Galeria „Epreuve D’Artiste” din Antwerpen (Belgia) găzduieşte în perioada 16 septembrie – 2 octombrie 2016 expoziţie de grafică românească Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Proiectul expoziţional Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se referă la vârstele vieţii şi la modul în care acestea sunt percepute de noi. Unici şi universali, singuri şi împreună, tineri şi bătrâni, trăim în fiecare zi mii de momente fără să ştim dacă acestea ne aparţin nouă sau altora. Ca fiinţe, împărtăşim sentimente şi trăiri, emoţii şi clipe de dedicare. Pentru creator, acestea devin operă de artă, fiind percepute în mod diferit de către public. Opera de artă devine testament, iar creaţia îi aduce tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Au fost invitaţi să se alăture acestui proiect unsprezece artişti români, aparţinând diferitelor generaţii: Aurel Bulacu (n. 1947), Câmpean Tudor (n.1983), Răzvan Caratănase (n.1985), Răzvan Dragoş (n.1992), Emilia Kiss (n. 1962), Rada Niţă (n.1989), Dragoş Pătraşcu (n.1956), Ovidiu Petca (n.1958), Florin Stoiciu (n.1965), Elena Surdu Stănescu (n. 1942), Constantin Udroiu (n.1930 – d. 2014).
“Nu există sfârşit şi început. Există doar pasiunea nelimitată pentru viaţă!” Aceste cuvinte ale lui Federico Fellini se potrivesc perfect cu grafica realizată de Aurel Bulacu, unde percepem regretul melancolic pentru iubiri secrete şi pierdute; întâlnim zâmbetul binevoitor al artistului amintindu-şi de zilele însorite petrecute pe malul mării, înconjurat de prieteni gălăgioşi şi veseli şi de modele apetisante. Un artist care nu precupeţeşte nici o secundă pentru a crea: în atelierul său situat pe strada Eforie din Bucureşti, ascultând muzică la radioul său vechi, împărţind o sticlă de vin cu un prieten-doi, Bulacu desenează visând la vreo insulă exotică populată de femei frumoase, cu pielea marmorată. În faţa colii de hârtie, el devine puternic şi purificat, lipsit de vini şi de păcate, de teama de viitor, umil în faţa unicităţii misiunii sale.
Grafica lui Tudor Câmpean trădează forţa unui artist tânăr care foloseşte tehnici tradiţionale pentru a exprima viziunea sa asupra unei lumi noi. Încăperi, uşi, ferestre, turnuri, rafturi, un scaun, un pat… – toate aceste elemente formează geometria unui spaţiu domestic cu care artistul se joacă în felul său. El este stăpânul acestui spaţiu pe care ne face să-l descoperim, un spaţiu care se adaptează celor care-l animă. Poetica acestui spaţiu este redată în alb-negru: negrul are adâncime, iar albul aduce lumina. Fire curioasă, Tudor înţelege lumea aşa cum este şi o reconstruieşte după propria sa înţelegere, în lumini şi umbre. Personajul principal al acestui univers este omul. Între acesta şi spaţiul pe care îl populează se creează o relaţie magică: omul dă formă spaţiului, iar spaţiul transformă fiinţa umană. Unul fără celălalt nu există. Spaţiul devine cuib de visare, adăpost pentru imaginaţie. Iar omul devine stăpânul acestui univers.
În xilogravurie sale, Răzvan Caratănase (cunoscut printre prieteni drept Zuzu) recreează o lume în care elementele arhitecturale sunt folosite pentru a scoate în evidenţă frumuseţea şi măreţia omului. În lucrările sale, între corp şi arhitectură se creează o relaţie, un fel de „dans”, un echilibru care face ca aceste două elemente să se împletească, să se exploreze, şi să se influenţeze unul pe celălalt. Elementul uman dă sens spaţiului, ambele elemente ajungând să comunice într-un dialog bidirecţionat, iar acest dialog se dezvoltă pe multiple niveluri: fizic, emoţional şi spiritual.
În seria de acvaforte Artes Mechanicae (2015), Răzvan Dragoş pleacă de la ideea de îmbinare a tradiţionalului cu modernul: elemente moderne sunt tratate prin apelul la tehnici tradiţionale, creând o relaţie între forma de bază a elementului şi imaginea sa finală. Iar tehnica pe care o foloseşte se mulează perfect pe formele şi detaliile maşinilor sofisticate pe care le plăsmuieşte.
Emilia Kiss este o artistă sensibilă care apelează la artă pentru a-şi exprima sentimentele şi a le împărtăşi celorlalţi. Ce înseamnă Potirul (2016)? Poate este adevărul pe care îl căutăm, poate e simbolul fertilităţii şi al fericirii, poate un boboc în floare, sau, poate, jumătatea plină şi jumătatea goală a paharului… Un personaj feminin atinge potirul cu mâna dreaptă, printr-un gest de ofrandă, de împărţire a bucuriei, de împărtăşire a energiei pozitive. Personajul poartă un văl diafan, sugerând faptul că corpul nu este un obiect care poate fi îmbrăcat sau dezbrăcat, ci un spaţiu care poate fi încorporat sau animat.
Rada Niţă este o „povestitoare“ autohtonaă care apelează la vizual pentru a oscila între trecut şi viitor şi a fixa momentul prezent. „Prin lucrările mele îmi exprim interesul şi fascinaţia pentru mitologia şi folclorul românesc şi slav, pentru obiceiuri şi credinţe păgâne. Se pot observa influenţele definitorii provenite din arta medievală şi din manuscrise. Jocul dintre aceste lumi formulează un bestiar subiectiv şi personal. În acest fel, examinez modul în care obiceiurile şi credinţele populare se integrează în arta contemporană.“ (Rada Niţă)
În seria de linogravuri Melancolia istoriei (1987-1988) Dragoş Pătraşcu vorbeşte despre trecut ca element definitoriu pentru înţelegerea oricărei culturi. Istoria are memorie, iar amintirile sunt momente care marchează culturile şi grupurile de indivizi, sunt colecţii de imagini mentale iscate din impresiile simţurilor şi extinse în timp.
Ovidiu Petca este unul dintre primii artişti care au folosit tehnica digitală. Seria sa Muzică de pian pentru patru mâini (2016) accentuează ideea realităţii care, înainte de a fi figurativă, este abstractă. În lucrările sale, realitatea capătă contururi și nuanțe noi, personalizate, care apar ca niște valori în sine; imaginea trece de la accidental la absolut, de la concret la abstract, de la obiect la geometria obiectului. Lucrările sale exprimă stări, transformă formele preluate din natură şi revelează o armonie secretă prin vibraţia culorilor şi mişcarea formelor. Muzică de pian pentru patru mâini transferă privitorul în lumea fascinantă şi glacială a muzicii lui Henrik Strindberg.
Grafica lui Florin Stoiciu este populată de personaje feminine, generatoare de impresii care sintetizează dragostea – încântarea văzului, voluptatea atingerii, beţia gândului după posesie. Şarmul feminin a jucat dintotdeauna, în istorie şi în moravuri, un rol care formează un contrast desăvârşit cu atributul capital al bărbatului, care este puterea, forţa. Pentru a reda corpul feminin, artistul se transformă în Mască, pândind mişcarea şi devenirea graţiei feminine. „Noi suntem o Mască? Masca se află în noi, Masca ne înghite, Masca este pretutindeni! Masca se pune, Masca se lipeşte, Masca se încorporează, Masca se pliază, Masca ne înconjoară! Masca apare, Masca dispare, Masca devine, Masca se interpune! Masca se deschide, masca se închide!“ (Florin Stoiciu)
Elena Surdu Stănescu trăieşte în iubire! A trăi iubire înseamnă a te păstra mereu un spirit liber şi independent, deschis la toate provocările pe care lumea ţi le aduce. În seria Cupluri înlănţuite (2016) Elenea Surdu Stănescu creează un edificiu al iubirii; materialul folosit de sculptor se modelează sub mâinile dibace ale meşteşugarului şi de fiecare dată reuşeşte să transmită ceva din trăirea acestuia. Dorinţa de frumos şi prefecţiune este o aspiraţie, o dorinţă şi o responsabilitate!
Constantin Udroiu: Fără a avea un scop exact, arta este un postulat iluzoriu. Metafora se substituie concretului pentru a pune ordine în abstract. Prin artă, lumea concretă se reflectă instantaneu.