Ca un fel de reportaj sentimental, un testimonial afectiv, emoționant nu doar prin subiectul său genuin, ci și prin personajele pe care le aduce în scenă, este Tigrul din orașul nostru de Gianina Cărbunariu, în regia lui Bobi Pricop – prima producție a celui mai nou teatru public din România, Teatrul “Matei Vișniec” de la Suceava.
Două vorbe despre această remarcabilă inițiativă, de tot rară în peisajul nostru social-administrativ, și de aceea demnă de laudă. Teatrul “Matei Vișniec” funcționează sub egida Primăriei și Consiliului Local ale Municipiului Suceava – autorități care merită felicitări pentru decizia luată. Își împarte sediul cu cinematograful local, într-o clădire care arată grozav, are o sală în amfiteatru, cu o acustică mulțumitoare, din ce am dedus (spectacolul s-a jucat cu microporturi), are o echipă tehnică profi – o mare provocare pentru teatrele românești –, actori angajați etc. Teatrul este condus de scriitoarea Carmen Veronica Steiciuc, una din personalitățile culturale ale Bucovinei, și are toate premisele pentru o evoluție de bun augur, ceea ce nu pot decât să le doresc colegilor noștri.
Un program artistic ambițios a fost inaugurat cu acest prim spectacol care, sub aparența sa inovativ-estetică, are totuși catifelarea semantică necesară pentru a nu brusca niște spectatori poate mai puțin obișnuiți cu noile coduri teatrale.
Povestea piesei este inspirată de faptul divers cotidian – deși un fapt divers excepțional: evadarea unei tigrese dintr-o grădină zoologică, urmărirea, apoi împușcarea ei (întâmplarea s-a petrecut la Sibiu, acum câțiva ani) –, însă pe acest fir roșu care și aglutinează orizontul emoțional se întrețes alte fire, cele ale poveștilor de viață ale celor… vizitați de tigrul fugar. Tigrul din orașul nostru e probabil cea mai frumoasă piesă a Gianinei Cărbunariu, piesă pe care regizorul Bobi Pricop o încarcă și cu o căldură bonom-ironică.
Spectacolul are o structură incisiv-vizuală, fiind gândit exact ca un reportaj de televiziune, cu acea alertețe a “prizei directe”, a căutării cu orice preț și exploatării “autenticității”, a unui verism impetuos. Amplul ecran din jumătatea de sus a scenei preia și redă imaginile filmate de o cameră mobilă, mânuită – printr-un artificiu meta-teatral – chiar de protagoniști, în chip de reporteri ad-hoc. Scenele se succed cu intertitluri afișate tot pe ecran, care dau succinte informații despre “eroul(ii)” care urmează a povesti. Subiectul e, firește, dacă, cum, când au văzut fiecare din ei tigrul evadat, însă acesta, cum am spus, e pretextul prin care ni se înfățișează o adevărată galerie de personaje exponențiale, încât textul (și spectacolul, implicit) se preface într-un studiu empiric de sociologie urbană. Despre simpaticul tigru, dar mai ales despre ei și ale lor, mai pe față, mai cu fereală, vorbesc boschetari, autorități, pensionari, ba chiar și animalele orașului – într-o secvență frisonantă prin ingenuitatea și forța sa de sugestie. La fel de puternică, dar într-un registru mai acut, este scena mărturiei pensionarului, un melanj de rizibil și traumă. De altfel, întregul spectacol are o conținută semantică ofensivă, deși tonul său generic e mai degrabă calm-detașat.
Spectacolul sucevean are o pregnantă plasticitate. Dublul plan propus prin scenografia lui Adrian Damian (care lucrează pe fine volume cromatice), cu spațiul de jos în care joacă actorii și cel superior, cu ecranul ce redă imaginile, este dinamizat de un întreg bricolaj video și de animație (Andrei Coziac & Alex Tilică), care proiectează povestea într-un orizont anistoric, oniric-fantasmatic. Muzica Anei Teodora Popa completează acurat universul spectacular, în cheie îngânat-parodică ori adjuvantă.
Dar un sincer chapeau! merită cei patru actori – Cătălin Mândru, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc și Diana Lazăr – care au jucat cu o poftă și o dedicare cuceritoare în Tigrul…, interpretând fiecare personaje diverse, demonstrându-și totodată puterea de concentrare și versatilitatea, profesionismul bine controlat și capacitatea de a face o echipă perfectă. Spectacolul are un tempo destul de alert, scenele sunt scurte și cu succesiune rapidă, astfel că actorii au doar câteva secunde, efectiv, pentru a-și schimba nu doar ținuta de scenă, ci și starea. O solicitare căreia i-au făcut toți față cu brio. N-a existat nici o ezitare, nici o întârziere, nici o sincopă de comunicare între protagoniști. Am remarcat impecabila partitură de compoziție a lui Cătălin Mândru în secvența cu pensionarul – un portret copleșitor; m-am amuzat de boschetarul imaginat de Cosmin Panaite; delicioase mi s-au părut ipostazele “animaliere” ale Clarei Popadiuc și Dianei Lazăr. Patru actori care-și fac meseria cu bucurie.
Tigrul din orașul nostru este un spectacol de virtuozitate artistică, construit ingenios și frumos, în ciuda subiectului său care te pune pe gânduri. Îmi pare că e o inaugurare cu totul reușită a unui nou teatru, care trebuie să promoveze teatrul nou, al extremei-contemporaneități, teatrul zilei de astăzi. Succes, dragi colegi!