de două săptămâni, publicăm articole cu diferite teme, comunicări istorice, culegeri de poezii, proză, interviuri, cu scopul de a perpetua dialogul cultural cu cei care ne însoțesc, ne urmăresc activitățile, ne susțin. Și sunt mulți! Ceea ce ne onorează, în același timp ne obligă, să fim mereu la același nivel, să ținem ștacheta ridicată, să perpetuăm în aspirațiile noastre ca prin cultură să ne cunoaștem mai bine, să ne înțelegem reciproc, să ne respectăm.

 

 

Sunt lăudabile eforturile pe care le faceți pentru ca o tradiție atât de veche să nu fie întreruptă, chiar în aceste condiții de imposibilitate a întâlnirilor în plan real. O rezistență prin cultură, în orice formă poate fi dusă ea, se impune și acum, ca în atâtea alte perioade tulburi din istoria omenirii. Să nădăjduim că așteptarea nu va fi prea lungă…
Sunteți arhitect și alegerea profesiei ține tot de o tradiție, de familie de data aceasta, după cum mi-ați povestit până acum. Meseria aceasta este mai apropiată de lumea artistică decât de cea tehnică, zic eu, iar dumneavoastră îmi puteți spune cel mai bine dacă am dreptate sau nu. Ați expus, sau v-ați gândit vreodată să expuneți desene ale dumneavoastră ca lucrări de artă?

 

 

În familia noastră a existat mai degrabă o înclinare spre arta scrisului, mai puțin către artele plastice. Unchiul meu, ca arhitect, și mama mea care era graficiană, au fost într-un fel excepții în ceea ce privește tradiția familială. Nu este însă mai puțin adevărat că alegerea meseriei mele s-a datorat și acestei „excepții“, chiar dacă traseul meu a fost și el destul de sinuos. Cu toate că între clasele 5-8 ale școlii generale am frecventat în paralel și cursurile Școlii de Arte Plastice din București, nu m-am decis pentru arhitectură imediat după terminarea liceului, ci ceva mai târziu. Dar decizia a fost cea potrivită, cea care a corespuns în cea mai mare măsură aptitudinilor, intereselor mele. Arhitectura este o meserie deosebită, pe care, dacă o îmbrățișezi, trebuie să fii conștient că nu o vei putea practica cu adevărat decât dacă poți face față unei game întregi de impedimente, de constrângeri (atât de ordin ideatic cât și, adeseori, de ordin material), de compromisuri în concepte, în viața de zi cu zi și multe altele. Cu alte cuvinte, acestei meserii trebuie să i te „dărui“! Am îmbrățișat această meserie și nu am regretat niciodată decizia.
Revenind la un aspect pe care l-ați afirmat în cadrul acestei întrebări, arhitectura nu poate fi văzută ca un domeniu pur artistic, este în realitate unul plasat între artă și tehnică. Sigur că poți concepe, „desena“ orice fel de clădire, dar pentru a o realiza este necesară și o oarecare competență tehnică, nu neapărat pentru realizarea tehnologică în sine, ci pentru a „înțelege“ principiul realizării, fără de care imaginea de pe hârtie sau calculator va rămâne doar o imagine.
În ultimii ani, în afară de schițele sau desenele care stau la baza conceptelor arhitecturale, am început să testez și în final să utilizez mijloacele actuale de reprezentare grafică computerizată. Nu văd în utilizarea acestor mijloace o diminuare a realizării din punct de vedere artistic, așa cum unii colegi de breaslă afirmă pe alocuri, ci, din contră, ca o lărgire a posibilităților de exprimare. Ghidat de principiile estetice pe care ți le-ai însușit, folosind cu iscusință aceste noi mijloace, se poate ajunge la rezultate deosebite. Și aceea renumită, mult citată „mână“ a artistului poate fi recunoscută și în realizările efectuate prin calculator.
În acest sens, referindu-mă la ceea ce am relatat despre activitatea mea legată de Apoziția, fiecare anunț al întâlnirilor cenaclului nostru în ultimii șase ani a fost însoțit de un afiș conceput de mine, diferit de la temă la temă, de la o personalitate invitată la alta. Este aportul artistic pe care l-am adus în toți acești ani cu deosebită plăcere și perseverență, pentru reușita activității cenaclului.
Nu m-am gândit până în prezent la organizarea unei expoziții care să cuprindă atât realizările arhitecturale în sine, cât și desene, lucrări grafice și altele. Este de gândit!

 

 

Când ați călătorit cel mai recent în România și cum ați găsit țara atunci? Care este prima imagine pe care evocarea României v-o readuce în gând?

 

 

În ultimii ani am fost mai rar în România, iar vizitele mele s-au mărginit la București. Este un sentiment profund ambiguu care mă stăpânește în timpul și la finele șederii mele. Pe de o parte, colindând străzile, poposind în locuri cunoscute de când mă știu, să constat pe alocuri schimbări în bine, să simt că ceva se apropie de acea lume pe care o consider ca fiind un semn de normalitate, de revenire la normalitate. Îmi place să trec pe la Librăria Cărturești, să mă pierd printre numeroasele cărți de tot felul care se găsesc acolo, să beau apoi un ceai bun (chiar și fără să fi cumpărat o carte) la ceainăria librăriei, să beau un suc răcoritor la o mică grădină de după colț, să mă plimb agale prin micile părculețe bucureștene. Dar nu ai decât să traversezi strada, și iată este și celălalt sentiment, acel de tristețe, de disperare, chiar furie când trec pe lângă case mai mici, mai mari, monumente istorice din perioada antebelică dar și ale excelentului modernism interbelic românesc, lăsate în paragină, fațade despuiate, pereți sparți, grădini asemenea unor latrine. Sunt multe asemenea clădiri, unele lăsate în adins să decadă, pentru a fi înlocuite cu monstruozități imobiliare destinate maximizării profitului investitorului. Este a doua distrugere a Bucureștiului, după aceea a lui Ceaușescu, dar poate mai gravă, cu efecte mai nocive, deoarece nu se mărginește la un cartier ci se întinde în tot orașul, asemenea metastazelor unui cancer care se întinde în tot corpul. Este exasperant! Revin la ceea ce spuneam despre unchiul meu! Este evident că nu te poți împotrivi mersului timpului, că orice oraș necesită lucrări de reamenajare, de reabilitare, de restructurare prin noi clădiri, dar NU în felul acesta!
Aceeași ambiguitate am resimțit-o mai bine zis și cu ocazia ultimei mari excursii prin țară împreună cu fiul meu în anul 2015. Am avut un traseu lung, am trecut prin Maramureș, am vizitat mânăstirile Bucovinei, am vizitat chiar numai pentru o zi Cernăuțiul (orașul natal al bunicii mele), am vizitat Iașul, traversând Carpații am trecut prin Brașov, apoi via Cheia și Suzana am ajuns la București. La întoarcere am trecut Transfăgărășanul, prin Sibiu am ajuns la Cluj unde am poposit câteva zile. A fost o excursie frumoasă, deosebit de instructivă atât pentru fiul meu cât și pentru mine, i-am putut arăta frumusețile acestei țări, am întâlnit oameni minunați, prietenoși, cinstiți. Dar au fost și momente în care mă simțeam departe de ce ne înconjura. Da, România, această țară a noastră, este plină de contradicții, într-un loc întâlnești ceva ce te face să te simți, prin normalitatea sa, acasă, într-altul faci cunoștință cu absurdul, cu paradoxul, cu inexplicabilul.
Poate că aceste contraste stau în firea noastră, poate fac parte din genele noastre, poate sunt rezultatele istoriei noastre. Desigur câte ceva din fiecare!
Dar, și acest aspect l-am mai expus, nu suntem diferiți de alții, nici mai buni nici mai puțin buni, facem parte din aceeași familie a Europei cu complexitatea și contradicțiile ei intrinsece!

 

 

München, 18 noiembrie 2020

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg