Istoricul literar, cu siguranță, își asumă deliberat o misiune de mare responsabilitate care se sprijină pe cea a criticului, însă piatra de încercare a tenacității sale o constituie totuși biobibliografiile mai ales când vede că în diacronia judecăților istorico-axiologice acestea rămân datoare totuși unui nume, unei experiențe, unei contribuții. Este, de altfel și convingerea istoricului literar Marin Iancu nu doar când explorează cu stăruință viața și opera lui Marin Preda (Marin Preda – Dicționar de personaje, 1995; Marin Preda. Reflecții, amintiri, confesiuni, 2010; De la Siliștea-Gumești la „Cheia” Rosetti. Dicționarul personajelor lui Marin Preda,  ediția I, 2013; ediția a doua, revăzută şi adăugită, 2019; Marin Preda, el însuși, 2013; Lumea personajelor lui Marin Preda, 2021;  Al. Piru. Studiu monografic,1995, urmat de Alexandru Piru – Severitatea spiritului critic, 2003; dar și de George Cosbuc – repere interpretative,1996, ca să nu mai amintim seria de manuale de literatura română pentru liceu, cu exigențele lor de natură curriculară și didactică. În 2016, Marin Iancu publica Amintiri în zigzag. Marin Iancu în dialog cu Teofil Răchițeanu și va continua, iată, cu Teofil Răchițeanu 80. Dosar de receptare critică (Ed. Scriptor, Cluj-Napoca, 2022). Rațiunile volumului de receptare critică sunt formulate simplu de autor: la cei 80 de ani pe care poetul i-a implinit în ianuarie anul acesta, Teofil Răchițeanu este un poet remarcabil (și remarcat), cu aproape patruzeci de volume publicate într-un interval mai mare de o jumătate de secol de la debutul său editorial (Elegii pentru stele, 1969), un poet „care s-a păstrat cu fervoare în limitele unui etos specific, ajungând să impună prin limbaj și artă combinatorie existența unui gen unic în poezie” (p.IX). Volumul receptării critice, exigent conceput și finalizat de Marin Iancu (592 p +XXVIII p. studiu introductiv, notă lămuritoare, lista volumelor publicate de Teofil Răchițeanu), adună și ordonează într-un corpus cronologic 206 referințe, 4 articole de dicționar, 5 interviuri, 17 scrisori mai importante, primite de Teofil Răchițeanu de la scriitori și critici literari, cărora Marin Iancu le adaugă (Addenda 1) o serie de autografe, în facsimil și transcriere, acordate lui Teofil Răchițeanu de diverși prieteni, critici, scriitori, istorici literari și (Addenda 2) primite de la acesta de Marin Iancu. Lucrarea se încheie cu utile și cuprinzătoare repere bibliografice, precum și cu un indice alfabetic al autorilor prezenți în volum.
Corpusul de referințe este întocmit cu cronici, note și comentarii semnate de 101 autori, cele mai multe aparțin lui Mircea Popa (16), Radu Vida (13), Zenovie Cârlugea (12), Gavril Moldovan (10), Iosif-Cristian Pașcalău (9), Rodica Lăzărescu (7), Monica Grosu (6) etc. Nume importante din publicistica vremii au salutat aparițiile editoriale ale lui Teofil Răchițeanu: Ioanichie Olteanu (1964), Horia Bădescu și Victor Rusu (1969), Geo Bogza (1973) etc.; cea mai recentă notă critică pe care am citit-o îi aparține lui Constantin Cubleșan (Doine și elegii), în Tribuna, nr. 488, 1-15 ianuarie 2023 (revista în care poetul debuta în 1964), chiar în luna în care Teofil Răchițeanu a împlinit 80 de ani (5 ianuarie).
Opera poetului este publicată la intervale mari de timp înainte de 1990; după debutul din 1969 (Elegii sub stele, versuri, Editura pentru Literatură, col. Luceafărul, Buc.), următorul volum (Somn de voievod, Ed. Cartea Românească, Buc.) apare după 11 ani și îi urmează, după șase ani, cel de al treilea în aceleași vremi de cenzură și autocenzură, Planete de melancolie (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986); după 1990, cărțile poetului apar în chip nestânjenit, în 2022 el publică, la Cluj, patru volume (Efulgurații –sentimente cu poeți; In zigzagul gândului; Lebăda, când moare, cântă și Adaina). „Adoptându-i ca modele pe Goga și St. O Iosif, Teofil Răchițeanu se identifică cel mai adesea cu o ipostază afectivă în această gamă ardelenească, în forme de adâncă tristețe, predilectă plânsului” (p.XI), este de părere Marin Iancu în studiul său introductiv, în timp ce Teodor Tihan consideră că poetul de la Răchițele stă sub zodia poeziei lui Lucian Blaga. Celebritatea, însă, „a venit brusc, odată cu volumele Somn de voievod (1980) și Planete de Melancolie (1986)”, simultan, poetul remarcându-se cu „experimentul asupra cuvântului poetic” încărcat cu arhetipuri și cu o semantică menită să conducă echilibrat spre mesaje cu aer sacerdotal, arhaic. Lirica lui se exprimă în sonoritățile poeziei populare, chiar și când e vorba de dragoste: „Ci mi-eşti, Doamnă, primăvară,/ Duminică ce nu-nsară,/ Miere anilor mei tineri/ (Dulcele din alte vineri…),/ Aleasă, din Rai, minune,/ Curcubeu peste genune,/ Mireasmă de Mai, aleasă,/ Palmelor mele mătasă,/ Dulce of, suspin, plăcere/ De iubire de durere,/ Alizeu de dor, tânjire/ De durere de iubire,/ Roaba mie şi stăpână,/ Arşiței mele fântână…” (Ci mi-ești, Doamnă, Primăvară, 1984).
„Probabil că văzând astfel de producții autentice în noianul de scrisori pe care le primea, Ioanichie Olteanu îi răspundea poetului la „poșta redacției”, în Luceafărul (7 nov.1964), îndemnându-l: „Să aibă suficientă maturitate adică, spre a nu-și lăsa alterat glasul de mirajul coordonatelor, al dimensiunilor, al sentimentelor și al altor clișee intelectualizante care fac aproape ilizibile compunerile multora dintre corespondenții noștri” (p.3). Încă de la volumul de debut, Teofil Răchițeanu era „citit” de Horia Bădescu în ceea ce îl definea și avea să rămână așa: „Amărăciunea sa nu e însă angoasă citadină, ci neliniștea care-i poartă cugetul în zodiile de senin adânc și stele ale Apusenilor. Acoperind titlul volumului, poezia lui Teofil Răchițeanu este nocturnă, de un nocturn înalt și liniștit, blagian; e o poezie a liniștii încărcate de înțelesuri” (p.4). Observațiile criticilor sunt constante de-a lungul celor peste cincizeci de ani de consemnări asupra poeziei răchițeniene (remarcabile și pentru limbaj, și pentru atitudinile critice în diacroniile lor) pe care Marin Iancu le așază în ordine cronologică: „Elegiac și meditativ, poetul cultivă stările de amurg ale sentimentului, vibrate și dureroase melancolii” – scria Teodor Tihan în 1969 (p.5). Iar Geo Bogza, cel care îi inspiră suficient curaj poetului, remarca în 1973: „…o forță a imaginației și a cuvântului care-i dau un sunet ce n-ar putea veni decât dintr-o trăire autentică, din angajarea întregii ființe în viziunea proiectată” (p.8). În general, critica observă cu ușurință sonoritățile și muzicalitatea poeziei lui Teofil Răchițeanu: „Este o muzicalitate căutată, premeditată – determinată de uzitarea unui fond lexical surprinzător de restrâns, dar cu o mare frecvență în manevrarea semnelor poetice de bază în economia poemelor” (Gh. Nistor, p.9). Mai mult, Horia Bădescu evidențiază, cu altă ocazie, transcendentalul poeziei răchițeniene: „ Un plans universal guvernează acest spațiu în care demiurgul, supus el însuși legii entropiei, și moartea învinsă de propria-i veșnicie sunt unicele personaje” (p.11).
Observații similare notează și Maria Negru Vedinaș în 1980 citind volumul Somn de voievod: „Titlul volumului și al primului grupaj de poezii (…) este și titlul celei mai frumoase arte poetice cuprins aici. Pentru tânărul poet, actul de creație este o existență secundă, o rupere de lumea reală pentru a pătrunde în lumea de taină a imaginației și a visării” (p.13). Atentă la detalii și sumativă în observații, Irina Petraș nota, în 1986, pe seama volumului Planete de melancolie: „Fântâna, lumina, codrul, adâncul, moartea, uitarea, somnul, cornul, înserarea, plânsul – cadențate în ritmul poeziei populare –, o muzicalitate șăgalnică născută din alintul cuvintelor ca pure sonorități…” (p.16). Și tot despre sonorități scria și Zaharia Sângeorzan în același an: „Teofil Răchițeanu retrăiește istoria sub zodia melancoliei, bocetului, tragicului, unui puternic sentiment de alianță cu ideea că el îi răscumpără prin cântec, umilințele îndurate” (p.21). Laconic și totuși adevărat, Artur Silvetri, inspirat, îl vedea în 1986 pe Teofil Răchițeanu drept un eminescian în Munții Apuseni. Desigur că, pe atunci, nu pentru aceste atribute ale scrisului său, poetul era mai puțin frecventat de critică, cum pe bună dreptate observa, în 1987, Zenovie Cârlugea și socotea că „Teofil Răchițeanu merită o mai dreaptă punere în valoare” (p.30).
De reținut și remarcile lui Al. Cistelecan, din 1987; el aprecia că Răchițeanu, „ultimul nostru anahoret, mizează aproape cu inocență, dacă n-ar fi de fapt, cu trufie, pe melosul suferinței și pe beatitudinea calofilă” (p.33), întorcând spatele competiției contemporane lui, răscroind „o ponosită heraldică de romantic crepuscular”. Muzicalitatea de recviem a poeziei lui Teofil Răchițeanu o determină pe Angela-Monica Jucan (2007) să insiste metodologic, în manieră hermeneutică și în ideea reductibilității întregului la suma părților sale, într-o analiza la limita didacticismului, pe aspectele fonologice și morfologice ale stilisticii sale, pe sintaxa și semantica poetică, iar de acolo accede în umanul, neumanul și în divinul poeziilor lui Răchițeanu. Autoarea ilustrează determinări directe sau, după caz, indirecte dintre argumentul prozodic al accentului (accent paroxiton, accent oxiton), efecte ale aferezei, apocopei, cu exprimări perifrastice, cu reluări în poliptoton a unor cuvinte cu efecte speciale etc. Sintaxa și asocierea inversiunilor se identifică cu filosofia (p.139) prin capacitatea de „a crea probleme”; semantismul conduce la „obținerea expresiilor utopice, în raționament de Sfinx, urzite perihoretic”; umanul care, printr-o suită de rime catalectice, accentuează mai mult lumescul decât finalul de vers” (ib.). Subtilitățile estetice cu care vine poezia lui Teofil Răchițeanu se referă și la tema și viziunea Morții: „Moartea (cu drag, personificată) se sustrage frumuseții (valoare clasică, pentru că nu are aspect”) – p.140.
Revenind la observațiile generale, Constantin Cubleșan reținea și el aceeași „tristețe elegiacă” cu care se însoțește preponderent sinele poetului „parcă voit rupt de contextualitatea prezentului” (p.143), înclusiv în volumul Lumina din lacrimă. Și aceasta pentru că poetul, cum scria și G. Nistor (1988), „și-a inventat, tenace și neostentativ, un spațiu poetic ireal, neoromantic – în orizontul culturii tradiționale” (p.35). Peste ani (în 2020), pe măsură ce poetul se afirmă tot mai evident în particularitățile creației sale, critica, eliberată și ea de angoasele ideologice ale interpretării, convinsă de opera poetică, adaugă în dreptul lui Teofil Răchițeanu cauze care reverberează în lirica lui trenant: Iordan Datcu ne aminește că poetul a rămas profesor în satul său după ce s-a resemnat în urma promisiunilor neonorate de a ajunge redactor la una din revistele clujene și după ce va fi lucrat puțină vreme ca muzeograf la Muzeul Memorial Octavian Goga din Ciucea (p.335), iar Rodica Lăzărescu (p.342) intră și mai adânc în detalii din viața lui Teofil Răchițeanu. Pentru toate acestea, muntele a rămas simbolic un alter ego al poetului și nu l-a părăsit niciodată: „pentru nimic în lume n-aș putea să-l părăsesc spre a trăi în altă parte. Oriunde m-aș afla, în oricare alt punct geografic al globului, m-aș simți un neajutorat dacă n-aș simți în spatele meu munții”, recunoaște poetul într-un interviu (p.467). Lucrurile acestea, care atârnă greu în biogafia sa, determină însăși particularitatea poeziei sale, cum socotește și Monica Grosu (p.339), cum socotesc și alții în sumarul cărții lui Marin Iancu. Și nu întâmplător „dosarul receptării sale critice” reproduce, la final, o serie de autografe; ele vin să adauge note noi sau numai să confirme spiritul cald al poetului, stoicismul lui tainic, cu profunzimi statornice, definitorii sau cu recunoașteri emoționante.
Iată, de pildă, ce-i scrie Geo Bogza, în noiembrie 1974, pe volumul Paznic la far: „Lui Teofil, ciudatului și foarte adevăratului poet din Biharia, dragostea și grija de paznic la far a lui Geo Bogza” Sau, în februarie 2004, Ana Blandiana scria: „Poetului Teofil Răchițeanu și cărților sale, poezia și admirația mea…” Iar Vasile Andru, în mai 1990, scria pe volumul său Viață și semn: „Pentru Teofil Răchițeanu, cel înălțat de semnele muntelui și ale poeziei. Cu prietenia lui Vasile Andru, Duminică, 1990, mai. Cu bucuria acestui drum inițiatic, azi …”. La rândul lui, Teofil Răchițeanu îi scria un autograf lui Marin Iancu pe volumul Efulgurații (din vechi scrinuri adunate), 2008: „D.lui Marin Iancu (din Alunișu), asceste efulgurații ale gândului și sufletului meu, care ar putea fi și ale sale, în chip de stavile, chiar dacă părelnice în calea Timpului care ne consumă vițile, cu dragă inimă și scumpe urări, Teofil Răchițeanu. Din bârlogul lui de la Răchițele, iulie, 2013” – Marin Iancu îi răspunde, iată, cu prilejul dosarului receptării sale critice, memorabil, nu într-o înălțătoare reciprocitate, ci într-o cuvenită faptă de istorie literară, într-o restituire integrală de imagine.