Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Temeiuri ale gândirii occidentale după Anton Dumitriu (II)

Temeiuri ale gândirii occidentale după Anton Dumitriu (II)

 

 

…cu Faust am fost împreună în momentele profund dramatice ale vieţii. Fiindcă Faust nu se arată – ca şi Mefistofeles – decât atunci când te îndârjeşti împotriva destinului, atunci când îţi închipui că nimic nu e valabil şi că trebuie să apelezi la imposibil pentru a găsi soluţia existenţei tale şi a problemelor ei. Atunci Faust îţi este prieten bun şi tovarăş de drum, pe suişul greu al calvarului, împărtăşind cu tine tot zbuciumul din afară şi dinăuntru.
Anton Dumitriu

 

 

Pe bună dreptate se va fi întrebat Anton Dumitriu, cu nedisimultată şi sinceră mirare, de ce oare, într-o epocă în care dominaţia raţionalismului era covârşitoare, Johann Wolfgang von Goethe – titanul de la Weimar – a ales un subiect atât de bizar pentru opera sa capitală? În acele vremuri, credinţa că se poate ajunge la Adevărul suprem exclusiv prin folosirea logicii era considerată ca fiind sorgintea unică a întregii cunoaşteri umane;1 însuşi Immanuel Kant va ceda fascinaţiei pe care ştiinţa triumfătoare contemporană lui o exercita cu persuasiune şi va proclama idealismul său transcendent. Ca atare, pentru mult timp, actul intuitiv2 suveran prin care spiritul concepe va fi exclus cu desăvârşire şi marele gânditor german va retrograda metafizica tradiţională la statutul de simplă disciplină în cadrul filosofiei speculând despre existenţă. Goethe, însă, fuseseră în tinereţea sa, adept al mişcării Sturm und Drang care, cum se ştie, avea o orientare diferită faţă de iluminism şi raţionalismul riguros şi, astfel, aflat sub această influenţă, el va fi mai apropiat de spiritul tradiţional şi de gândirea bazată pe o analogie de factură ezoterico-sapienţială (pp. 504-506).
Încă de la început şi, desigur, cu intenţia vădită de a-l acomoda cât mai repede pe cititor cu problematica subtilă pe care intenţiona s-o expună, Goethe va explica, în prologul la Faust, resorturile motivaţionale care l-au animat, precum şi orizonturile către care îşi va derula, în continuare, întreaga sa expunere. În mod inspirat şi, de altfel, foarte sugestiv, el foloseşte o admirabilă punere în scenă a unei discuţii care se desfăşoară ca un alert schimb de replici între cele trei personaje simbolice, anume alese spre a sugera o teorie despre ierarhizarea intelectului având raţiunea poziţionată în centrul acestei reprezentări, ca margine abisală – iraţionalul – iar la polul celălalt, supraraţionalul ce se extinde cutezător prin intelecţie şi contemplare înspre însuşi Marele Demiurg care gândeşte şi întreţine întregul dans cosmic.3
Cei trei protagonişti ai discuţiei respective sunt directorul teatrului – decidentul specializat în ale concretului, puternic dominant de gândirea sa materialistă, de pragmatism şi de eficienţă (obţinerea de câştig), poetul – în postura sa de mic demiurg, copărtaş la Creaţia divină – animat de idealismul său pur şi mereu preocupat de cum îi va fi receptată opera în postumitate şi, în fine, bufonul simpatic – acel actor comic – straniu şi obraznic – jucând aici rolul de nebun-înţelept şi, deopotrivă, de om ludic fără nicio cenzură în exprimarea sa colorată, ghidat infailibil în viaţă de iraţionalul său instinctiv dublat de un common sense natural al adaptării la realitate. În finalul discuţiei, poetul şi directorul teatrului vor conveni asupra faptului că, în esenţa sa cea mai profundă, opera Faust va reprezenta drama lumii în timp ce personajul central îl va simboliza pe căutătorul însetat de cunoaştere şi de putere care, vulnerabil fiind din cauza limitărilor sale pe care, însă, le ignoră, nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopul luciferic.
Ca exeget al operei semnate de către ilustrul gânditor german, Anton Dumitriu a insistat asupra analogiei dintre mitul lui Iov şi povestea lui Faust – ambii expuşi ispitei satanice; în egală măsură, a insistat de asemenea şi asupra problematicii Răului ca principiu necesar şi determinant în devenirea omenirii. Faust și Iov sunt personaje complexe aflate în căutarea sensului existenţei cu feluritele sale provocări și cu întrebările privind divinitatea şi natura umană. Iov este pus la încercare de către Dumnezeu; el îşi acceptă cu resemnare, însă, întreaga suferinţă dar păstrează nealterată credința şi astfel devine un model de rezistenţă, integritate şi încredere în dreptatea divină. La rândul său, Faust este savantul însetat de cunoaștere, care simte că viața lui nu are sens din moment ce nu a reuşit să pătrundă și să înțeleagă profunzimile realităţii; din această revoltă a intelectului faţă de neputinţa şi limitarea sa se va naşte ideea pactului cu diavolul şi, astfel, vor apărea conflictele morale şi consecințele neașteptate ale faptelor umane săvârşite cu voie sau fără de voie. Prin invocarea inedită a paralelei dintre Faust și Iov, Anton Dumitriu subliniază prezența unor teme universale și a unor provocări existențiale inerente condiției umană. Ambele personaje explorează aspecte profunde ale existenței și caută sensul și înțelegerea în mijlocul oceanului de incertitudine generat de contradicțiile omniprezente.
Dintotdeauna, când omul şi-a dat seama de incognoscibilitatea lui Dumnezeu şi de incomensurabilitatea spaţio-timpului, pe cale de consecinţă, a descoperit invariabil două posibile poziţionări în raport cu aceste condiţionări majore. Prima dintre opţiuni, cea tradiţională şi, cumva, în firea lucrurilor, cea care a conferit sens vieţii omului şi, deopotrivă, stabilitate privind construcţia societală, a reprezentat-o recunoaşterea fără rezerve a ordinii celeste ca fiind un dat divin şi, drept urmare, încadrarea cu evlavie în această rânduială de rang supralumesc; cea de-a doua, nimic altceva decât o ignorare sau negare a ordinii universale, a fost întotdeauna şi va fi de-a pururi, o trufaşă răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu, un nihilism infatuat şi luciferic hărăzit a proclama şi a pune în practică insolite reprezentări utopice care, prin însăşi natura lor, produc crize existenţiale, instabilitate şi o enormă suferinţă în plan uman.
Pentru a descrie cele două aspecte fundamentale ale fiirii umane, Friedrich Nietzsche utilizează termenii suflet faustic (occidental) și suflet apolinic (oriental); prima sintagmă este asociată cu dorința omului de a-şi depăși limitele – de a căuta cunoașterea și puterea cu orice preţ – iar cea de-a doua desemnând o stare de armonie şi pace lăuntrică dimpreună cu înalte idealuri estetice și concordanţa cu ordinea celestă. Diferența fundamentală dintre cele două abordări este dată de atitudinea intelectului față de Fiinţă (atotcuprinzătoarea existenţă), faţă de ordinea firească existentă în om şi natură şi faţă de Principiul existenţial suprem – Cauza cauzelor, Temelia realităţii. Şi totuşi: Stigmatul cel grav care apasă asupra întregului destin faustic este absenţa conştiinţei de Sine sau, în prelungirea ei, absenţa […] oricărei căutări de Sine. Tocmai aceasta i-ar putea face tragicul, se va replica: das Verlorensein, pierderea conştiinţei de Sine. (Noica, pp. 175-176)
Goethe îl prezintă pe Faust-ul său ca pe un individ profund însetat de cunoaștere care, la un moment dat, realizează că limitările sale sunt o barieră de netrecut în raport cu aspiraţia la o mai profundă înțelegere a realităţii; în calitatea sa de căutător fervent al cunoaşterii depline, el se vede drastic plafonat şi se simte ireversibil blocat într-o stare de stagnare şi plafonare. În disperare de cauză dar şi pentru a depăși această limitare pe care o considera de nesuportat, Faust se iluzionează să creadă că un pactul cu diavolul i-ar putea asigura puteri supranaturale şi i-ar putea aduce, inclusiv, o multdorită transcendere a condiției umane.
După Anton Dumitriu, efectul cel mai important rezultat în urma stării de adâncă nemulţumire pe care o trăieşte Faust constă în atitudinea de frondă a intelectului împotriva lui însuşi. Tocmai de aceea, subliniind cu precădere acest imbold primar care declanşează acţiunea neobişnuită a eroului goethian în a găsi un sens al vieţii, autorul român fixează eseului său referitor la această problematică un titlul sugestiv – Faust şi rebeliunea inteligenţei. Treptat, în sufletul faustic se trezeşte o forţă nebănuită şi, la umbra acesteia, îşi face cuib acolo o aspiraţie de nestăpânit întru cunoaştere supremă şi dorinţă acerbă de stăpânire a lumii şi de dominare a naturii; toate acestea, prin însăşi natura lor neobişnuită, stârnesc şi întreţin în Faust motorul tranzacţional şi tentaţia luciferică.
Zbuciumul interior îl aduce pe Faust la limita rezistenţei sale fiinţiale; înainte de a se arunca imprudent în braţele lui Satan cu gândul că va găsi pe această cale cheia reuşitei, eroul goethean a mai întrevăzut o variantă de acţiune la care va apela de îndată, în disperare de cauză, anume magia, ocultismul. În toate străvechile spiritualităţi, a existat o înţelepciune sacră ce răzbate până la noi sub o formă mai mult sau mai puţin explicită; în acest areal se înscrie şi tradiţia ezoterico-sapienţială care, timp de milenii, a funcţionat în Europa; cu toate că a fost îndelung prigonit de către biserică, ezoterismul era încă viu şi operativ în perioada modernă şi părea că deţine o cunoaştere deosebită după care, asemenea lui Faust, tânjeau toţi căutătorii de Lumină. În realitate însă, ocultismul şi, în genere, toate spiritualismele moderne s-au dovedit a fi grave rătăciri; totuşi, personajul goethean se va autoiluziona lamentabil şi, în focul căutărilor sale, va fi copleşit de taluzul de mâl al ocultismului morbid, impregnat de miasme cu pretenţii de balsam, superstiţii revolute, speculaţii filosofico-teologice şi practici dintre cele mai ciudate.
Povestea lui Faust, cel care l-a inspirat pe Goethe – savantul cuprins de nelinişte în faţa insuficienţei ştiinţei sale – nu este o ficţiune, în totalitatea sa, căci a existat în realitate un astfel de personaj care ulterior a devenit erou unei prime opere literare intitulate Historia von D. Johann Faustus şi tipărită în anul 1587. În secolele care au urmat, trama doctorului vrăjitor a inspirat numeroşi creatori care au insistat, rând pe rând, asupra diferitelor nuanţe vizând, cu deosebire, aspectele de ordin etic şi pe cele decurgând din expiaţia răvăşitoare cauzată de rătăcirile lui Faust. Goethe este ultimul mare literat care, fascinat de legenda savantului magician intrat în legendă pentru că şi-a vândut sufletul, revine asupra cazului şi, de altfel, epuizează genial această problematica în sensul că de la publicarea operei sale nu mai apărut nimic semnificativ în această materie ci doar exegeze dintre cele mai interesante.
Goethe parcurseseră şi el, asemenea lui Faust, ceea ce s-ar putea numi, generic vorbind, calea ştiinţifică şi se convinseseră, prin experimentare nemijlocită, de failibilitatea metodei şi deşertăciunea acestei abordări. De aceea se şi apropie cu mare înţelegere, chiar surprinzătoare pentru epoca lui, de concepţia celor antici, pentru care soluţia existenţei umane nu consta într-o explicaţie abstractă, ci dintr-o operaţiune efectivă de transformare a omului – spune Anton Dumitriu având în vedere, cu siguranţă, dimensiunea transmutaţională a metafizicii tradiţionale (p. 506). Goethe parcurseseră, de asemenea, calea ocultismului şi a înţeles la propriu faptul că abordarea în sine nu este altceva decât o jalnică rătăcire sub aspect cognitiv.4 Pe de altă parte, el credea cu tărie că sensul vieţii omeneşti este productivitatea şi poate că această convingere a constituit mare lui eroare din moment ce productivitatea este doar un simplu indicator strict cantitativ, fără vreo latură calitativă.5 Pe cale de consecinţă, Die Tat – fapta este decisivă pentru viaţa omului, spune Goethe şi astfel, prin aceasta, el pune acţiunea înaintea cunoaşterii, contrar preceptelor metafizice.
Cele trei episoade pe parcursul cărora are loc perfectarea pactului cu diavolul sunt de un dramatism aparte. Încă de la început, Mefisto se prezintă la o primă întâlnire declarându-se, fără ocolişuri şi false pudori, ca fiind principiul răului şi spiritul negării, al neantului întunericit din care, la începuturi, se va fi născut Lumina. La plecare, observând un simbol al ordinii universale – pentagrama din pragul uşii – diavolul va cere ca aceasta să fie ştearsă; Faust interpretează această solicitare ca pe o slăbiciune care, în caz de negociere, i-ar fi putut aduce un avantaj competitiv. La cea de-a doua întâlnire, diavolul insistă în ispitirile sale şi, de astă dată, îi propune lui Faust să-l însoţească într-o călătorie prin lume întru cunoaştere şi cucerirea de puteri, la care eroul goethean are o răbufnire de revoltă faţă de statutul care i-a fost hărăzit şi faţă de imensa insatisfacție născută din deşertăciunea unor cunoștințe mereu carente şi purtătoare de eroare. La capătul acestor violente imprecaţii şi blasfemii are loc, pecetluirea cu sânge a onerosului legământ în cadrul căruia Faust consimte să-şi vândă sufletul în schimbul promisiunii că va primi vigoarea tinereţii, mult râvnita cunoaştere şi puterile lumeşti după care tânjea el cu atâta ardoare (pp. 510-512). Ca termen final al contractului, este prevăzut acel moment când Faust va solicita expres ca timpul să-i fie oprit, adresându-i-se clipei: Rămâi dar! eşti atât de frumoasă!
Peripeţiile care urmeză, derulate sub pecetea puterilor satanice şi parcurse la propriu de către Faust, au fost grupate de Goethe în două secţiuni: Faust I – adunând călătoriile concepute spre a ilustra cunoaşterea universului psiho-uman şi Faust II – în cadrul căreia periplul eroului vine să contureze o posibilă cunoaştere a lumii – die grosse Welt. La finalul acestui avânt neobişnuit, Faust se va considera vindecat de setea cunoaşterii însă preţul pe care urma să-l plătească se dovedeşte a fi covârşitor; el înţelege, în cele din urmă, că Dumnezeu rămâne veşnic în lumină şi în centrul Creaţiei, diavolului îi este dat să hălăduiască prin întunericul de necuprins iar omul, asemenea lui Ianus bifrons, va avea de-a pururi o faţă îndreptată către lumină (bine, frumos şi adevăr) şi cealaltă către întuneric (eroare, aparenţă şi suferinţă). Într-un adânc miez de noapte, apăsat de regretele faptelor săvârşte sub pecetea jurământului, Faust va înţelege că singura lui salvare este să se dedice binelui general. De la acest moment al elucidării sale, el va munci cu abnegaţie în folosul semenilor pe care-i vrea liberi într-o lume pe deplin eliberată din chingile condiţionărilor stupide şi ale împilării nimicitoare.
La ceas de bilanţ – retrospectiva vieţii – Faust este mulţumit să constate măreţia celor înfăptuite de el şi, cu un justificat entuziasm, va înalţa muncii un imn de preamărire, tot aşa cum, în companionajul tradiţional, calfele glorificau şi ele efortul comun pus în slujba umanităţii. În esenţă, decus în labore (devotat muncii) a însemnat dintotdeauna un îndemn la colaborare efectivă vizând realizări măreţe care să se înscrie în planul celest şi în ordinea universală. Desigur, un asemenea demers presupune o înţelegere superioară a sensului vieţii; pentru toate acestea, într-un moment de extaz, Faust rosteşte ca pe o opţiune, cumva, formula de încheiere a pactului: Rămâi clipă, eşti atât de frumoasă! – şi prin aceasta, el se refugiază definitiv în legendă. Mefisto, însă, nu va obţine trofeul, potrivit pactului şi nu va putea lua cu el în abisurile întunericului sufletul celui care într-un moment de rătăcire i-a jurat supunere pentru că, în chiar acea clipă supremă a morţii lui Faust, corul îngerilor va intona un cântec de slavă prin care, astfel, se proclamă mântuirea lui.
După ce a produs o atât de mare suferinţă în juru-i, prin gândirea şi faptele sale de sfidare la adresa Legii celeste, mântuirea lui Faust pare, în esenţa, un act de miraculoasă clemenţă divină. Cu toate acestea, Goethe sugerează o motivare a acestei mântuiri şi, cumva, o portiţă de salvare pentru omul. Să lucrezi ca alţii să se elibereze şi în aceasta constă propria ta eliberare! – conchide Anton Dumitriu ca un elogiu adus remediului pe care Goethe îl propune la cea mai persistentă angoasă a vieţii omului. Evadarea din imperiul fantasmelor nu se va realiza rămânând o umbră inertă în faţa realităţii; în schimb, un spirit viu, adevărat, mereu aflat în slujba Binelui general, un spirit care arde nu doar pentru individualitatea dominată de dorinţele egoiste, va păstra mereu deschisă uşa realizării spirituale supreme.
Dintr-o anumită perspectivă, modelul faustic poate fi considerat ca reprezentativ pentru omul occidental şi aceasta se explică prin impactul unor condiţionări socio-istorice între care cele mai importante sunt: renașterea și umanismul, iluminismul și raționalismul, revoluţia industrială și progresul tehnic, secularizarea și preponderenţa ateismului. Mişcarea renascentistă a adus cu sine o schimbare semnificativă privind modul în care omul îşi reprezenta lumea și pe el însuşi, a promovat redescoperirea și revalorizarea potențialului uman, cunoașterea empirică și gândirea analitică; s-a trecut astfel de la viziunea tradițională centrată pe transcendență și credință, la o abordare orientată către cunoașterea umană. La rândul său, iluminismul a pus accentul pe rațiune, cunoaștere științifică și emancipare intelectuală; gânditorii din aceea epocă au promovat ideea că progresul material şi cunoașterea pot fi realizate prin rațiunea, efort individual şi cercetare științifică. Revoluția industrială care s-a derulat în secolul al XIX-lea și progresul tehnic decurgând din acest avânt fără precedent au avut un impact semnificativ asupra modului în care omul occidental înțelege să se raportează la lume şi astfel s-a consolidat credinţa în puterea umană de a controla și transforma mediul natural şi pe cel societal prin intermediul știinţei și tehnologiei. În fine, procesul de secularizare și ateismul tot mai virulent au slăbit influența religiei și a transcendentalului asupra gândirii și valorilor umane.

 

 

Bibliografie
Dumitriu, Anton – Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Univers, 1981, reeditată în volumul Eseuri, Ed. Eminescu, 1986;
Goethe, Johann Wolfgang von – Faust, Ed. Humanitas, 2015;
Noica, Constantin – Despărţitea de Goethe, Ed. Humanitas, 2000.

 

 

Note
1 Această convingere era un corolar al ideologiilor anterioare – umanismul susţinând poziţionarea centrală a omului în raport cu natura şi ateismul propovăduind eliminarea fermă a oricăror implicaţii de ordin suprauman.
2 Intelecţia ca instrumentul mental unic, specializat sub toate aspectele în investigarea principiilor prime.
3 Ca simplu joc de cuvinte având, însă, relevanţa sa, dacă în loc de raţiune va fi folosit termenul conştiinţă atunci în aval se va afla inconştientul iar în amonte, supraconştientul.
4 În anul 1780, Goethe a fost iniţiat ca francmason (ulterior a devenit membru al Ordinului Illuminati, sub numele de Abaris) şi se dovedeşte a fi intens preocupat de cunoaşterea alchimiei, hermetismului şi cabalei.
5 Materia signata quantitate! – va spune mai târziu René Guénon.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg