O antologie care surprinde douăzeci de ani de creație literară cere imperios analiza unui proces, nu a unui produs. Un continuum – într-o prezentare elegantă a Editurii Paralela 45, însoțit de ilustrațiile artistului vizual Flavia Lupu – este antologia De mâine suntem pământ fierbinte a poetului Andrei Novac (1), o lucrare care proiectează un traiect creator distinct, marcat pe harta digitală a expunerii prin printr-o serie de poeme asumate (într-un comentariu pe marginea volumului, Daniel Cristea-Enache se întreba asupra criteriului sau criteriilor antologării2), unități discrete în desenul traiectului auctorial, dar lăsând cititorului o puternică impresie a parcurgerii unui traiect analogic, continuu. Așadar, recuperând dintr-o operă care cuprinde, în cei douăzeci de ani de publicare, opt volume de versuri (două dintre ele traduse în franceză și spaniolă și publicate la edituri din România și Spania), oferind o selecție de peste 200 de poeme, Andrei Novac își expune în disecția parcursului propria operă (re)trecută prin ochii critici ai selecționerului care (presupunem) și-a asumat să fie3. Este firească această angajare, atâta vreme cât, în ciuda faptului că abia putem descoperi mici variațiuni în raport cu un anumit nivel estetic asumat al lucrării, opera sa nu s-a bucurat de o egală receptare pe parcursul producerii ei. Nu orice debutant are șansa unei vizibilități consistente, în special din partea criticii de specialitate. Andrei Novac, sesizează același Daniel Cristea-Enache, repară o nedreptate și oferă un proiect ambițios și consistent, al propriului parcurs poetic. Și de aici, de la această angajare subiectivă în propria operă asupra căreia are dreptul de a se focaliza în mai mică sau mai mare măsură, dar încurcând, cumva, prin aceasta, demersul apropierii critice și aproprierii dreptului de a interveni în selecția criteriilor și chiar a poemelor, Andrei Novac se oferă în exercițiul unei devoalări. Surpriza vine abia acum. Chiar dacă, citind unele dintre volumele lui Andrei Novac, mai vizibile, mai promovate, nivelul estetic al acestora îmi era cunoscut, cum cunoscute îmi erau și temele majore ale poeziei sale sau formulele poetice, antologia oferă în primul rând surpriza unei constanțe proiective: focalizarea asupra condiției umane, apoi a celei auctoriale și abia apoi asupra propriei literaturi și a condiției acesteia, cu variațiuni în ceea ce privește unghiul sub care este privită această defilare a formelor angajării. În prefața antologiei, Răzvan Voncu4 îl prezintă ca pe un „exilat” din promoția căreia îi aparține, ceea ce conduce, firesc, la „dificultatea arondării sale critice”. În fapt, privind la altă scară, Andrei Novac nu este cel exilat, rădăcinile sale fiind puternic înfipte într-o tradiție literară autohtonă; el doar alege un parcurs diferit față de o poetică de grup care închide între paranteze, ca într-o bulă de rețea, o lume a autosuficenței și expunerii multiple în oglinzi paralele și ușor deformate. De aceea, poate, nu în raport cu o generație căreia i-ar aparține biologic trebuie citită antologia lui Andrei Novac, ci în raport cu o literatură în care se încadrează organic, expunând o formulă poetică inedită și apetența pentru anumite teme abandonate – probabil considerate a fi prea contondente – de congeneri. Andrei Novac este, prin urmare, un poet asumat, original, iar ceea ce iese în evidență este tocmai această proiecție organică, în acord cu corpusul literaturii române, dar și prin miza pe care o aruncă în jocul reintegrării într-o vârstă a repudierii. Originalitatea, punctează Răzvan Voncu, „nu se traduce, ca la alți poeți, prin radicalizarea aberantă a unor clișee și poze căutate, ci prin teme și miză” (p.14). Andrei Novac iese, așadar, din poza de grup și nu propune spre înlocuire o poză proprie de profil, ci un profil al unui traiect poetic asumat, în confluență cu apele literaturii române. Iar poziția se datorează mizei proprii, care înseamnă întoarcerea la condiția umană.
Surprinzător este, cum spuneam, faptul că există o unitate de parcurs și o poezie de înaltă calitate încă din primele volume (cel puțin cea selecționată de autor). Așadar, graficul acestui parcurs antologat nu este unul care să urmeze, ca în cazul majorității antologiilor, un urcuș abrupt, un vârf sau două și apoi cădere mai lină sau mai spectaculoasă, ci un platou înalt, pe care pășește lectorul în vegetația alpină cu respirația sacadată din cauza aerului rarefiat. Din primele poeme încă se degajă o anumită sobrietate și eleganță a abordării, însoțind continua raportare a orizonturilor la corporalitatea mediind experiențele. „Libertatea” devine, în căutările sale, firul director al parcursului, de la primele poeme antologate: „nimeni nu dansează,/ brațele sunt întinse pe lângă corp,/ noi suntem formați din două lumi,/ lumea noastră exterioară/ respiră prin pielea noastră,/ urmele articulează/ senzațiile de cald sau de frig,/ de ură sau de iubire,/ spațiile se dilată și corpurile freamătă,/ se opresc din orice mișcare.// ochii sunt singurul câmp de luptă,/ ca un oraș abandonat/ în care războaiele nu se termină niciodată// ca o cetate/ prin zidurile căreia nu iese nimeni niciodată,/ ne putem recunoaște după gesturi,/ de aici/ nimeni nu vede, nimeni nu uită,// ți-am spus!/ totul fără limită, totul fără timp,/ nu este nevoie să atingi ceva,/ trebuie doar să respiri adânc, foarte adânc,/ nu ai timp să mergi pe bâjbâite,/ trebuie doar să crezi.// aceasta este libertatea,/ respiră prin toți porii,/ timpul meu se întinde ca pielea/ uneori uniform, alteori prin riduri/ univers care se deteriorează constant ,/ dar viața noastră este acum/ și toate se închid/ în ochii ei” (carnaval exterior, pp.21-22), până la cele recente: „există un sfârșit pentru toate,/ ceva după care cineva pune punct inevitabil,/ acum mă văd cum stăteam pe pervazul de piatră/ al unei ferestre mari cu marginile colorate în alb// din acel loc m-am ferit de moarte, mi-am acoperit/ ochii cu amândouă palmele,/ am râs de câte ori timpul mi s-a părut blând/ cu mine,/ acum există limite pe care doar eu le construiesc/ ca pe un zid uriaș din care împart de mâncare/ tuturor” (restul e libertate, p.248), chiar dacă perspectiva asupra îngrădirilor (interioare) se schimbă. Firul subțire al libertății e încărcat de tensiune. Din poezia lui Andrei Novac nu revolta se degajă, ci o tensiune, a libertății și a lucidei raportări la finitudine. În universul corporal al poemelor se închide mereu un spațiu urban. În ciuda osaturii, în ciuda articulării, ființa, în corporalitatea ei, se înfățișează fragil. Doar libertatea o poate fortifica. Orizontul care se deschide produce, la rândul său, tensiunea. Include în el timpul, sugerează finitudinea și îndreaptă privirea îndărăt: „am tras o linie cu piciorul stâng/ aici suntem noi/ limitele noastre curg/ se preling peste ziua de ieri” (despre serile în care cauți ceva, p.38). Spațiul urban înglobat în interioarele corpului include nu numai siluetele de oțel și sticlă ale unei posibile locuiri, ci și mulțimea, tensiunea ei, protestul: „mult sânge,/ lozinci scandate/ oameni aruncați într-o piață// timpul trecut/ prin clădiri ciudate/ bătut în cuie/ sunetul lichid al sângelui” (protest, p.45). Privind interior, spre posibilele cadre constrângătoare, un orizont tot mai larg, dar mai înghețat, expune lumina îndepărtată. Se construiește o geografie interioară a spațiilor largi, și asta în ciuda faptului că în poezia lui Andrei Novac ancorele topografice și cele biografice sunt foarte rare. Topografiile se dizolvă în umorile subiectivității sau sunt sublimate direct, trec nemediat în proiecția rarefiată a universalului. Spre exemplu, „locul în care întorc tramvaiele”, proiectat drept numele unuia dintre volumele de versuri, devine „linia orizontului unui sărut” (linia orașului, p.70). Cu timpul, un alt spațiu, cimitirul, egal locuit și dislocuit, populat aparent, se instituie în expunerea topografică subiectivizată: „când te întâlnești cu oameni/ tăcuți prin cimitir,/ parcă ușor ridicați dintre cruci,/ nu știi dacă sunt vii sau/ doar oase cusute ale vreunui rând de carne mort” (aripi și roți, p.112). Odată înglobând în orizontul urban interior și cimitirul, orizontul devine tot mai încețoșat, mai dens, mai neclar, irespirabil chiar, distanța față de copilărie devine mai mare: „când/ eram copii/ și ne jucam înainte de apus,/ ba mureau oameni,/ ba se aruncau în lume cai,/ viața o țineam cu brațele/ în jurul nostru./ în fața luminii, doar umbre/ și atât” (aripi și roți, p.113), iar sentimentul finitudinii devine o certitudine tematică (inserată în chiar titlul antologiei): „eu mor,/ asta e o certitudine/ prin care pot trece doar desculț/ ca un om îmbrăcat în haine ude/ urmele mele/ vor fi curate/ și date pe dos.// eu mor/ ca un oraș care/ se închide în el” (o certitudine, p.155). O tensiune suplimentară se resimte în pagini, iar această tensiune șlefuiește materia poetică în bijuterii rafinate: „de aici/ mă uit și văd turlele bisericilor,/ cerul lor este încă departe,/ nu ridic nici mâna, nici ochii spre el,/ una dintre biserici este de lemn,/ este așezată sus, pe un deal,/ acolo am mers la câteva înmormântări,// cealaltă este construită din cărămidă roșie,/ are pereții pictați în culori vii,/ în jurul ei sunt doar câteva morminte,/ printre ele viața dă din mâini,/ uneori făcând semnul crucii” (de aici, mai departe, p.145).
Cu sentimentul tulburător al finitudinii încă neîmblânzite, cu orizontul încețoșat, poezia lui Andrei Novac pare să se îndepărteze de un parcurs anunțat. Limpezirea orizontului se realizează prin inserția erotică, mai întâi ca aparență: „ea trecea mereu în alb/ și mereu vie în propria nostalgie/ ca o urmă desculță a lucrurilor care se întâmplă,/ nimic mai sensibil decât imaginile pe care noi le dăm/ umbrei noastre// ea trecea prin teama vieții mele/ ca prin frageda copilărie a lucrurilor,/ ea trecea prin toată viața mea/ se întorcea mereu la mine/ cu pumni întregi de imagini” (p.85), ori: „nu ne puteam vedea din pricina/ întunericului,/ glasurile se pipăiau la întâmplare” (poveste de iarnă, p.106), apoi ca prezență. Hălăduind prin orizonturile largi ale vârstei de mijloc, cu ceața ridicată și cu sentimentul proaspăt al începutului așezat peste tensiunea finitudinii, poezia lui Andrei Novac revine la înglobarea spațiilor urbane, a tensiunilor acestora. El însuși pătruns în orizontul propriului interior, se înfățișează într-o ipostază distilată, se separă de o parte din sine: „pragurile ferestrelor sunt din lemn,/ degetele mele au sensibilități selective,/ se plimbă la fel/ cum se plimbă lumina/ printre umbrele copacilor.// în mine se strâng doar spațiile/ peste care crește iarba, nu cad zăpezi și moartea nu trece niciodată de mine” (prag, p.181), fără ca tensiunea rupturii să dispară: „în lumea de azi/ nu ai voie să te revolți,/ ai voie doar să uiți/ pentru mai mult echilibru” (a, pp.201-202). Poemele ultimelor volume revin la tensiunea și viziunea de început. Experiențele separă aceste două lumi, cei douăzeci de ani de poezie. Finitudinea este una dintre aceste experiențe: „și o să fie cald și apoi frig/ și toate câte sunt se vor face pământ” (limite selective, p.234). Un profund sentiment al gravității, o continuă degradare la care este supusă ființă, un continuu asalt coroziv dinspre exterioritatea impasibilă, transformă, ca angajare – dar și ca întoarcere asupra pierderilor de parcurs – proiecția asupra propriei deveniri: „de foarte mult timp nu îmi mai visez morții” (și eu sunt același om, p.254). În interior, omul devine spațiu: „devin spațiu imens în lanurile/ cu mac și grâu” (se întunecă, pp.261-262). Ieșirea din sine este doar prin senzația corporalității: „un gol uriaș își desface nasturii de la cămașă,/ geamurile clădirilor reflectă carnea ta clipocind a viață/ prin care rămânem până foarte târziu” (niciodată la fel, p.225). Acest exercițiu de contemplare lucidă, extins dincolo de limitele precedentului volum, foarte apreciat, de altfel, Prin închisori și prin libertate, oferă posibilitatea raportării la o poezie a gravității, o poezie a tensiunii și viziunii deopotrivă, așezată în ordinea generațiilor biologice într-o buclă a autosuficienței, biografismului și ironiei. De mâine suntem pământ fierbinte e un exercițiu de libertate.

 

 

Note
1 Andrei Novac. (2021). De mâine suntem pământ fierbinte. Antologie 2001-2021 cu ilustrații de Flavia Lupu. Prefață de Răzvan Voncu. Pitești: Editura Paralela 45. 280p.
2 Daniel Cristea-Enache. (2021). Douăzeci de ani de poezie. România literară. nr.43.
3 Textele au fost selecționate de Andrei Novac, autorul lor, Răzvan Voncu, prefațatorul lucrării și Mihók Tamás, redactorul editurii.
4 Răzvan Voncu. (2021). Poezia ca tensiune interioară. În Andrei Novac, op.cit. 11-17