Tom Stoppard (n. 1937) şi teatrul filosofico-ştiințific

 

Este un dramaturg, scenarist şi traducător britanic, de origine cehoslovacă.1 Pe numele adevărat Tomáš Straussler, s-a născut la Zlín, în Cehoslovacia, din părinți evrei, Stoppard a devenit faimos pentru piesele Rosencrantz and Guildenstern Are Dead – „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morți” (1967) pe care l-a transformat în film, câştigând şi Marele Premiu „Leul de Aur” la Festivalul Internațional al Filmului de la Veneția din 1990, The Real Thing (1982) şi Arcadia (1993), respectiv pentru scenariile filmelor Brazil (regia: Terry Gilliam), Casa Rusia (regia: Fred Schepisi), Imperiul soarelui, după romanul englezului J. G. Ballard (regizat de Steven Spielberg în 1987), Shakespeare in Love – „Shakespeare îndrăgostit” din 1998, ceho-britanicul primind până acum un premiu „Oscar” şi 4 premii „Tony”2. Teme precum drepturile omului, cenzura şi libertatea politică străbat ca un fir roşu opera sa, împreună cu explorarea lingvisticii şi filosofiei, Stoppard fiind un dramaturg-cheie al Teatrului Național din Marea Britanie şi unul dintre cei mai performanți dramaturgi din lume ai generației sale.3 Guildenstern şi Rosencrantz sunt morți a fost prima piesă majoră, importantă a lui Tom Stoppard care a primit recunoaştere internațională, povestea shakespeareană a lui Hamlet, fiind văzută din punctul de vedere a doi curteni, cei din titlu, cu ecouri beckettiene, teme existențial(ist)e şi limbajul piesei.4
„Stoppardian” a devenit un termen descriind opere ce folosesc spiritul sau gluma şi comedia, în timp ce se livrează publicului tot felul de concepte filosofice5, mai mult sau mai puțin comprehensibile. Astfel, criticul Dennis Kennedy nota: „Au fost stabilite câteva caracteristici ale dramaturgiei lui Stoppard: jocurile sale de cuvinte de tip intelectual(ist), teatralitatea îndrăzneață, paradoxală şi conştientă de sine şi preferința pentru refacerea, recreerea narațiunilor preexistente… Piesele lui Stoppard au fost uneori respinse ca fiind creații teatrale puse în scenă în mod inteligent, dar lipsite de substanță, de implicare socială sau de greutate emoțională. Întinderea sa teatrală serveşte mai mult pentru a ascunde decât pentru a descoperi, revela vederile şi concepțiile autorului, şi preferința sa pentru turnuri de spirale paradoxale departe de comentariul social”6. Tom Stoppard însuşi a mers mai departe declarând: „Trebuie să opresc compromiterea pieselor mele de la această adiere sau briză de aplicație şi implicație socială. Acestea trebuie să fie în întregime neatinse de orice suspiciune de utilitate”7.

 

Arcadia

 

Este o piesă din 1993 a acestui dramaturg, privind relația, yin-yang-urile sau binomurile trecut-prezent, ordine-dezordine sau certitudine-incertidune, care a fost considerată de mulți critici de teatru drept „cea mai bună piesă a unuia dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani de limbă engleză din lume”8 şi care are loc în Sidley Park, o casă rurală englezească din regiunea Derbyshire şi ca timp se desfăşoară în anii 1809 şi 1812, în trecut, cum ar veni, şi în 1993, adică în prezent (când a apărut piesa, desigur). Activitățile a doi savanți moderni şi a rezidenților care locuiesc în casa menționată sunt juxtapuse cu cele ale oamenilor care au locuit în trecut în aceeaşi casă.9 În 1809, Thomasina Coverly, fata casei, este o adolescentă precoce ale cărei idei şi cunoştințe despre matematică, natură şi fizică, sunt cu mult înaintea altora, ea studiind asiduu cu tutorele şi profesorul ei Septimus Hodge, un prieten al romanticului poet scoțiano-englez Lord George Gordon Byron (un oaspete nevăzut al casei rurale din Sidley Park).10 În prezent (1993), scriitoarea Hannah Jarvis şi profesorul de literatură Bernard Nightingale converg spre casă: ea investighează câte ceva despre un pustnic care a trăit cândva acolo, pe acel pământ, iar el cercetează un misterios capitol din viața lui Byron şi după cum studiile lor se desfăşoară, dezvoltă, cu ajutorul lui Valentine Coverly, un masterand în biologie matematică, adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în vremea Thomasinei este dezvăluit treptat.11
Arcadia, al cărei titlu porneşte de la celebra zicere „Et in Arcadia ego” („Şi eu am fost în Arcadia”), trimițând la idealul pastoral, se situează, la suprafață, între tragedie şi comedie, implicând câteva elemente de tragedie clasică – caractere „nobile” şi previziunea publicului privind moartea Thomasinei – dar elementul predominant este comedia (subl. noastră), în modul şi felul în care personajele interacționează între ele şi în dialogul lor spiritual, „epigramatic”12. Expresia „Et in Arcadia ego” exprimă regretul/ nostalgia pentru o fericire pierdută, Arcadia fiind denumirea unei regiuni din Grecia antică, locuită, la vremea aceea, de un popor de păstori socotit „fără prihană” şi fără teamă, am adăuga, iar în timp, Arcadia a devenit, în imaginația oamenilor, a artiştilor mai ales, un tărâm idilico-bucolic, evident utopic, un spațiu al fericirii absolute, un fel de paradis pământesc, cu oameni de o „mare puritate sufletească”. Acest adagiu latin a fost ilustrat, în diverse feluri, de pictorii renascentişti şi post-renascentisti, cele mai cunoscute tablouri, pe această temă, fiind ale pictorului francez Nicolas Poussin, în special cel numit „Păstori din Arcadia”13, păstrat astăzi la Muzeul Luvru, din Paris, creația înfățişând mai mulți păstori care dau la o parte vegetația crescută pe un mormânt, pe placa comemorativă putându-se citi: „Acest păstor a trăit în Arcadia”, ceea ce înseamnă că expresia Et in Arcadia ego a fost interpretată, în urmă cu secole, şi ca un fel de Memento mori („Aminteşte-ți că eşti muritor!”). O tratare anterioară a temei a fost pictată în stil baroc de italianul Guercino în jurul anilor 1618–1622, de asemenea intitulată Et in Arcadia ego. În poemul său pastoral esențial Arcadia (1504), renascentistul italian Jacopo Sannazaro a fixat percepția modernă timpurie a Arcadiei ca pe o „lume pierdută a beatitudinii idilice, amintită în regrete”, în care Sincero, persona poetului, dezamăgit de dragoste, se retrage din oraş (Napoli în acest caz) pentru a găsi în Arcadia, o regiune fantastică, o existență pastorală înfrumusețată, printre poeții-păstori, într-o manieră idealizată de Teocrit.14
Într-un sens mai evident, titlul piesei stoppardiene invocă şi idealul naturii ca „paradis ordonat”, în timp ce peisajul moşiei evoluează constant într-o formă mai neregulată, acest lucru oferind o imagine recurentă a diferitelor moduri în care „adevărata natură” poate fi înțeleasă şi o imagine familiară cu descrierea teoretică făcută de Thomasina a structurii lumii naturale şi a „declinului entropic” folosind matematica.15Aşadar, Arcadia explorează abil şi cam speculativ natura probei şi adevărului în contextul ideilor moderne despre matematică, fizică şi istorie, arătându-ne cum nişte indicii petrecute în trecut pot fi interpretate în prezent de către ambele categorii de oameni, laicii şi savanții, Stoppard declarând că inspirația sa primă i-a venit după ce a citit best-seller-ul din 1987 al istoricului ştiinței american James Gleick, Chaos: Making a New Science („Haos: Facerea unei Noi Ştiințe”), „care este despre acest nou tip de matematică. Aceasta sună destul de descurajator dacă cineva vorbeşte despre o piesă de teatru. Mă gândesc că aici există o metaforă minunată”16. Fiind prima carte populară despre teoria haosului, Chaos: Making a New Science descrie mulțimea lui Mandelbrot, mulțimea Julia şi atractorii lui Lorenz fără a folosi complicata, arida şi enervanta matematică.17 Autorul american prezintă eforturile a zeci de oameni de ştiință ale căror lucrări separate au contribuit la dezvoltarea domeniului, cartea abordând cronologic istoria teoriei haosului, începând cu Edward Norton Lorenz şi efectul fluturelui, prin Mitchell Feigenbaum, şi terminând cu aplicații mai moderne.18
Dincolo de interesanta şi fascinanta idee de haos, piesa tomstoppardiană cuprinde un spectru sau un evantai destul de larg de subiecte, teme, domenii şi idei incluzând termodinamica, algoritmi de computer, teorii fractale, dinamica populației, determinismul (în special în contextul marilor teme ale vieții şi morții), teme clasice, design peisagistic, Romantism versus Clasicism, literatură engleză (în special poezie), Lord Byron, periodicele secolului al XVIII-lea, academia modernă şi chiar botanica din Pacificul de Sud.19 Acestea sunt subiecte concrete de conversație; rezonanțele lor mai abstracte țintesc însă epistemologia, nihilismul şi originile plăcerii şi nebuniei, iar temele şi ideile Arcadiei sunt prezentate într-o serie de dihotomii şi binomuri, cel mai important fiind haos versus ordine, dar şi clasicism versus romantism şi altele.20 Finalul piesei leagă împreună toate aceste dihotomii, arătând că în timp ce lucrurile pot apărea ca fiind în contradicție, romantism şi clasicism, intuiție şi logică, gândire şi sentiment, ele pot exista, paradoxal, în acelaşi timp şi spațiu, iar ordinea se află în mijlocul haosului.21

 

 

Note
1 Amy Reiter, „Tom Stoppard”, în Salon, 13 November 2001, online.
2 Cf. Staff writers, 11 iunie 2007, “Stoppard plays sweeps Tony awards”, în BBC News, 5 October 2008, online.
3 Cf. “Stoppard Tom”, în The Oxford Companion to Theatre and Performance, edited by Dennis Kennedy, Oxford University Press Inc., online.
4 Ibidem.
5 Cf. “Rosencrantz and Guildenstern Are Dead Summary and Study Guide – Tom Stoppard”, în Enotes.com., 8 July, 2009, online.
6 Cf. “Stoppard Tom”, în The Oxford Companion to Theatre and Performance, Edited by Dennis Kennedy, Oxford University Press Inc., online.
7 Amy Reiter, 13 noiembrie 2001, “Tom Stoppard”, în salon.com., 9 October 2008.
8 John Fleming, Tom Stoppard’s Arcadia, Modern Theatre Guides, London, Continuum, 2008, pp. 45 şi 57.
9 John Fleming, op. cit., pp. 45-57.
10 Ibidem, pp. 45-57.
11 Ibidem, pp. 45-57.
12 Ibidem, pp. 45-57.
13 Christopher Braider, Refiguring the Real: Picture and Modernity in Word and Image, 1400–1700, Princeton University Press, 2015, p. 292.
14 Maria Corti, Sannazaro, Iacobo, in Vittore Branca, Dizionario critico della letteratura italiana, Torino, UTET, 1973, vol. 3, pp. 299-305.
15 John Fleming, op. cit., pp. 57–58.
16 Paul Delaney, Tom Stoppard in Conversation, University of Michigan Press, 1994, p. 224 şi Elizabeth Broderson, „Chaos in Arcadia”, în American Conservatory Theater, retrieved 20 April 2014, online.
17 Andrew Maynard, „James Gleick’s Chaos – the enhanced edition”, Review, în 2020 Science, retrieved 18 August 2011, online.
18 Andrew Maynard (2011), op. cit., online.
19 Paul Edwards, (2001), în Katharine E. Kelly, ed., The Cambridge Companion to Tom Stoppard, Cambridge, England: Cambridge Univesity Press, pp. 178- 183.
20 Paul Edwards, op. cit., pp. 178-183.
21 Ibidem, pp. 178-183.