Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Supraviețuirea post-mortem a lui Gavrilescu din “La țigănci”

Supraviețuirea post-mortem a lui Gavrilescu din “La țigănci”

 

 

Motto:
„Arșița de amiază din nuvela La țigănci face tabula rasa memoria nefericitului profesor de pian care nu mai știe ad litteram pe ce lume se află… Timpul abolit semnifică nu numai uitare, dar și eternitate” (Antoaneta Bodisco, în „Revista Scriitorilor Români”, Munchen, 24/ 1987, p.146)

 

 

În 1937 Mircea Eliade obseva că filozofii s-au preocupat de „problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decât problema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea presupune mântuire, beatitudine, autonomie; supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin și, într-un anumit sens, chiar de condiția umană”. Petrecând în vara acelui an o săptămână la Berna invitat de Lucian Blaga, Mircea Eliade îi spunea filozofului că aproape toate religiile lasă deschisă problema supraviețuirii sufletului până la sfârșitul lumii, la oprirea timpului. Blaga a înțeles imediat intenția lui Eliade. Mai ales că îi citise studiul despre Folclor ca instrument de cunoaștere si i-a spus că a copilărit la sat și știe foarte bine că acolo moartea are altă semnificație decât la oraș, Sufletul săteanului mort pleacă pe celălalt tărâm să-și întâlnească frații, rudele și prietenii.
Scrisesem în Demnitatea metafizică a narațiunii: Mircea Eliade, „La Țigănci” că pe Mircea Eliade l-a copleșit probabil gândul posibilei morți a filozofului Noica în temnița comunistă, după ce a ajuns la Paris și a aflat că prietenul său a fost închis de securitatea „alertată” de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ. Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018).
În anul când la București a avut loc procesul „lotului Noica-Pillat”, savantul Mircea Eliade a scris la Paris povestirea La Țigănci a cărei temă centrală este problema supraviețuirii post-mortem. Nuvela se încheie cu întâlnirea pe lumea cealaltă cu Hildegard, marea iubire a lui Gavrilescu din tinerețe.
Într-o după-amiază de zi caniculară, măruntul meditator Gavrilescu, silit a-și întrerupe călătoria spre casă pentru că a uitat servieta cu partituri la o elevă, dă semne că ar fi suferit la 49 de ani un atac cerebral: „arșița aceea teribilă… l-a lovit în creștet… ca o sabie, amuțindu-l”.
Muribundul are un vis întretăiat cu amintiri, cu alte visuri suprapuse și chiar cu un coșmar în care se percepe în bordelul țigăncilor gol, înfășurat și totodată sufocat într-o draperie ca într-un giulgiu. Reîmbrăcat de făpturile de acolo, părăsește locul (pe care-l putem imagina ca tărâmul tinereții fără de bătrânețe), o lume paralelă tărâmului profan în care Gavrilescu ar fi zăbovit 12 ani cu impresia pregnantă că n-au trecut decât câteva ore de rătăciri în necunoscutele labirinturi ale deochiatului stabiliment.
Reveriile descinderii în acel univers paralel au în comun jinduita umbră. Cu toate acestea, intrarea în labirintul grădinii țigăncilor nu-l depărtează prea mult de zona profană. Întrepătrunderea celor două zone este semnalată fie prin insuportabila căldură a amiezii ajungând pe alocuri chiar și în labirint, fie prin reprizele de somn, de amețeală cu eclipsarea lucidității. Însuși felul distrat în care ratează asociațiile de idei care l-ar fi dus la ghicirea corectă și la răsplata promisă ilustrează modul lui superficial de comportare din viața de zi cu zi. Abia cu ratarea răspunsurilor corecte, își dă seama că trupul gol „încriptează” frumusețea și goliciunea statuilor grecești, voalul evreicei prin care se întrezătrea tot, existând totuși un voal, ar trimite la Vechiul Testament, iar fusta lungă și vișinie o „deconspira” pe țigancă.
În iureșul horei în care-l învârtesc cele trei tinere, se împletesc și amintiri din tinerețea petrecută în Germania. Ele par decupate din filmul vieții de care povestesc cei întorși din moarte. Într-o secvență pianistul se vede de-a dreptul ieșit de la țigănci în arșița străzii, reurcat în tramvai cu monede scoase din uz și coborât spre a ajunge la locul ultimei lecții de pian, la propria casă care nu mai este a lui și la cârciumarul care nu-l mai recunoaște. Întoarcerea pe tărâmul tinereții fără de bătrânețe îl răsplătește cu bucuria nesperată a împlinirii unicei sale mari iubiri. Căci în grădina paradisiac răcoroasă a bordelului se reîntâlnește cu Hildegard, marea sa iubire rămasă la fel de tânără și de frumoasă ca în urmă cu vreo treizeci de ani.
Nuvela este divizată de Mircea Eliade în opt părți. Împărțirea se poate urmări doar în Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade (Paris, 1978, pp.293-312, traducere de Alain Guillermou). Ea este de nesesizat în volumul de nuvele, pe alocuri cenzurat, intitulat În curte la Dionis (Cartea Românească, 1981, pp. 13-50) și publicat pe hârtie de calitate inferioară.
Divizarea povestirii La țigănci a fost schematizată foarte simplist de Sorin Alexandrescu, schematizare care nu-l putea duce decât către o interpretare cu erori, pornită din ignorarea neîntrecutei măiestrii cu care Mircea Eliade ascunde exact momentul de trecere din cotidian într-un univers paralel.
Profesorul de română din Amsterdam a împărțit întreg textul după criteriul trecerii din real în „ireal” fără a realiza că momentul morții lui Gavrilescu nu este precizat, pentru simplul motiv că personajul ilustrează situația – întâlnită și în poveștile românești – când cel mort nu știe că a murit.
Din păcate, greșelile interpretării lui Sorin Alexandrescu din 1969 au fost preluate de critici literari și duse mai departe de fiecare nou „doctor” în Eliade cu titlul obținut desigur după 1990 când s-a putut alege și Mircea Eliade ca temă de doctorat (vezi Lucian Strochi, Introducere în fantastic – Mircea Eliade, Iași, 2004, pp. 155-158).
Prima și a cincea parte a nuvelei La Țigănci ar avea drept cadru călătoria cu tramvaiul (cf. Sorin Alexandrescu), doar în cazul în care se refuză a se vedea că începutul părții a cincea continuă în decorul părții a IV-a cu ațipirea la bordel și discuția dintre Gavrilescu și babă, personajul marcând granița dintre lumea aceasta și lumea cealaltă, respectiv limita dintre un București canicular și răcoarea din utopica și ucronica grădină a țigăncilor.
Babei îi povestește coșmarul cu perdeaua sufocându-l, de parcă ar fi rememorat momentul unei morți care s-a petrecut când era ajuns pe lumea cealaltă.
Părțile a doua, a treia și a patra se desfășoară la țigănci. În partea a șasea Gavrilescu își revede casa, într-a șaptea se întoarce în întunericul fără de lună al nopții condus pe lângă biserică, pe o scurtătură, la grădina țigăncilor, iar într-a opta o reîntâlnește pe Hildegard, începând împreună o nouă viață în feericul decor al unei plimbări agale cu trăsura prin pădure.
Dacă n-ar fi auzit-o vorbind cu birjarul, Gavrilescu ar fi crezut că visează. Replica iubitei resigilează povestirea: „Toți visăm, spuse Hildegard. Așa începe. Ca într-un vis…” (1981, p.50).
Resigilarea este pentru unii atât de deplină, încât i-au putut asocia nuvela Șarpele, crezând în mod greșit că „istoria narată în La țigănici… sugerează două realități în existența obișnuită” (vezi Eugen Simion, Mircea Eliade: Nodurile și semnele prozei, Iași, 2006, p. 195). Or, existența, oricât de obișnuită ar fi ea, încetează cu totul când începe „neobișnuitul” supraviețuirii de după moartea trupească.
Existența cotidiană sfârșește, chiar dacă sfârșitul îi scapă lui Gavrilescu, viețuind nedeslușit pe un alt tărâm. El simte că se întâmplă ceva cu el, dar nu știe ce și înclină a crede că visează.
Spusa iubitei din tinerețe („Așa începe. Ca într-un vis”) amintește de vechea legendă indiană despre vălul mayei pe care Mircea Eliade o povestise în Noaptea de Sânziene.
Un ascet l-a rugat pe Zeul Vișnu să-i explice înțelesul mayei. Zeul s-a arătat de acord, dar l-a rugat mai întâi să-i aducă de la râu un pahar cu apă. Ascetul s-a dus și pe malul apei a zărit o tânără frumoasă de care s-a îndrăgostit. Cum sentimentele i-au fost împărtășite, cei doi s-au căsătorit și au avut împreună copii. S-a întâmplat însă că la o mare inundație și-a pierdut soția și copiii, rămânând doar el în viață după ce încercase cu disperare să-i salveze de la înec. Și cum stătea zdrobit de durere pe o piatră deasupra apei, l-a auzit pe Vișnu spunându-i că de jumătate de ceas așteaptă paharul cu apă.
Conform credinței indiene, adevărata realitate este ilustrată de așteptarea paharului de apă, în timp ce lumea suferinței, Valea plângerii ar fi o simplă iluzie, ar fi vălul mayei care acoperă realitatea spirituală. Aici nu este deloc dificil de stabilit când începe iluzia.
În schimb, povestirea La țigănci se încadrează într-un cu totul alt orizont cultural. Poate și de aceea întrepătrunderea celor două tărâmuri face împosibilă precizarea momentului de trecere, nu numai cazul ales de Eliade, acela al unui decedat care nu a realizat că a murit.
În Fragment d’un Journal (1973, Gallimard, Paris, traducere din română de Luc Bădescu) renumitul savant depune mărturie că o serie de probleme, mistere și întrebări neabordate prin activitatea sa teoretică și-au găsit expresia în libertatea creației de opere literare. Ceea ce nu demonstrează că beletristica ar fi pe post de „auxiliar” activității sale științifice
Un comentator scrie că Mircea Eliade a creat o literatură de un înalt nivel care poate fi apreciată independent de opera științifică și „pe picior de egalitate cu aceasta” (cf. W. A. Coates în Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade, Paris, 1978, p. 376).
Coates pune alături de povestirea La țigănci două capodopere: Secretul doctorului Honigberger si Nopți la Serampore care ar oferi cheia înțelegerii Secretului doctorului Honigberger .
Inedita asociere dintre cele trei nuvele, două scrise în România în 1940 și a treia la Paris în iunie 1959 este parcă înadins făcută spre a da peste cap nefericitele periodizări ale beletristicii eliadești vehiculate cu multă râvnă în mediul academic de la noi.
Din prima evidențiază întâi acele „siddhis” enunerate în Sutrele lui Patanjali – puteri miraculoase care apar și în povestirea Dayan din 1980. Apoi William Coates se oprește la cele trei nivele temporale care apar în Secretul doctorului Honigberger: anii treizeci în care naratorul citește jurnalul lui Zerlendi, începutul de secol al doctorului Zerlendi (1907-1910) și timpul dr-lui Honigberger, i.e. mijlocul secolului XIX.
De la Smaranda Zerlendi naratorul întors din India (ca și Mircea Eliade prin 1934) află că Tatăl ei este doar dispărut. Fiindcă el continuă să-și facă simțită existența prin notații așternute în jurnal chiar după dispariția sa.
În comun cu povestirea La Țigănci cele două nuvele din 1940 ar avea tema științifico-fantastică a universurilor paralele. Întors după câteva luni să înapoieze jurnalul dr-lui Zerlendi, naratorul află de lucruri întâmplate într-un interval mult mai mare de timp decât cele câteva luni care trecuseră de la ultima vizită. În plus, cele aflate acum nu seamănă cu cele știute până atunci despre familia Zerlendi.
În Demnitatea metafizică a narațiunii: Mircea Eliade, „La Țigănci” (rev. „Acolada”, Satu Mare, 11/ 2020, p.12) semnalasem falsa discontinuitate dintre literatura publicată înainte ca România să devină o „gubernie penitenciară” (apud. Virgil Ierunca) și beletristica scrisă dincolo de Cortina de fier.
În opera literară publicată în România până la plecarea în Anglia ca atașat cultural ar fi predominat, vezi Doamne, o literatură inspirată de practici religioase orientale și teme folclorice. Mai pe urmă, în nuvelistica sa, ar fi de găsit un amestec de adevăr si ficțiune (cf. Ion Rotaru), tehnică „atingând apogeul” în capodopera La Țigănci.
Cum vedem, însăși exprimarea lasă mult de dorit, fiindcă în abordarea eliadescă a unei probleme precum supraviețuirea post-mortem nu apare zisul amestec de adevăr și ficțiune. Totalitatea celor narate reprezintă „un act de creație” (cf. Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, pp. 585-586).
Din întregul povestirii La Țigănci, unii au căutat în mod greșit ceva „din realitatea nouă accesibilă” la care s-ar referi nuvela. Or, fără nici o îndoială, „în realitatea accesibilă nouă” semne despre viețuirea lui Gavrilescu după moarte nu se pot găsi, mai ales dacă cel trecut dincolo nu revine să povestească ce-a pățit.
Alții, la fel de eronat, au căutat să distingă în povestire diverse episoade, mai consemnează Mircea Eliade în jurnal. De unde transpare cât se poate de limpede regretul generozității sale de a permite publicarea lui Sorin Alexandrescu în primul volum de povestiri (1970) apărut în România după o totală cenzurare care a durat un sfert de secol.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg