În afara agregărilor unice de spirite care au constituit marile ipostaze intelectuale ale Europei între il dolce stil novo şi dandysm, forme recurente noi s-au impus şi s-au perenizat. Fenomene de grup standard, fără să atribuim acestui termen vreo conotaţie negativă, sunt cele care se repetă în acelaşi cadru în zeci sau sute de exemplare: salonul literar-intelectual-filosofic, cafeneaua literară, cabaretul literar, cenaclul, redacţia, iar cel mai recent locuri de recluziune de tipul mănăstirii sau castelului (Cérisy-la-Salle).
Deşi formula este curentă, închegarea grupului şi compoziţia lui este fructul unei anumite conjuncturi intelectual-artistice care face din el un fenomen la fel de interesant ca şi grupurile sau curentele unice.
Întrebarea de căpetenie care se pune în raport cu ele priveşte utilitatea lor: de ce scrisul în deplină solitudine aşa cum am văzut la Montaigne, la Chateaubriand, la Roald Dahl şi la sute de alţi creatori nu este suficient? Solitudinea, fenomen ambivalent, poate ea degenera în lâncezeală şi poate fi percepută ca un pericol pe care creatorii caută să-l evite plonjând în socialitatea intelectuală înaltă. Joacă oralitatea şi imediatitatea, detonarea mentală care îi este proprie şi diversitatea spiritelor care se reunesc în cadrul grupului un rol euristic perceput ca atare? Altfel formulat, stimulează ele participanţii? Impun ele măsurarea cu alţii, spiritul de competiţie de care mulţi sunt doritori? Nevoia de a se menţine în fluxurile actualităţii, de a se ţine la curent cu ce se întâmplă în câmpul literar, intelelectual, chiar politic, ultimele can-canuri care fac senzaţie, reprezintă ea un element de atracţie al grupului? Conştiinţa failibilităţii proprii şi dorinţa de a-şi ameliora operele constituie ele o motivaţie majoră în frecventarea grupului intelectual-artistic, poate cea mai puternică? În sfârşit, care a fost importanţa lor istorică? Au schimbat ele ceva în felul de a gândi şi în alchimia intelectuală a epocilor în care erau active?
„Trebuie să fii om de lume înainte de a fi om de litere” aserta Voltaire. Observaţie înţeleaptă pentru că „lumea” este o imensă mină de idei şi stimulente utile creaţiei. Dar trebuie să ştii unde să le găseşti. Iar unul dintre locurile istoric privilegiate ale ideilor au fost saloanele. Apărute spontan în practic toate țările europene la diverse epoci ele îndeplineau concomitent rolul de spațiu de informaţie, de tribună, de scenă pe care protagoniştii asumă rolul pe care şi-l aleg.
Saloanele, ca şi alte grupuri informale, spre deosebire de grupurile instituționalizate (academii, universităţi, institute de cercetări…), sunt fenomene spontane, care se nasc la iniţiativa unei persoane particulare şi în general mor odată cu ea. Unele dintre ele au reuşit să atragă în sfera lor un număr impresionant de personalităţi şi să-şi pună sigiliul pe o perioadă literară cu implicaţii în posteritate. În grupurile „efemere” de acest fel în care numai valoarea individului contează, iar asta câtă vreme este performant, se instalează un spumos si imprevizil dinamism intern care interesează şi afectează direct creativitatea membrilor şi a epocii. Nu există în cadrul lor o miză materială sau ierarhică susceptibilă să stârnească pofte trivial carieriste. Sub acest raport ni se pare că merită mai mult atenţia noastră decât fenomenele instituţionalizate, impregnate de o mentalitate mediocratică, sortite sclerozării istorice. În academii, veritabile linii de garaj pentru elefanţi, cooptarea se face mai degrabă pe bază de „copinaje”. Un membru al Academiei franceze însăşi, mărturisea că, pentru a avea şansa de a purta costumul verde trebuie în mod incontestabil să ai calităţi, dar în nici un caz să-i surclasezi pe cei din interior, să le faci umbră morală. În final, un candidat valabil trebuie să fie uşor sub media instituţiei pentru a nu o face de râs, dar în nici un caz la un nivel care să poarte prejudiciu celor care se află deja în interiorul ei. O simplă extrapolare permite să ne dăm seama că este criteriul logic care garantează o lentă alunecare în jos. Principiul este diametral opus celui practicat de Microsoft, de exemplu, care nu angaja decât dacă candidatul era uşor deasupra mediei ansamblului salariaților la nivelul la care candida, ceea ce a făcut din respectiva societate prima întreprindere a lumii, în vreme ce Academia Franceză şi-a pierdut strălucirea de altădată devenind o instituţie marginală, somnolentă, de care nu se vorbeşte niciodată în spaţiul social, a cărei existenţă este punctată de şedinţe rutiniere. Este o instituţie prăfuită care n-a ştiut să se reinventeze, să-şi lărgească sfera de acţiune şi să exercite asupra întregii culturi franceze o tutelă binevoitoare şi stimulatoare mai cu seamă în ultimele decenii. A discuta un cuvânt şi a decide dacă este demn sau nu să intre în dicţionarul oficial al francezei ni se pare, deşi util, derizoriu. Aceeaşi sarcină ar putea fi delegată unui grup de experți lingvişti cu titluri mai modeste decât cele de academicieni. A privi curriculi vitae ale membrilor, mulţi dintre ei au impresionat prin lucrări de erudiţie pe care suntem tentaţi să le calificăm drept lucrări de documentaristi, şi nu de veritabilă creaţie.
Salonul însă se defineşte esenţialmente printr-o oralitate alertă, aluzivă, împănată de referinţe culte: un foc de artificii verbal, un exerciţiu de virtuozitate al spiritului. Nobleţea verbului şi a ideii subiacente era emblema lor definitorie.
Ce se întâmpla în principal în saloanele literare: se prezentau ultimele apariţii editoriale, se citeau poeme sau texte mai lungi, sketchuri, cântece, se produceau pantomime, se conversa, se schimbau idei, se ironiza, se improviza. Or toate acestea revin fie la un spumos antrenament al spiritelor şi la acea osmoză de mişcări mentale care permite să se vorbească de o interpenetrare genetică. Cel mai adesea ele se implicau direct în construcţia unui text. Textul (manuscris) este citit în cadrul salonului şi supus focului criticilor şi observaţiilor încrucişate ale participanţilor. Unghiurile diferite din care este văzut de diversele sensibilităţi prezente, îl conduc pe autor la o viziune mai largă asupra defectelor ca şi a calităților lui şi îi permit să-l amelioreze. O scurtă privire istorică asupra fenomenului îi atestă vitalitatea timp de câteva secole şi supravieţuirea lui ulterioară sub forme derivate: cafeneaua literar-intelectuală, cenaclul, abaţia literară…
Fenomenul saloanelor ridică un număr de întrebări legitime: cum se închegau grupurile umane care populau saloanele? Cum se face faptul că cele mai celebre şi mai prodigioase erau dirijate de femei? Toate tipurile de scriitori sunt apte pentru a deveni actori eficienți într-un salon? Există profiluri de scriitor antisalon? Care sunt legăturile între participanţii care asigură coeziunea unui salon? Care sunt condiţiile ideale pentru ca un salon să funcţioneze şi să atingă notorietatea? Este rolul lor întotdeauna pozitiv asupra participanţilor – după Ernst Jünger lui Rivarol i-au devorat pur și simplu opera, pe alţii i-a deturnat spre pedantism sau superficialitate.
*
Pentru facilitate, să punem fenomenul sub lupă în ordine cronologică. Ordinea cronologică nu este pur mecanică şi simplistă, scurgerea timpului presupunând şi o acumulare calitativă. Factura lor evoluează şi se diversifică bazându-se pe precedentele avataruri.
Secolul al XVII-lea francez vede – după extraordinarul fenomen al Pleiadei – renaşterea fenomenelor de grup care proliferează: saloanele şi prima cafenea intelectuală, Procope (1686).
Primul salon în ordine istorică este deschis de Cathérine de Rambouillet şi se ţinea, fireşte, la hôtel de Rambouillet din Paris. Se pare că prima reuniune s-ar fi ţinut în 1608, iar activitatea lui se va etala, caz rar, pe o jumătate de secol, pînă la moartea amfitrioanei în 1659. Obiectul lui era de a prezenta cărţile nou apărute, sarcină în care stăpîna casei era ajutată de un filosof pe care îl plătea şi a cărui misiune era de a aduce participanţi, a spune cîteva cuvinte despre fiecare carte şi a lansa dezbaterile. Un fel de moderator sau animator modern. Chiar dacă, pretinde Pierre Bourdieu, în saloane prevala o „ atmosphère réservée et exclusive”, cele două epitete nu sunt sinonime de atmosferă îngheţată. Amfitrioanele aveau tot interesul de a cultiva un spirit exuberant, de a mutiplica deschiderile intelectuale iar în ultimă analiză de a deveni naşele morale ale unor capodopere. Căci opere de primă mărime ale literaturii universale n-ar fi atins poate condiţia de capodopere fără discuţiile şi observaţiile încrucişate din saloanele în care erau citite. Un caz exemplar este cel al Maximelor lui La Rochefoucauld care, citite în salonul doamnei de Sablé, protectoare curajoasă, între altele, a unui La Fontaine în dizgraţie, au beneficiat de criticile de o remarcabilă fineţe ale cîtorva dintre egeriile literare ale secolului. Maximele au fost discutate în primul rând de amfitrioană, apoi de Jacques Esprit, de prinţesa de Rohan-Guéméné, de ducesa de Schomberg, de contesa de Maure şi de cultivata călugăriţă (abesse) Eléonore de Rohan. Transformările care au fost operate pe prima ediţie a Maximelor – în total autorul a scos cinci ediţii în timpul vieţii – datorează mult acestor spirite avizate. Salonul se legitimează aşadar ca o instanţă exogenă de intervenţie în avantext. Dar autorul era cel care decidea în ultimă analiză de pertinenţa şi de utilitatea observaţiilor şi modificărilor sugerate. În cazul lui La Rochefoucauld putem identifica chiar o hipergeneză pentru că spiritul Maximelor induce o briantă descendenţă: Rivarol, Chamfort, Nietzsche, Joubert, Heidegger, Alain, Cioran… s-au adăpat toți la spiritul şi finețea psihologică și filosofică a maximelor rochefaucauldiene. Maximele au devenit de la nașterea lor în salonul d-nei de Sablé un fel de breviar de viaţă, una dintre lecturile cele mai răspândite în lume.
A doua jumătate a secolului al XVII-lea înregistrează mai cu seamă saloanele abatelui d’Aubignac şi cel al poetului Scarron, personaj diform dar epigramist talentat şi deosebit de feroce, la care participa tânăra şi deja celebra Ninon de Lenclos. Salonul a atins un zenit instituţional când Françoise d’Aubigné, soţia poetului Scarron, devenită, după donaţia fiefului Maintenon, M-me de Maintenon, a devenit metresa iar apoi soţia lui Ludovic al XIV-lea. Înțelepciunea acestei femei, dragostea ei pentru cultură şi activismul ei discret au marcat o perioadă fastă în cultura franceză.
Salonul îşi dovedeşte vitalitatea istorică: câteva generaţii mai târziu, Chateaubriand însuşi rememorează rolul extraordinar jucat de doamnele de Chevreuse, de Longueville, de La Vallière, de Maintenon, Geoffrin şi du Deffand în animarea vieţii literare şi filosofice din epoca regelui soare și din secolul al XVIII-lea, când Franţa îşi impune leadershipul cultural în Europa. Începând din secolul al XVII-lea şi mai tîrziu, personajele care populau saloanele se caracterizau prin „varietatea spiritelor şi combinaţia diferitelor lor valori” (Chateaubriand 1982, 270). Fineţea critică şi capacitatea lor de a se eclipsa față de protagonişti a femeilor în rolul de arbitru-moderator al saloanelor se explică, după opinia noastră, prin faptul că limitate la ocupaţiile de interior, ele se compensau prin lecturi bogate, îşi mobilau şi ascuţeau mintea devenind cu timpul spirite erudite şi arguşi literari avizaţi. Pe de altă parte, era o epocă în care femeile nu puteau pretinde la prezenţe sur le devant de la scène.
Instituţia salonului nu se dezminte în secolul al XVIII-lea, care înregistrează printre saloanele de prestigiu pe cel al baronului d’Holbach, la coterie holbachique. „Prim maître d’hôtel al filosofiei”, baronul d’Holbach atrăsese la reuniunile lui o concentrare de spirite alese:  Condillac, Diderot, Condorcet, d’Alembert, Helvétius, Marmontel, Turgot, Raynal, Grimm, La Condamine, abatele Galiani, o vreme Jean-Jacques Rousseau. În afară de obişnuiţi, reputaţia lui atrăgea personalităţile străine de marcă, care l’au vizitat în trecerile lor prin Paris conferindu-i o strălucire internaţională: Adam Smith, David Hume, John Wilkes, Horace Walpole, Edward Gibbon, Laurence Sterne, Cesare Beccaria, Benjamin Franklin. Se pare de altfel că proiectul Enciclopediei s-a născut în cadrul lui. Unul dintre participanţi, Morellet, afirma că libertatea de spirit şi de cuvânt era cvasiabsolută în interiorul lui : „Se spuneau lucruri de natură să facă să cadă trăznetul pe casă de o sută de ori, dacă era să cadă pentru asta.” Caracterul disruptiv, inovator şi subversiv – suntem în secolul revoluţiilor şi schimbărilor radicale de societate – era evident. Liberarea spiritelor a precedat şi pregătit eliberarea politică şi socială.
Secolul al XIX-lea debutează cu salonul Juliettei Recamier, dar rămâne marcat mai cu seamă de activitatea salonului-cenaclu al lui Charles Nodier, bibliotecar al Bibliotecii Arsenalului, una dintre cele mai prestigioase din Paris. Frecventat de crema literaţilor epocii: Hugo, Lamartine, Musset, Balzac, Sainte-Beuve, Vigny, Émile Deschamps, Dumas,  Jules Janin, les frères Johannot, Robert-Fleury, dar şi de Eugène Delacroix, Liszt, Amable Tastu, generaţia romantică şi postromantică găseşte în el un mentor şi un sprijin în proiectele ei literare. Urmează ca pol intelectual-artistic salonul lui Victor Hugo. Pe cînd locuia în Place Royale (actuala Place des Vosges), Hugo, „regele poeziei moderne” îsi constituise o adevărată curte intelectuală. Salonul său este frecventat de Lamartine, Vigny, Nerval, Musset, Gautier, Balzac însuşi, Merimée, Dumas, criticul Sainte-Beuve, Berlioz, Liszt, Rossini, Charles Nodier, Chasseriau, David d’Angers, Nanteuil, Châtillon… Dată fiind compoziţia salonului, este de presupus că discuţiile, formale şi informale, depăşeau cadrul strict literar şi se erijau într-un loc de reflecţie şi ferment de schimbare a societăţii. Saloanele secolului al XIX-lea sunt însă mult mai numeroase, unele dintre ele obscure care trec sub bara de retenţie mnemică a istoriei, precum salonul Villenave, rue de Vaugirard, frecventat în vara lui 1827 de Dumas.
Voga saloanelor continuă sub Cel de al doilea Imperiu în Franţa, epocă propice culturii şi artelor. Profund ancorate în peisajul cultural, ele nu se sting odată cu prăbuşirea imperiului napoleonian, pentru că unele, printre care cel al prinţesei Mathilde, apărut sub a Treia republică, sunt de o remarcabilă vitalitate. Figuri de anvergura unui Maupassant, Marcel Proust, Paul Bourget, Paul Hervieu, Jules Lemaître, Robert de Montesquiou făceau parte dintre obişnuiţii casei.
La scurt timp după apariţia lor, saloanele s-au specializat, în funcţie de înclinaţiile amfitrioanei, fiecare vrând să se diferenţieze de celelalte şi să atragă cât mai multe spirite briante. În secolul lui Ludovic al XIV-lea, la M-me de Rambouillet se prezentau cărţile nou apărute, la M-me Sablé se compuneau maxime, la Anne Marie Louise d’Orléans, supranumită La Grande Mademoiselle.1 se compuneau portrete. Amfitrioana propunea o idee, un subiect de morală iar invitaţii încercau, după o eventuală discuţie, să compună un cuplet sau un catren picant, plin de spirit. Aşa se face că mai târziu au apărut Maximele D-nei marchize de Sablé publicate de abatele d’Ailly, cele ale abatelui Esprit, cele ale lui Domat, Méré, etc. Dintre toţi, La Rochefoucauld singur a reuşit să străpungă plafonul de sticlă al notorietăţii iar Maximele lui au sfidat timpul. Au jucat observațiile și rectificările operate în salonul d-nei de Sablé rolul apei Styxului în invulnerabilitatea lor? Este foarte probabil. Capacitatea saloanelor de a ridica nivelul calitativ al producţiei literare trecute prin filtrul lor este incontestabilă. Ceea ce a contribuit la strălucirea şi leadershipul spiritului francez în Europa. Impostura, posibilă în lumea cărţii publicate, era imposibilă într-un salon: gloria sau ridicolul erau imediate, iar consecinţele radicale pentru cei care nu se dovedeau la înălţime. Saloanele, cu diversitatea, sagacitatea și spiritul lor alert s-au implicat direct în genezele unui număr important de opere de primă mărime.
*
Pentru a evita riscul unei apologii superficiale şi suspecte de mondenitate a salonului, am considerat oportun de a-i releva de la început dimensiunea antropologică. Care este diferenţa între scriitorul solitar, la masa sa de lucru, şi scriitorul-actor într-un cerc de literaţi, altfel spus între scrisul solitar şi oralul participativ dintr-un salon? În mod fundamental ar fi fluiditatea, spontaneitatea, ubicuitatea şi capacitatea exploratoare a verbului multiplu. Pentru Stevenson, mare amator de „salate verbale” ca şi pentru university wits în Anglia, verbalitatea spumoasă este un prealabil al construcţiilor scrise: „fluidă, ezitantă, mereu în căutare de progres, de noutăţi”, în vreme ce cuvintele scrise „rămân fixe, cu riscul de a se transforma în idoli […] generează dogmatisme, încremenesc în limbaj dogmatic, mânjesc cu evidente imperfecţiuni ambra adevărului.” Literatura scrisă, „strânsă într-o reţea de convenţii, de bune maniere, nu poate capta decât o parte din viaţa omului” (Ibidem) în vreme ce conversaţia „este liberă ca aerul şi poate permite să spună lucrurilor pe nume”, observă Stevenson. în ale sale Eseuri asupra artei scrisului. Aprig partizan a ceea ce francezii numesc „jacasserie” (flecăreală), Stevenson, se lansează într-o pledoarie ardentă pentru cozeria intelectuală într-un strălucit eseu: Talk and Talkers (Causerie et causeurs). Cozeria este un excelent antrenament expresiv pentru operă. „Orice conversaţie naturală este un festival al ostentaţiei; […]. Ele se ţes deci cu cuvinte şi locuiesc un timp un palat al deliciilor, templu şi teatru în acelaşi timp, unde ele fac ronda demnităţilor lumii, şi benchetuiesc cu zeii, exultant de fast. […] Vorba naturală, ca şi aratul pământului, ar trebui să facă să apară o mare suprafaţă a vitezii […].” (www.online-literature.com/stevenson/memories-and-portraits/)
Perfect adevărat pentru că ce se spune într-un cerc restrâns şi faţă de oameni de calitate intelectuală nu se poate spune într-o scriere destinată unui public amplu şi multiform. În cozeria saloanelor avem în acelasi timp literatură vie și o specie de teatru problematizant. „Odată tema propusă, fiecare se joacă de sine însuşi ca de un instrument, se afirmă, se justifică, îşi stoarce creierul pentru a găsi idei şi spre marea sa surpriză găseşte şi le face să iasă la iveală spre marea sa surpriză şi admiraţia a adversarului său. Fiecare conversaţie este un festival de ostentaţie […].” (Stevenson, Robert Louis, Essays in the Art of Writing)
Conversaţia spontană „[…] trebuie să se ataşeze să răstoarne2 cea la mare suprafaţă posibilă a vieţii. O mulţime de experienţe, de anecdote, de incidente, de opinii încrucişate, de citaţii, de exemple istorice, cel mai mic reziduu pe care pot să-l recupereze în fundul memoriei spiritelor lor în plină efervescenţă, busculaţi, presaţi, interpelaţi din toate părţile pe un asemenea subiect […]. Argumentaţia proprie exerciţiului trebuie să fie scurtă şi captivantă. Conversaţia trebuie să procedeze în funcţie de momente – prin apoziţii, nu prin expunere. Ea trebuie să se ţină cât mai aproape de inimi şi de problemele oamenilor”. (Ibidem)
Doar prin intermediul acestor orgii verbale omul se poate cunoaşte, îsi poate depăşi propriul eu şi se poate lansa în cunoaşterea epocii şi societăţii în care evoluează. „Pe scurt, prima datorie a omului este de a vorbi.”. (Ibidem)
Două cazuri de oratori din epoca modernă se cuvin evocate pentru a realiza forţa verbului atunci când este mânuit cu o redutabilă virtuozitate. Cel dintîi este William Henley, citat de Stevenson însuşi, o forţă a naturii, care când vorbea avea „ceva de eminamente turbulent, care ţine de pirat. El vă acoperă vocea cu răgetele lui, îşi pune faţa între mâini, trece prin crize pasionate de revoltă şi de suferinţe; iar în tot acest timp nu este mai puţin atent le ceilalţi, dispus la conciliere”. (Ibidem). Al doilea caz este cel al lui Adolphe Thiers, primul preşedinte al celei de a Treia republici în Franţa. Luat de Balzac ca model al arivistului Rastignac, Thiers avea o asemenea forţă de persuasiune încât făcea parlamentul să-ți schimbe poziţia politică de fiecare dată când lua cuvântul în faţa lui. Exasperaţi de a fi transformat adunarea naţională într-o giruetă la bunul plac al lui Thiers, parlamentarii au votat în cele din urmă o lege, care este încă în vigoare la ora actuală, care interzice preşedintilor Republicii franceze să pătrundă în incinta Adunării Naţionale.
În Annäherungen, Drogen und Rausch (1970) Ernst Jünger consideră conversaţia, replica promptă, fină, erudită, alături de lecturi drept ascensoare spirituale care permit individului să-şi depăşească condiţia şi să integreze o societate cultivată, exigentă şi exclusivistă. A existat o întreagă epocă a vorbei de spirit şi a duelurilor verbale care şi-a pus sigiliul pe evoluţia literaturii în Anglia, Franţa şi aiurea în Europa. Prestidigitaţia verbală, care permitea în special în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea să se tragă efecte neaşteptate din vocabule şi formulări abile, fascina. Câteodată, aspecte paradoxale ale lucrurilor apăreau la încrucişarea sintagmelor „ludice” lansate de convivi. La Rochefoucauld, am spus-o, şi-a ascuţit armele şi și-a definit personalitatea de scriitor în salonul d-nei de Sablé, care a fost adevăratul „birou” în care şi-a compus Maximele şi Memoriile şi mai puțin cel de la domiciliul lui. D-na de Sévigné, la rândul ei, îsi formase cuvântul atât de prompt, plin de sevă şi plasticitate în reuniunile mondene pariziene.
Pe axa timpului, primele saloane s-au dezvoltat în umbra curţii. Mai târziu, în special în epoca romantică, ele se multiplică şi se autonomizează faţă de puterea regală. Apare un spaţiu liber al valorilor literare după Glinoer şi Laisney (L’Âge des cénacles. Confraternités littéraires et artistiques au XIXe siècle (2013)
O viziune de o exemplară limpiditate asupra raportărilor la alteritate valabile în saloane ne oferă Rilke într-o scrisoare către Lou Andreas-Salomé din 25 juillet 1903. Prezenţele diferite îl confruntă pe creator cu un baraj de probleme pe care ar fi incapabil să le vadă singur: „Şi de la fiinţă umană la fiinţă umană, totul este atât de dificil, atât de necunoscut, lipsit de model şi de exemplu, şi ar trebui să trăieşti în interiorul fiecărei relaţii cu o atenţie totală, în mod creator în fiecare clipă, dintre care fiecare cere noul, impune sarcini, şi chestiuni, şi exigenţe …”
Ceea ce îi leagă unul de altul pe participanţii la reuniunile unui salon sau cenaclu este acel Wesengrund („fondul esenţei”). Multiplicitatea punctelor de vedere permite o experienţă profundă, intimă a lucrurilor. Concomitent se dezvoltă un interes intelectual pentru personalitatea diverşilor participanţi dublată de sentimentul că pot fi pentru ei un catalizator mental. „[…] am întâlnit mai multe persoane foarte diferite unele de altele dar care au o legătură comună între ele în sensul că ceva interior şi foarte profund participă de acum înainte la existenţa lor, ar părea chiar, pentru a nu cita decât un singur exemplu, că ar fi acolo întrucâtva principiul, doctrina cercului lui Stefan George: a nu trăi nimic care să nu fie susceptibil de a-i primi iluminarea şi semnificaţia plecând de la mitul interior: a fi interior în sensul mitic şi a primi evenimentele cotidiene care cad în sensul originii lor proprii divine. Poate în aceasta consistă secretul cercului lui Stefan George. […] Nu contactul superficial cu câteva persoane din acest cerc mă face să presupun asta, ci mai mult frecventarea celor pe care natura lor îi dispunea la experienţa mitică.” […] (Rilke>Taxis 13-4-1915).
Kant fixează la sfârşitul lucrării Anthropologie in Pragmatischer Hinsicht (Anthropologie dintr-un punct de vedere pragmatic) patru reguli seminale ale unei etici a conversaţiei ideale: alegerea unui subiect care interesează toată lumea, evitarea timpilor morţi, a nu sări de la un subiect la altul fără să fie necesar, a nu lăsa să se instaleze proasta manie de a trăncăni mai mult decât trebuie. Coleridge, care avea nenumărate conciliabule cu prietenii lui – de Quincey, Chasles, Charles Lamb … –, n-ar fi fost un bun conversaţionist după criteriile lui Kant pentru că îşi alegea subiectele în funcţie de umorile sale de moment fără să-i pese dacă ele interesau pe prietenii lui şi sărea de la un subiect la altul cu multă dezinvoltură. Era un filoparantezist, după cum se definea el însusi, căzând în „maceraţia anahoretului” kantiană, una dintre „formele grimasante” ale virtuţii care exclude socialmente sau se situează la marginea socialităţii. Dar Coleridge era un geniu, iar pentru el, care sincopa tranziţiile logice din aproape în aproape, regula kantiană nu funcţiona. Relaţiile între elementele aparent disparate existau doar în spiritul lui. Tot după Kant, salonul instituie între interlocutori un „pact” tacit care are ca scop plăcerea intelectuală socializată, respectul mutual în cadrul unei alianţe apodictice.
*
Un elogiu al salonului la modul absolut ar fi falacios. În anumite contexte efectele lui s-au dovedit negative. Dacă pe cei mai mulţi, precum La Rochefoucauld sau D-na de Sévigné, i-a ajutat să-şi ridice calitatea intelectuală şi să edifice opere durabile, pe alţii precum Rivarol, i-au catapultat într-un prim timp în centrul atenţiei colective dar, magnetizându-i mai mult decât necesar şi acaparându-i total, i-au împiedicat să dea integralitatea operei pe care ar fi putut-o da.
Asupra altora, precum Coleridge, salonul n-a avut absolut nici un efect. O adevărată fântână de idei si de cultură, când se afla în prezenţa unei alte persoane sau a mai multora, Coleridge monologa. Era un superintrovertit, zăvorât în propriul ego fără ferestre spre exterior și în consecință tipul antisalon. Nu absorbea nimic de la ceilalţi: doar transmitea. Participarea lui la o adunare intelectuală era profitabilă celorlalţi dar nu şi lui personal. Comportamentul lui Coleridge este diametral opus celui al animatoarelor franceze de saloane – d-nele du Deffand, de Sablé, Juliette Recamier … – care puneau în surdină propria lor personalitate şi încercau să trezească în ceilalţi comparşi inspiraţia, viziunile şi formele de virtuozitate ale concreţiunilor literare.
Există însă un aspect mai puțin vizibil al funcţionării saloanelor. Salonul este în fond o scenă de teatru în care fiecare dintre comparşi – cu excepţia anfitrioanelor – doreşte să se pună în valoare şi să obţină vedeta. Or, beţia notorietăţii salonarde este un factor cu două tăişuri: poate da aripi unui debutant sau chiar unui autor confirmat, dar pe cel din urmă îl poate deturna de la marile proiecte pentru a-i uza energia şi timpul în prepararea momentele teatrale în care ei deţin un rol în cadrul salonului. În consecinţă, salonul este ceva stimulant și îmbogăţitor dar, ca şi vinul, trebuie consumat cu moderaţie. Campionii verbalităţii de speţa unui Rivarol, obseră Ernst Jüng, prea ocupaţi să strălucească în saloane, au întîrziat cu trecerea la construcţii scrise atât de mult încât în cele din urmă nu le-au mai realizat niciodată. Având aceeaşi vivacitate de spirit ca şi La Rochefoucauld, Rivarol n-a reuşit să fie decât Rivarol. Apetenţa verbală, gloriola salonardă l-a îmbătat şi acaparat împiedicându-i să dea viaţă unor proiecte de dimensiuni importante. Salonul i-a fost fatal lui Rivarol în măsura în care eşuează în mărunţişuri, cele două-trei ore care îi mai rămâneau dintr-o zi de lucru fiind insuficiente pentru a aborda construcţii de anvergură.
Reamintim că salonul face parte dintre băile de socialitate utile dacă nu indispensabile în faza preliminară, incipientă sau chiar evoluată a genezei câtă vreme textul proiectat nu este stabilizat în spiritul autorului. Dar apoi literatorul trebuie să treacă la starea de concentrare şi solitudine care permite a da materiei distilate în salon și în afara lui forma finală care, singură, poartă sigiliul său inconfundabil. A se cantona în faza de socialitate înseamnă a se condamna la risipire, la informalitate, la deturnarea de la obiectivul principal pe care numai el îl simte în întregime.
Interinfluenţarea în saloane putea camufla şi alte pericole: preţiozitatea, pedantismul în detrimentul profunzimii, punerea în valoare a personalităţii proprii prin mijloace artificiale, crearea de bisericuţe literare susceptibile să exercite o presiune capabilă să înnăbuşe originalitatea unui autor şi să-i deturneze orientările organice. Saloanele şi-au avut în consecinţă detractorii lor. Unul dintre cei de anvergură a fost Charles Du Bos care le acuza de frivolitate şi încerca să-și împiedice prietenul, André Maurois, de a frecventa asemenea locuri care, după el, prezentau pericolul de a corupe opera unui scriitor de vocaţie. Stendhal admite pentru epoca lui o corupţie instituţională a salonului, devenit cel „al provincialilor îmbogăţiţi care îşi etalează luxul” apoi cel „al marchizilor şi al deţinătorilor marilor cordoane ale Legiunii de onoare care etalează morala.”
Care ar fi formula optimală? Stendhal preferă „Un salon de opt sau zece persoane dintre care toate femeile au avut amanţi, în care conversaţia este veselă, anecdotică, şi în care se serveşte un punch uşor la douăsprezece şi jumătate noaptea. […]” Iar în acest cadru, lui Stendhal, îi place în mod paradoxal „infinit mai mult” să tacă şi să-i asculte pe ceilalţi. Un anti-Coleridge original, revelator al faptului că, chiar fără a participa activ la activităţile lui, salonul se poate dovedi util unui creator!
Forţa stimulatoare a saloanelor, cafenelelor, cenaclurilor, a tuturor formelor de reuniuni creatoare poate consista, alături de interacţiunile dintre spiritelor creatoare prezente, în efectul unui tip de spirite inductoare care nu sunt sau sunt prea puţin capabile de creaţie dar care transmit altora impulsul creator. Credem că este cazul amfitrioanelor animatoare ale acestor reuniuni care în general aveau o operă proprie ştearsă, nu erau orientate pe o problematică particulară pentru a fi eventual în decalaj cu tematica zilei, iar în plus dispuneau de supleţea intelectuală necesară pentru a intra în profunzimile subiectelor puse în discuţie. Ele au dovedit tact şi o rară pertinenţă în observaţiile şi judecăţile lor estetice. A contribuit aceasta la înălţarea calităţii producţiei literare respective? Fără nici o îndoială! În ce priveşte spiritele inductoare, Casanova, personaj sociabil şi fin literator, reperase fenomenul. Adresându-se prinţului de Ligne3, animator de mare iscusinţă, veneţianul îl complimentează într-un fel care pe un orgolios l-ar fi vexat: „Spiritul dv. este de un fel care dă elan celui al altcuiva.” Tolstoi remarcă în plus rolul stimulator al prezenţei femeilor în asemenea adunări: „Adunarea literaţilor şi oamenilor de ştiinţă e respingătoare, şi fără femei nu iese nimic.” (Jurnal 15 nov. 1854) Faptul că cele mai strălucite saloane, cele din Franţa, au avut ca amfitrioane şi moderatoare dame cultivate, cu un remarcabil simţ artistic, şi nu bărbaţi confirmă afirmaţia lui Tolstoi şi explică poate, măcar în parte, uimitoarea lor fecunditate. Cealaltă parte revine creatorilor înşişi care, supuşi unei tensiuni specifice, dau frânturi de idei strălucite.
Am lăsat pentru acordul final polii umani – de jos şi de sus – ai lumii saloanelor așa cum au fost ele înregistrate de istorie.
Polul de jos este cel al d-nei de Staël, cel de sus probabil cel al baronului d’Holbach sau al lui Victor Hugo, care oferă ca bonus câteva forme de optimizare comportamentală în raport cu locurile de socialitate fecundă.
D-na de Staël, care ţinea propriu-i salon la Paris, este expresia unui veleitarism narcisist şi găunos. În consecinţă salonul ei este un eşec. Amfitrioana este insuportabilă, caprcioasă, directivă şi striveşte personalitatea participanţilor în loc de a o stimula. Fiică răsfăţată a baronului Necker, atotputernic ministru de finanţe al lui Ludovic al XVI-lea, Germaine de Staël este roasă de o ambiţie patologică: se crede geniul literelor europene, motiv pentru care nu consideră de nivelul său decât geniul politic şi militar al lui Bonaparte. Înfiptă, înfumurată, fără sensul convenienţelor sociale, M-me de Staël avea obiceiul să debarce la Napoléon fără preaviz şi la orice oră. Într-o bună zi, dând de-a dreptul buzna la împărat l-a surprins în baie. Excedat, Napoléon a surghiunit-o, nu atât pentru agitaţia politică antinapoleoniană – în cele din urmă Germaine se întorsese în mod virulent împotriva lui-, ci pentru lipsa ei de savoir vivre. Exilată pe domeniul său de lângă Geneva, plictisindu-se de moarte, superorgolioasa Germaine se consolează mulţumindu-se cu capitala clasicismului german din epocă: Weimar. Pretenţioasă, superficială şi vanitoasă, „franţuzoaica” debarcă la Goethe în afara orelor de audienţă, aşa cum făcuse şi cu Napoleon mai înainte, îl înneacă într-un torent de futilităţi, sare, contrar principiului kantian, de la un subiect la altul, incomodează, îi deranjează din lucru pe Goethe şi pe Schiller, iar în cele din urmă sfârşeşte prin a-i irita pe amândoi: „zelul ei salonard nu se potrivea deloc cu creaţia serioasă a poeţilor şi învăţaţilor germani” comentează cel mi bun biograf goetheean, Wilhelm Bode.
Nu este exclus ca deşertăciunea unor asemenea comportamente să-l fi făcut pe Goethe să scruteze în profunzime condiţiile sociabilităţii fecunde. Ca atare, ajunge să considere societatea în general drept o „straşnică răpitoare de timp şi anihilatoare a personalităţii”. Pentru a palia acestui inconvenient, părintele lui Faust „nu juca cărţi şi nu se amesteca în discuţii puerile”, folosind momentele fierbinţi ale socialităţii la ceea ce ea putea fi utilă: ca surse de inspiraţie pentru operă dar şi ca sursă de informaţii pentru o vastă diversitate de domenii care îi suscitau interesul: mineralogie4, gravuri, medalistică, numismatică, anatomie, optică, desen, „… Îi plăcea să asculte descrieri de ţări străine, îi plăceau lecturile cu roluri distribuite, după cum la tinereţe îi plăcea să bea un pahar, să danseze, să asculte muzică şi să participe la tot felul de glume şi farse” povesteşte acelaşi Bode. Socialitatea este pentru el timp de amuzament dublat de un timp de lucru şi profit intelectual. Avea facultatea rară de a extrage din circumstanţele în aparență cele mai banale „substantifica măduvă” rabelaisiană. Când era la Roma, nu-si găseşte timp să facă cunostinţă cu cardinalii şi prinţesele romane, dar găseste timp să rescrie Ifigenia, Egmont şi Tasso, să pătrundă misterele artelor plastice întârziind ore întregi în muzee şi să petreacă câteva momente de exuberanţă juvenilă în compania amicilor în tavernele romane. Întoarce cu alte cuvinte spatele frivolităţii, oricît de lăcuită ar fi fost ea, şi plonjează în esenţial, dimensiunea care l-a făcut să dureze. Teza noastră a socialităţii utile în momentele preliminare ale constituirii genomului interior definitiv este confirmată de comportamentul intelectual al lui Goethe.
*
După o scurtă perioadă preliminară de ajustare reciprocă a spiritelor, salonul devine un extraordinar Polyp intelectual capabil să stimuleze şi să amplifice efectele creatoare individuale. În funcţie de profilul şi calitatea lui, grupul poate trage în jos sau în sus un individ. De cele mai multe ori în sus. Dinamica grupului intelectual, funcţie de componentele lui este însă o problemă vastă. Studiile, care nu lipsesc, rămân din păcate le un nivel epidermic, descriptiv. Am văzut în cazul poemului lui Poe Corbul că o parte dintre exigenţele pe care poetul le impune proiectului său (lungimea, tematica cea mai tragică posibil …) emană din situaţia particulară că el urmează să fie „pus în scenă” într-un salon. Dar nenumărate alte condiţionări, extrem de diverse pentru că sunt dependente de facturile intelectuale şi de temperamentele protagoniştilor, intervin în timpul şedinţelor. Cum, iarăşi, nu dispunem de informaţii concrete de detaliu – în cazul supunerii aforismelor lui La Rochefoucault conclavului prezent în fotoliile salonului d-nei de Sablé, care au fost observaţiile făcute, de cine şi ce a reţinut dintre ele Monsieur le duc pentru versiunea ne varietur a Maximelor – suntem obligaţi să ne oprim aici cu consideraţiile noastre.
Dinamica intelectuală care se naşte în saloane este interesantă pentru că, de exemplu, poate revela felul în care persoane care n-au scris nimic în viaţa lor se pot insinua în spiritul creatorilor şi deveni creatori prin procuraţie. În imposibilitatea de a intra în profunzimea interconexiunilor mentale care au loc înr-un salon, scopul nostru aici se limitează la a demonstra utilitatea telescopajelor reciproce în traseul genetic al unei opere ca şi faptul că protagonişti neutri, cu statutul modest de simpli participanţi, se pot implica indirect la creaţia marilor autori.
Este limpede că toate locurile de socialitate intelectuală au jucat un rol non neglijabil în structurarea unor scriitori şi opere: Dante, membrii Pleiadei, Shakespeare, La Rochefoucauld, M-me de Sévigné, Goethe, Schiller, Flaubert şi Maupassant, scriitorii din cercul lui Charles Nodier sunt exemple eclatante.
Scriitorul resimte nevoia de a se măsura cu comparşii lui, a absorbi şi a se lăsa antrenat de carisma lor, de a-şi spulbera îndoielile, uneori devastatoare şi sterilizante, iar sub raport practic de a-şi supune producţia focului încrucişat al criticii, atfel spus de a-i implica în procesualitatea avantextului. Criticile cele mai utile se dovedesc, câteodată, în afara celor din fazele iniţiale, chiar în cele finale când autorul, cufundat de prea multă vreme în atmosfera textului respectiv, uzat, exasperat, se regăseşte blocat, în incapacitatea de a avansa, în faza de cristalizare a categoriilor.
A ridicat salonul calitatea producţiei literare a secolului? Pretutindeni unde ele au existat, din saloane au ieșit veritabile pepite artistice la care se adaugă dinamica intelectuală pe care ele le imprimă unei epoci. Începând din epoca clasicismului francez, mari texte au fost iniţiate, discutate şi ameliorate în cadrul lui, iar prezenţa saloanelor – cele ale Annei de Noailles, Edith Wharton sau Madeleine Lemaire – a marcat până în anii 1950 viaţa intelectuală în diverse ţări europene. În paralel, forme mai spontane – cafeneaua literar-intelectuală, cenaclul, redacţia, cabaretul literar, mănăstirea s-au manifestat şi i-au succedat în rolurile lui. Salonul rămâne însă o referinţă istorică majoră în dezvoltarea literelor continentale.

 

 

Note
1 (29 mai 1627 – 5 aprilie 1693), fiica lui Gaston d’Orléans, frate al lui Ludovic al XIII-lea, numit şi Grand Monsieur. Titlul de Grande Mademoiselle, care nu exista mai înainte, este inventat special pentru ea. Înzestrată cu o personalitate ieşită din comun, de o inteligenţă vie, extrem de cultivată, la Grande Mademoiselle a fost amestecată în multe dintre intrigile epocii, inclusiv în fronda dirijată de prinţul de Condé contra vărului său regele, motiv pentru care a fost exilată de Ludovic al XIV-lea pe pământurile sale de la Saint-Fargeau. Va reveni însă la Curte.
2 Stevenson se exprimă metaforic: a răsturna brazda realitãţii după modelul plugului care lucrează pământul.
3 (1735 – 1814), „le plus grand des Wallons”, mareşal al imperiului şi memorialist, prieten intim al lui Casanova.
4 Colecţia lui de mineralogie număra nu mai putin de 18 000 piese, în materie de numismatică mii de exemplare de monezi clasate pe ţări şi epoci, printre care 1400 de mulaje în sulf de monede antice.