E normal ca, atunci când o cere „logica” textului și a spectacolului, să folosim erotismul, însă nu ca „argument & ingredient” principal spre a atrage un public mai numeros – cum am constat, există, actualmente, unul exhibiționist și fără multe interese culturale. Sunt multe cazuri, menționate deja, dar ofer unul evident șablonard pentru epatare, defulare, atragere a acelui „gen” de public, exhibiționism, teribilism ș. m. a.: piesa Rambuku, în regia lui Mihai Măniuțiu. Avem „plăcerea” să vedem întreg ansamblul punerii în scenă „montănd” ei, de data asta, publicul, la final: sunt dezbrăcați peste 20 de actori și actrițe cum i-a făcut mămicuța lor și încep să se bâțâie și frece unii de alții pe un piedestal! Are aceasta vreun sens pentru piesă, pentru mesajul ei? Clar nu! Problema e că, în „viziunea” textului și a regizorului, ei reprezintă, de fapt, sufletele (!) celor morți – toată lumea, până și oameni de știință care nu cred în Lumea de Apoi, știu că, în caz că ar exista sufletele, după moarte, ele nu au corp – acesta e lăsat, aici, pe pământ! O întrebare (retorică) justificată: ce mama dracului caută, atunci, vânzoleala (minute întregi!) aia promiscuă de nuduri „în Rai”, adică pe scenă!? Răspunsul e simplu: încă o „conservă / un șablon” de exhibiționism pseudo-artistic! Tot astfel se „încadrează” Castingul dracului în regia lui Radu Afrim… Răzvan Mureșan a „oferit” un soft-porno (TN Cluj) prin Craii de Curtea Veche – întrebat de ce a focusat doar pe tema sex în toate pozițiile, pe toată scena și permanent, răspunde disprețuitor: „Asta m-a interesat pe mine! Și mai terminați cu pudibonderia asta a unui public desuet, învechit…” Așa sună „justificările” acestor „catindați” la sofaua lui Freud, care manifestă, în realitate, propriile nesiguranțe și frustări, vise și dorințe ascunse, refulate. Exact ca șoferii de BMW-uri în lume, la români și gipane: 90% sunt din această categorie, arată interesantul studiu al Institului de Sociologie din Göttingen (cel mai renumit din lume), sunt scunzi și nu prea „prezentabili”?! Mai vreți clarificări? Citiți Sigmund Freud – câtă dreptate are… În realitate, aici / în cultură nu e vorba de pudibond sau nu, ci de ARTĂ SAU NU!
O altă infatuare a (in)culturii contemporane este pletora de evenimente / opere / editări / muzică / turnee etc. Aud printre editori formula arogantă a celor care se cred „mari”: Aia nu-i editură, care tipărește sub 400 de titluri pe an! În consecință, cele vechi și cu tradiție se străduie cu multe mii, însă când se oferă „masă” publicului, nu mai rămân decât foarte puține lucruri de ”clasă” – acesta este nivelul, obiectiv, neutral, scurt și dureros! În aceste condiții, ajung și cronicarii să scrie numai ce se dorește, deoarece comanda celor de care depind și îi „răsplătesc” prin diferite metode (nu le discutăm acum), e „literă de lege”! Idem în literatură: lectorii ordonă ce și cum să scrie, ce e la modă și „merge / prinde” în momentul respectiv! Exact cum am demonstrat și la celealte arte: „conserve de literabile”! Să nu credeți că funcționa altfel sistemul proletcultist – și mai au tupeul să râdă cei de azi, disprețuitor, despre acele timpuri și acei oameni – însă atunci erau tancurile rusești care au impus aceasta, pe când astăzi o fac (motivele le vom studia altă dată) de bună voie! Consecința: literatura / teatrul / filmul / arta plastică / muzica etc. de calitate dispar pe zi ce trece, ca în acele vremuri… Potopul scrisului i-a cuprins și pe scriitori, unde circulă altă bazaconie la lansările lor: O, maestre, la mai multe cărți! Și așa ne-am pricopsit cu mii de „maeștri” care îți spun și arată cu pieptul înfoiat: „Vezi metru’ ăsta (sunt care au și doi!) din bibliotecă: sunt cărțile mele!” Doamne ferește!
Ejusdem farinae în teatru: fiecare se străduie la cât mai multe premiere pe stagiune, iar dacă festivalurile au sub 300 de evenimente, nu sunt „serioase”! Anunțuri ca la iarmaroc, laTârgul Moșilor: veniți să vedeți femeia cu barbă, boul sau bărbatul (nu fac vreo aluzie!) cu două capete, piticul mic cu… aia mare etc. Sibiul, mândru nevoie mare, trâmbițează preluați de mass-media în extaz: Noi avem 2.000! Se numește Festival de Teatru, dar cât e teatru?! 10%, probabil! Se plimbă niște păpuși uriașe și alte bazaconii – big fâs (să mă dau și eu mare cu expresii „angloide”): e una din cele cinci tipologii kitsch, care au inundat toată viața pe Pământ, ca Potopul lui Noe! Își umflă pectoralii culturali și „Avem 2.000 de evenimente! Mai e cineva ca noi?!” Din păcate, mai toți! Vivat nebunia societății de consum: vin o mulțime de bani prin fonduri, idem zeci de mii de turiști, care cresc imens încasările primăriei și comerțului local etc. Așa că, ia mai terminați cu cultura, calitatea și alte pretenții! Se vine cu „ceva” ultra-mărit / -micșorat / -strălucitor / -amestecat și -strident (kitsch-ul conform esteticianului Hermann Broch) și… gata șușanelele pe bandă rulantă! În toate artele… devenite non- / anti-arte. Dramaturgul Lope de Vega a scris peste (coincidență de număr?!) 2.000 (nici el, nimeni nu știe exact) de piese în stilul ăsta, ale visului pompastic-baroc. Îl mai joacă cineva de atunci? NIMENI! Așa va fi și cu elucubrațiile pseudo-artă actuale, în viitorul apropiat: cum va muri un impostor din ăsta ori nu va mai avea bani, gata: va dispare! Măcar unii sunt onești, dar asta era în anii ‚70, când lumea era mai cinstită – iată ce recunoaște chitaristul celebrului band punk englezesc Sex Pistols: „Recunosc, noi nu facem muzică. Eu am un tact permanent de trei măsuri și… atât! Nu știu să cânt la chitară! După anii ‚90 au învins pseudo-arta și pseudo-artiștii: it-stul „autor” și derectorașul de provincie nu o vor recunoaște niciodată! Marea problemă și tragi-comedie devine, din ce în ce mai mult, faptul că „ăștia” au început să creadă că sunt „artiști geniali”, ca în piesa lui Chris Simon, Prestăm servicii artistice – o recomand tuturor și ar trebui să intre, în programa anului, la toate facultățile de ( nu numai) teatru – nu de alta, dar să nu li mai se urce la cap, cum prea des se întâmplă…
În context internațional, mișcarea teatrală din Marea Britanie și Franța – cu tradiția lor puternică – rezistă cel mai bine la universala „Șușanea Maxima” (ne limităm la Occident, „unde se „comandă direcția” în lume), care a parazitat și paralizat cvasi-complet domeniul minunat al Thalieii și Melpomenei. În general, sunt trupele de amatori și cele profesioniste independente (cum e cel menționat la Festivalul Atelier, Baia Mare), pentru că, așa cum am studiat cazul Staatstheater al Landului Baden-Württemberg, cu peste 2.000 de angajați (inclusiv opera și baletul), acesta are subvenții uriașe, salarii regale la contracte nelimitate (trăiască bugetarul și acolo!), așa că puțin le pasă de calitate – am arătat într-un studiu anterior și e cunoscut fenomenul generalizat în toate epocile. Altceva e când ești particoler și depinzi de public – te străduiești să vii cu puneri în scenă solide, nu șușanele și experimente de eterni pubertari exhibiționiști! De exemplu, trupa independentă anglo-americană NEAT (New English American Theater), care a oferit o excelentă premieră (2014 / Stuttgart) cu piesa Death, de Woody Allen. Regizorul Charles C. Urban e unul din fondatorii ei, în 1991. Scenografia și costumele tot el în cooperare cu Annett Holzmeister impresionează prin apăsătoarea simplitate minimalistă. O cameră imensă similară uneia pentru nebunii agresivi și periculoși – scena, complet goală, e înconjurată cu falduri de cortină neagră, care permite doar mici și inobservabile ieșiri. Protagonistul Mr. Kleinman: eroul cu dimensiuni kafkiene nu are voie să iasă din această „închisoare/celulă”. Motto-ul piesei e Shake off this downy sleep, Death’s counterfeit a look on Death itself! de Big Will. Iată că se poate moderniza, reușit și artistic, clasicul! Cum e ideea de a păstra vizibil părți din costumația initială a „figurilor diabolice” la unii „onorabili cetățeni”. Inspirată clasic-modern e și mișcarea de scenă – Bonnie Lowers și Dance Choreography a Serei Babakus. E ca într-o veche tragedie clasică greacă, din care Woody Allen face totdeauna o tragi-comedie absurdă: majoritatea personajelor. adică masele, sunt orbite de furie și disperare, neștiință și prejudecăți, doar un Kleinman (=om mărunt, simplu) rămâne singurul rezonabil. Dar, în aceste condiții, nu are nici o șansă într-o lume dez-rădăcinată, ne-bună, ce ne amintește derapajele oribile ale istorie: justiția linșajului din (nu numai) Vestul Sălbatic, Ku-Klux-Klan-ul, groaznica Inchiziție cu schingiuiri și arderi pe rug, absurdele războaie fratricide și tot felul de conflicte sângeroase. Și, mai nou, isteria anti-democratică după „nine-eleven”, unde toți suntem încadrați și tratați de guvernele actuale ca „teroriști potențiali” pentru a justifica pierderea libertăților cetățenești și deteriorarea democrației!! Ce actualitate halucinantă a câștigat suplimentar piesa scrisă în anii ’70! Iată că SE POATE când se întâlnesc oameni capabili și de cultură… Un spectacol de cea mai bună calitate, ales să participe la Festivalul Internațional de Teatru luxemburghez din același an, unde a fost prezentat cu un mare succes, unul care, din fericire, nu dorește mii de evenimente, ci puține și bune!
Arta inventată de Thalia și Melpomene are cel mai „puternic” impact asupra publicului și a societății, de aceea a fost, este și va rămâne cea mai „controlată” în toate dictaturile și regimurile absolutiste, în încercarea de a-i anihila această forță teribilă, esențială nu numai unei culturi de calitate, dar și pentru valorile unei democrații reale. Cel mai frumos omagiu adus Puterii teatrului este cel al lui William Shakespeare, în Hamlet, cu acea „piesă în piesă”, în care se demonstrază catharsis-ul pe care e în stare să-l producă – și reușește: regele se trădează de fratricid! Arta poate învinge, dacă este puternică, poate schimba destine și societăți… Gândiți-vă numai la alt mare exemplu, când Victor Hugo și-a prezentat, în 1830, îndrăzneața piesă („manifest” al romantismului) Hernani, la Paris – imediat după au avut loc lupte de stradă pentru libertatea artei! Sau Friedrich Schiller cu Hoții sau Intrigă și pedeapsă, care au „pregătit” sfârșitul definitiv al feudalismului în Germania și nu numai… Tinerii furioși / The angry joung man englezi, cu John Osborne și a sa Privește înapoi cu mânie (extraordinară ecranizare – Cel mai bun film BAFTA 1959, cu Richard Burton și Claire Bloom, regia Tony Richardson). care au răscolit societatea britanică schimbând-o! Și multe alte exemple…
În concluzie, minunata artă a scenei nu e doar divertisment, ci și o adevărată Oglindă și un Purgatoriu pentru orice om, dar și pentru întreaga societate care doresc să progreseze pe scara umanității. Să nu o lăsăm a fi dusă în derizoriu și să facem totul pentru a rămâne o artă măreață, așa cum merită… și noi cu ea!