Despre Ion Timaru, autorul romanului Podul Ilenei, știam că este comandor aviator în rezervă și licențiat în drept, descoperind târziu scrisul și înfruptându-se, mărturisea, „din comoara imaginilor/născute în spatele ochilor închiși”. Debutase, în 2006, cu Vârtejul amintirilor, adunând acolo versuri și proză. A urmat un jet romanesc (cinci titluri, între 2008-2015), autorul încercând a desluși „semnele încurcate” din juru-i, dovedind „sclipiri de făcător”. Și, în fine, în 2016, se va dedica poeziei, tipărind volumul Spre stele și apoi alte două titluri. Amintirea „aripilor cazone”, trimițând la mitologicul Icar, îl bântuie; invadat de nostalgie va mărturisi că necuprinsul „se lipea de mine”. Dar volumul Spre stele, invocând, în ecuația viață/moarte, și stelele căzătoare („mărșăluind” spre inevitabilul final), este și o întoarcere în timp, chemând în memorie satul-matrice, „înhămat în dealuri”. Un timp „noduros”, ascultând „țipetele ogoarelor” și „pământul lihnit” (datorită secetei), sub vremuri care „încovoiau nădejdea”. Luminoasă apare figura mamei, îndemnându-l să scrie „de toate”. Ceea ce poetul chiar face, respectând, cu fior arhetipal, „porunca” celor plecați, părăsind satul dintre iazuri: „Treceau prin mine/căruțele satului/cu sfinții din biserică/pe frunțile cailor/la drum, spre câmpuri./Erau diminețile/pornirilor arhaice/căzute celest./Când căutam îndoielnic/urmele veacurilor,/în adâncuri,/pâlpâiau/inimi nenăscute”… (v. Și iarăși satul).Volumul din urmă, Triluri (2022), nu schimbă accentele acestui tablou. Aflat la o „vârstă făcătoare”, Ion Timaru trăiește scrisul ca înălțare (v. Scrisul) și ar vrea să alunge cuvintele sterpe, cele care pierd seva imaginilor, cum, justificativ, se explică: „Alerg după cuvinte/încondeind spusele/pe cruci sufletești” (v. Iureș).
Să poposim, însă, asupra prozatorului. Fiindcă romancierul are multe de spus, constata Dan Perșa, exploatând „haramul anilor de cătănie”. În numele legii (2012) urmează, sub ambalaj ficțional, un fir autobiografic, recuperând experiența militarului într-un mediu cazon, folosind jargonul de cazarmă, un limbaj dur, se înțelege. Sunt episoade juxtapuse, de la studenția ieșeană la evenimente judiciare (cazul ofițerului băcăuan Ion Nistor), salvând impresia de autenticitate. Dacă romanul poate fi citit și ca un document de epocă, Culori de Negrițești (tot din 2012) manevrează un alt limbaj. Ion Armată, ca narator-„conțăran”, se mișcă într-un spațiu recognoscibil. Cu aură cronicărească, în ramă realistă, culegând documente și răscolind arhive colbuite, acest roman-monografie respectă, ritmat cosmic, calendarul rural și pitorescul tradiției. Apelează la memorie, reconstituind Planeta N. În schimb, Neant purpuriu, pe temelia realității obiective, developa o lume în destrămare (protagonistul, un inginer solitar, sinucigaș, acuzând „lipsa (ei) de sens”); în pofida erotomaniei, cu acuplări întâmplătoare, Inginerul, scufundat în vidul singurătății („neantul purpuriu”), ratează calea izbăvirii. Podul Ilenei (2015) putea fi, pornind de la un hrisov domnesc, o cronică romanțată a Podolenilor, depănând „o poveste din lumea de altădată”. Și Ileana Podoleanu, chimistă, și sudorul Ștefan traversează o epocă tumultuoasă, prinsă în chingile colectivizării forțate și a edificării noilor obiective. În fine, Contre (2021) oferea 33 de oglinzi narative, invitându-ne în mitosferă, cum sugera, forțând demonstrația, Petre Isachi. Dar criticul are dreptate când amintește de „picturalitatea narativă”, desfășurată cu aplomb de prozator.
Prozator vânos, frecat de viață, Ion Timaru are, spuneam, tolba plină. Dacă ar fi să identificăm o slăbiciune în efortul său prozastic, dincolo de micile neglijențe stilistice, poate că frenezia, precipitarea, refuzând acumularea lentă a epicului ar fi hiba. Aici păcătuiește, în opinia mea, romancierul: nu are răbdare epică. Dar să nu uităm: el recompune, cu mijloace ficționale, tabloul unei epoci, acoperind un larg interval temporal. Interesul pentru „mica Istorie”, urmărind viața unor personaje, cu incursiuni fugitive, tangente Istoriei mari, obligă la acest galop evenimențial. Podul Ilenei, aducându-l în prim plan pe profesorul de fizică Gheorghe Grama, navetist, dedulcit la Istorie, dar hărțuit după un „stagiu” la Canal, propune o bornă: dispariția tabloului lui Stalin! El a nimerit „la undeva-n praznic” (Podoleni, cu mândrețea de Livadă, pierzându-și „boieria”) și, firesc, integrându-se în colectivitate, va cunoaște oamenii locului: directorul Nistor, notabilitățile politice, Anica lui Stoian (posibila gazdă), Ghiță Bordea, un fost primar (înainte de război), preotul satului. Cu un singur vlăstar, Florin, asistent universitar la București, profesorul Grama, și licențiat în drept (ca jurist nepracticant), rătăcind pe coclauri într-o „fereastră”, se va întâlni cu „o zgâtie de fată”, Ileana, abia „într-a treia”, ieșită cu vaca la păscut. Ea, isteață foc, urmărindu-i-se devenirea, va aduna firele acestui roman ramificat, doldora de întâmplări. O excursie școlară în împrejurimi (Bicaz, Săvinești) îngăduie și o descriere a zonei: mânăstirea Bociulești, hotarul Podulenilor și podul Ilenei, în ruină, chemând la rampă, o altă Ileană, din vremuri apuse, ocupându-se cu podăritul peste Bistrița, cum ne încredința o carte a lui Ștefan Voievod. Prozatorul prinde, într-o scriitură sacadă, noile ritmuri ale satului în prefacere; încearcă să rămână obiectiv, să înfățișeze realitatea românească a acelor ani așa cum a fost. Se naște o nouă lume, asistăm, în tușe neorealiste (cf. Petruș Andrei), la o altă facere: colectivizare, șantierism, exodul tinerilor, navetism, vaccinare, culturalizare etc. Fiincă Partidul, zice unul dintre protagoniști, „are grijă de toate!” Profesorul Grama, împreună cu Rarița Filip, o colegă de profesorat, la îndemnul secretarului Tutoveanu ar trebui să se ocupe de lămurirea țăranilor îndărătnici. Întovărășirea, apoi cooperativizarea cereau „hectare mai largi”. Suspicioși, invocând un „blestem fraudulos” (pământul luat cu japca), podolenii nu se lasă. Un Rădeanu, și el în misiune, va fi „lucrat” de potrivnici: aruncat în „borta mortală”, printre cadavre de animale, salvat de doi elevi, curajoasa Ileana și Fănică (Stănilă Ștefan), spitalizat, cerând „protecție”. Și „perdaful” directorului Nistor, și critica partinică a activiștilor în campanie, desele controale și anchete vorbesc despre această realitate conflictual-mocnită din „împărăția socialistă”. „Masa trebuie să-și intre în fire”, constată Andrei Sfrijan, acceptând condiția de turmă. Un văcar, Gheorghe Vârlan, devine „oleacă inculpat”, odată cu moartea unei vaci, trecută la scăzământ. Furturile sunt în floare; dar, explică Blăgescu, refuzând acuza, „luăm” din ceapeul nostru! Iar la munca câmpului au rămas doar femeile. Iată contextul socio-politic în care codana Ileana, crescând ca în basme, înflorește. Fistichiul profesor Grama, doborât de o veste neagră (moartea fiului), îi invită pe cei doi, Ileana și Fănică, la oraș: o vizită la cimitir, apoi un mic ospăț și spectacolul de la teatru. Ce va ieși din Ileana? – se va întreba mama ei, oferindu-și răspunsul: numai la sapă, nu! Cu vise slobode și planuri mărețe, răscolită de fiori adolescentini, internista Ileana, cu dor de mama și de Fănică, vrea să fie chimistă. Urmează studenția studioasă, cu preumblări în Copou, inginera Ileana Podoleanu fiind reținută ca asistentă la facultate; dar, după câteva luni, simte că nu este făcută pentru catedră, dorind „în producție”. Fănică, mai puțin ambițios, va face trei ani de profesională la Târgoviște, „la capătul lumii”, specializat ca sudor în argon. Vara, cei doi foști colegi, vor ține socotelile la CAP, solicitați pentru istețime. Gura satului, acele femei „vorbalnițe” (cum le etichetase părintele Ștefan Veleșcu) dau asigurări că Fănică va fi alesul Ilenei. Încorporat, topit după Ileana, ieșit dintr-o adolescență mistuitoare, va fi, surprinzător, refuzat, inginera fiind obsesiv devotată carierei, urcând merituos. Șefă de secție, apoi inginer șef, cu „chimia până în gât”, Ileana cea „afurisită” (într-un mediu masculin, printre bârfe și înjurături), preocupată de cercetări și analize, nu are timp de măritiș. Relația lor se va răci, Fănică se va însura, va avea o fiică (Speranța), dar, în harabaua Combinatului, va fi victima unei explozii. Spitalizat la Iași, se va pensiona anticipat, dând în patima alcoolului. Ileana, având mari necazuri cu mama bolnavă (care ar fi vrut un ginere pe măsură), îi va fi alături, podoleanca îngrijindu-se îndeaproape de soarta lui; ascunzându-i, însă, că avortase copilul lor.
Vine Revoluția și lumea, isterizată, se schimbă febricitant. După moartea lui Fănică, văduva lui, cu fetele, va pleca în Vest. Combinatul „e pe drojdie” și, în pustiul Săvineștilor, Ileana se pensionează. I se va propune să intre în politică (refuzând categoric), va ține o vreme orele de chimie, la școala ei, părintele Veleșcu, aproape nonagenar, simțindu-și sfârșitul, îi va încredința un colet, cu înscrisurile celor vechi. Va respinge ideea măritișului. Se va ocupa de noua biserică, va încerca, scormonind trecutul, să „limpezească” Istoria, cu vămeșița Ileana și podul în ruină. Dar, mai ales, își va contempla, apăsată de regrete, propria-i viață. Va urca zilnic, urmărită de ironiile sătenilor, în Livadă, acolo unde, lângă conacul Krupenschi, înmormântase, neștiută, fătul avortat. Ținând sub control, sub frânturi de vise, toată zona, fascinată de podul care „vibra în curcubeu”. Copleșită de singurătate, își trece în revistă viața. Încât, dincolo de simbolismul podului (vestind trecerea) și a curcubeului, ca pod colorat, unind malurile Bistriței, romanul lui Ion Timaru, scris alert, rostogolind vorbe repezite și, pe alocuri, un limbaj slobod, pune în discuție o temă grea: tema destinului, o problemă „cețoasă”, semantic judecând, zic înțelepții. Fără a o problematiza în savante ocoluri și opinteli filosofarde, fără a o transforma în dialog tematic, Podul Ilenei, ca roman de dragoste (ratată?), vorbește, totuși, despre o întâlnire destinală, scoasă de sub apăsarea fatum-ului.