Trecut-au ani ca texte lungi pe șesuri
adaptare

 

 

În facultate, împreună cu grupul de prieteni, aveam o admirație necondiționată față de „cărămizi”, cărțile groase, indiferent că erau romane sau cărți de erudiție. Ne spuneam, și nu fără dreptate, că marile culturi, cele majore, au autori care ocupă rafturi întregi cu tomuri impozante, romane fluviu și serii de Studii care par a epuiza o temă, mai multe ediții de Opere Complete în zeci de volume ale autorilor principali și secundari, Enciclopedii pe cele mai diverse domenii. Glumeam firește, dar cu o mare doză de dreptate totuși. Între timp, moda scrisului a luat-o exact în sensul opus: cărțile de poezie trebuie să fie „lamă de cuțit” iar romanele abia depășesc suta de pagini. Textele critice țin mai mult de promovare și publicitate decât de analiză estetică și capătă și ele structura abruptă a clipului publicitar, în dimensiunea câtorva cuadrați. Totul ține și de capacitatea de lectură a cititorului. Aceasta, cum bine se știe, s-a diminuat dramatic. Acum mai bine de un deceniu, înainte de a fi citit vreun studiu de neuroștiințe, psihologie sau sociologie privind impactul noilor media asupra creierului, experiența didactică m-a avertizat asupra fenomenului. Un elev mi-a explicat simplu că a încercat să citească romanul Ion, dar că i se pare imposibil de înțeles. Am avut atunci revelația transformărilor ce au loc în creierele acestor copii (eram abia la începutul erei internetului, înainte de FB și Tik Tok și Instagram și cumpărături on line și așa mai departe). Ei devin practic incapabili de a procesa mesaje lungi. Este ca și cum ai obliga un alergător la o sută de metri să alerge maratonul (comparație doar parțial acceptabilă, pentru că un alergător de viteză face firește și exerciții de rezistență, antrenându-se pe distanțe mult mai mari). Robia față de textele abreviate până la coajă, literă uscată, modifică substanțial gândirea. Mai bine zis o atrofiază. Pentru că a gândi este o desfășurare, un proces, un gând dezvoltat în falduri tot mai ample, cu cât mai lung e firul gândului, ca la mătase, cu atât mai interesant e gândul. Ce este alta Critica rațiunii pure decât un gând derulat până la capăt? Sau un dialog platonician în care Socrate își obligă partenerii să-și ducă cu orice preț gândul până la ultimele sale consecințe? Ceea ce se petrece astăzi este o castrare a gândirii, o amputare, părul lung este tăiat până la țeastă. Nu se poate gândi decât lung. Să nu ne înșele marii autori de aforisme, puținii într-adevăr geniali ne furnizează numai partea finală, vârful strălucitor de ghețuri al unui munte-silogism care rămâne în cvasi-totalitatea lui ascuns. Un Pascal sau un Cioran un Nietzsche sau un Thibon sunt tot autori de texte lungi, chiar dacă nu scriu ca Hegel sau Schopenhauer.
Cerc vicios perfect, dispar textele lungi pentru că nu mai există cititori capabili să le parcurgă. Și astfel, și autorii sunt obligați de „presiunea pieței” să gândească și să publice scurt. Eventual înlocuind cuvântul cu imaginea (prezentarea în PowerPoint este obligatorie la orice lucrare, o conferință sau o susținere de teză academică alcătuită numai din cuvinte este considerată depășită. Cuvântul a devenit o cenușăreasă, o anexă, nu mai poate fi înțeles fără cârja imaginii). Unde se pierde literatura în acest context? Îmi apare exact ca imaginea unei balene eșuate pe o plajă pustie din nu se știe ce cauze. Pentru că literatura înseamnă, de la origine, texte lungi. Epopeea, tragedia, poemul eroic, chiar poemul erotico – trubaduresc, prin acumulare, sunt texte lungi. Nu mai vorbesc despre Biblie, cel mai lung dintre textele lumii. Nu ca număr de cuvinte, firește. Apoi a venit romanul burghez. Oglinda societății. Și în dormitor îți trebuie o oglindă mare, care să te arate întreg. Texte lungi sunt, într-un fel, și tablourile maeștrilor renascentiști sau flamanzi, îmbibate de poveste, spre deosebire de pictura, de la impresioniști și arta abstractă încoace, care conține fulgerări, timp concentrat. Neapărat de adăugat marile construcții muzicale, simfonii sau spectacole de operă. Textul lung vine, desigur, împreună cu o funcție și o valoare specifică a memoriei. Recitatorii epopeilor erau posesori de puteri speciale, mnemotehnica antrenând pesemne profunde structuri neuronale și o capacitate de concentrare deosebită, a recitatorului ca și a ascultătorului. Exact în felul în care computerul le schimbă acum, dar în sens contrar. Acum se reduce din ce în ce mai mult capacitatea de memorare și de concentrare pe termen lung. Începând cu învățământul, în care memorarea a devenit nomina odiosa se tinde la diminuarea importantă a acestor funcții esențiale ale creierului. Și terminând desigur cu structura spațiului virtual, special conceput pentru a muta din ce în ce mai multe informații din creierul (încă) personal pe suporturi externe. De aici o mulțime de consecințe pe care nu le analizez aici. Dar pe care le observăm în viața cotidiană.
De fapt, aș spune că drumul pe care îl parcurgem este unul de la silogism la etichetă. Textul lung are sintaxă, este arhitectural, îmbinare complicată de componente, pe care învățam pe vremuri în școală să le analizăm sub forma raporturilor de coordonare și subordonare între propozițiile frazei. Cine mai construiește astăzi astfel de catedrale lingvistice? Citiți, ascultați cum vorbesc oamenii, câteva cuvinte legate între ele este deja foarte mult, necum propoziții. Ce consecințe are asta asupra gândirii sau ce reflectă despre structura ei de profunzime? Nu cred că există expresia, dar aș numi fenomenul analfabetism funcțional logic. Adică transformarea „lungului lanț al gândirii” (parafrază după lungul lanț al ființei, evident) într-o simplă lipire de etichete, tot procesul cogitativ a renunțat la demonstrație și s-a redus la enunțul laconic și lacunar, fals apodictic. Iar în limbajul internautic până și acesta este retrogradat la inițiale și emoticoane, un fel de scriere figurativă care prezintă, filosofic vorbind, întoarcerea în peșteră, abandonarea plictisită și obosită a luminii. Senzația noastră comună este că trăim o viață foarte complicată, mult mai complicată decât a strămoșilor noștri, chiar cei apropiați, din urmă cu o generație sau două. În realitate (să fie o instinctivă reacție de apărare?) noi practicăm o violentă reducție a realității la aspectele ei cele mai superficiale. Câteva „categorii” în care încadrăm oamenii și evenimentele, meme cu transmitere rapidă, „adevăruri certificate” care se viralizează rapid…toate tind să țină loc de truda îndelungată a gândirii. Într-adevăr, textul lung are o evidentă și specifică raportare la timp. El cere un timp și un efort pe măsură: înaintare înceată, revenire iar și iar pe propriile urme. Negrabă! Dau din nou exemplul la îndemână al unui dialog socratic, cu lenta, muzicala, lui reluare a termenilor, iar și iar, și la fiecare reluare se înaintează dialectic, uneori cu un sfert de pas. Tânărul care citește pentru prima oară o carte „grea” de filosofie poate fi derutat de faptul că regăsește acolo aceeași idee reluată de mai multe ori, uneori cu aceleași cuvinte aproape, și nu pricepe de la început care este rostul acestei insistențe repetitive. Mai târziu putem avea revelația că tocmai asta este gândirea, rumegarea înceată și continuă. Fiecare dintre aceste reluări „plicticoase” este ca unul din acele pitoane pe care le folosesc alpiniștii, ele sunt identice dar cu ajutorul lor se urcă, tot mai sus, când sunt vârtos înfipte în stâncă. Somptuozitatea nu este doar un lux al gândirii, este prima ei necesitate. Cunoscutul paradox: scriu lung pentru că nu am timp să scriu scurt, arată tocmai că un anume fel de scris creează un anume fel de timp. Exerciții de respirație: cu cât mai adâncă și mai prelungită, cu atât mai sănătoasă.
Textul lung se aseamănă cu rugăciunea prin aceea că el cere o concentrare continuă. Atât din partea scriitorului, cât, mai ales, a cititorului. Or, cititorul de azi nu mai este dispus, la acest sacrificiu implicit. Textul scurt este un text secular, nu mai este necesar efortul mental al menținerii îndelungate a cârmei în aceeași direcție. Nu mai presupune virtutea cardinală a atenției. Textul scurt este în același timp perisabil și cu o ridicolă prin contrast ambiție a definitivului. Tocmai pentru că nu rezistă în marea majoritate a cazurilor imediatei probe a demonstrației. Amputarea aceasta mai provine dintr-o contradicție. Trăim vieți din ce în ce mai lungi, biologic vorbind, dar din ce în ce mai abreviate. Sau compuse din ce în ce mai multe abrevieri: bucurii abreviate, iubiri comprimate la maximum, tot mai dese „schimbări de decor”, vorba poetului, în carieră sau domiciliu, frenezia turismului, a city breack-urilor, a fast-foodului (englezismele astea vorbesc în sine de globalizarea fenomenului) și atâtor alte modalități de a face „pe scurt” ceea ce altă dată se derula cu ceremonial temporal. Sentimentul obștesc că „s-au scurtat zilele” este tocmai o expresie a acestei comprimări semiotice a semnelor vieții. Contemplația, starea psihică a textului lung, nu mai este posibilă în acest regim de urgență. Cheia cogitației, care este articularea ideilor, nu este posibilă într-o cultură în care gestul fundamental este datul cu limba pe dosul etichetei. Ai lipit-o, și gata, ești influencer. Este aici și un tipic fenomen de parazitism: pentru că, de cele mai multe ori, etichetele sunt lipite pe fruntea intelectuală a unuia care este capabil să izvodească texte lungi. Ele vor hrăni astfel cu seva lor și lichenul concentratului de cuvinte.
Ce se câștigă în viteză, se pierde în profunzime și frumusețe. Sigur, admir și eu misterul raportului dintre vid și plin (François Cheng), tăcerea infinită din jurul unei pietre din grădina japoneză șamd. Lapidaritatea are, desigur, fascinațiile ei.
Ca și logoreea dezagreabilă, mâncătoare de celuloză. Nu despre aceste fenomene extreme scriu, ci despre un fel de lipsă de suflu, deopotrivă a scriitorului, a cititorului și a criticului. Mă interesează fenomenul (pseudo)intelectual al etichetării. Care înseamnă a te dispensa de argumente. Pentru că argumentarea nu se poate face decât îndelung. Dar, dacă mediul (de)formează mesajul, sigur că media digitale (și prin molipsire și cele clasice, încă tipărite) au impus această scurtare. Fenomen de îmbătrânire, scurtare a dendritelor, care are un corespondent cultural în scurtarea textelor. Un amic, oripilat de lungimea de multe pagini a textelor mele din această revistă, și care scrie cronici cât o tabletă mă întreabă franc: cine crezi că te citește. Și rămâne și mai șocat când îi spun la fel de direct că nu mă interesează, cine vrea, nu are decât să facă efortul de a parcurge textul. Nu sunt de făcut concesii gândirii colante. Adică lipitoare de etichete. A nu se înțelege din cele de mai sus că fac vreun elogiu al grafomaniei. Textul lung bun e, de multe ori, mai concentrat decât unele scurte. Nu există deosebire, din acest punct de vedere, între impozanta Ființă și timp și îngustul Tractatus logico-philosophicus. În absolut au aceeași dimensiune, tocmai pentru că ambele permit desfășurarea gândului.
Pledoaria mea este, pentru cine a avut răbdarea să parcurgă acest text lung, în favoarea memoriei, a duratei lungi și a limbajului pe măsură. Ține de ceea ce aș numi sănătate spirituală. Sunt pur și simplu anumite (nu multe) teme despre care nu se poate vorbi pe scurt, chiar dacă tocmai despre ele se dezbate de la începutul culturii. Cultura este, la urma urmei, cel mai lung dintre textele umanității, și care nu trebuie întrerupt. Cu orice preț!