I.
E bine să mai scrii din cînd în cînd poeme
fie şi numai pentru a le rupe apoi…
Vei ieşi pe străzi, iar venirea toamnei
îți va părea ca un cîine mic şi negru
fugărind o bucată de ziar.
Apoi vei putea să aştepți la un colț de stradă
venirea subiectului…
Mă aşteaptă glaciale vînători prin toamne
cețoase
Dar pînă atunci mai stărui la marginea vremii
Cum păianjenul contemplă zbaterea victimei
înainte de a-i bea sîngele.
II.
Hai să discutăm de o anume libertate!
Cînd nimeni nu a fost fericit în lume
Cum întregul îşi priveşte precara întrupare
Ca şi cînd visul fuge de sub pleoapă
Furînd taina neîmpărtăşită…
Voi, cei cu somnul mai dulce decît
plutirea florii de lotus!
Împietriți în orgoliul vostru
Cînd niciun înger nu se dovedeşte
suficient de blînd
Plecați
Plecați acum în limuzine confortabile
Spre visul programat.
Blindați de utilitarism
Prefirați-vă în generații succesive
Bunăstarea.
III.
“Ave Caius!” striga mulțimea „Ave Caius!”
coborînd în ghirlande răsfirate din Capitoliu
spre calul meu violet de atîtea victorii.
Lăsasem în urmă Galia şi Britania
iar Pompei şi Crasus mai rătăceau
prin zăpezile Alpilor.
Cu flori de milioane de sesterți
mă-ntîmpina capitala
Căci suflul victoriei bîntuia senatul
unde Caton încărcat de ani
îşi aştepta succesorul…
Ai, cît de artificial sună totul
în preajma bunicii bolnave
Deşi la înmormîntare vor veni cu toții scrobiți
Şi cu nod impecabil la cravată.
IV.
Cît de firesc restabileşte judecătorul
un echilibru tulburat în lume.
Inventatorul se plimbă în curtea vilei cu piscină.
O, cu cîtă încîntare îşi dă măcelarul
progenitura la ore de pian!
Duminică îşi vor plimba cu toții cîinele…
Vai vouă, vraci ce umblați cu mîini vindecătoare
prin măruntaiele trupului!
Nu veți învinge timpul
Iar cei disprețuiți
veşnicind vor surîde mai obraznic
neputinței voastre…
V.
Şi vine un timp cînd nu m-ascultă nimeni
Şi vine greața cu miros moral
Cînd amintirea mai dezgroapă pruncul
Ucis cîndva în altă existență.
Stau şi scrisorile-n sertar îngălbenite
Şi părul auriu pierdut de mult
În strălucirea dispărută a altui soare.
Mai sunt şi florile venite dintr-un timp
cînd fremătai la unicul sărut.
Acum e frigul – hibernarea minții
Păianjenul strivit cu pumn de nerv
O coardă de oțel s-a frînt în mine…
Cu tainicul schelet al amăgirii
Doi ochi de schizofren tăcuți şi reci
Privesc printre zăbrele la fetița
Ce saltă-ntr-un picior jucînd şotron.
VI.
Încet
Fructul devine amar de prea multă aşteptare.
Timpul devorează zborul fluturilor în lumină.
Cei instalați confortabil în fotoliu
Ne consumă
Devin cerebrali şi extazul e asemănător
celui pricinuit de bomboanele de ciocolată
Precum un copil clipeşte din gene lungi
În exploziile violente ale unei zile de bîlci.
VII.
Aş vrea să strig – o ultimă tăcere
rămîne din lumina mea bastardă
peste întinderi. Corbii mai frămîntă
ritmul şi rima – snoabă osteneală…
Poeții zdrențăroşi plecați sunt toți.
Borfaşi cu ochii goi visează crima
premeditată – scenariu anodin
toți adormiți în jalnicul apus
din jurul mesei cu seringi de opiu
răsar din şişuri rănile-nflorite
pe trupul dansatoarei ce-a murit
pe trupul dalb acoperit de roze.
Cu sînge scris tresare glasul
tărăgănat de inflexiuni al cîntăreței
şi tremură pe clape verzi-albastre…
VIII.
Visez ceasuri liniare
Imense ceasornice liniare
Infinite…
Gongul orologiului transpare
pe cadrane în formă de roată
Iar manoşele circumscriu tacit
propria noastră limită.
Militați pentru ceasornice liniare!
Să ucidem toate orologiile
ce ne privesc cu ochi de piază-rea!
Sfărîmați toate rotițele şi titirezele
Tînjind nostalgic după o clepsidră.
Un regat pentru o clepsidră!
Visez ceasuri liniare
Infinite
Paradigmatice orologii liniare…
IX.
Cu dinți gălbejiți apare Gnomius în umbra Panteonului
Încă de mic digera hălci spirituale
Iar abdomenul i se umfla de cultură
Şi moțăia în poziție de batracian
Pînă ce-i ieşeau pe gură clăbuci de spumă.
Dar stăruința lui Gnomius e mare
în viguroasa luptă cu descifrarea
tăblițelor de lut…
Iată-l golit de afect
Strecurînd glaciala-i gîndire în spatele
Cuvintelor – rebus sardonic
(Îl vor numi poetul cerebral!)
Un Gnomius sever
Un Gnomius despot
Va apărea mereu în umbra cetății…
Încă de acum în spatele ochelarilor
tociți de atîta migală
Împietrit în propria lui glorie
Gnomius a murit pentru noi…
Tîrziu spre dimineață
Măturători solitari au şi început
Să adune zdrențuitele foi
Cu versurile lui Gnomius.
X.
Adevărul începe cu blazarea
Apoi vine rutina ca o moarte lentă
În cele din urmă sfîrşeşti
Într-o altă mitologie.
E o linie
Figurată printr-un spațiu convențional:
Funcționarul e amabil
Îți oferă un zîmbet eventual o țigară
Căci el e stăpînul acestei irealități.
Dar tu vei pleca mereu…
Dincolo de limită ne vînează neantul.
Cu brațe invizibile ne inculcă
beția luminii
Şi pornim cu angoasa visată
Pe drumul fără întoarcere.