Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tradiția ermetică (III)

Tradiția ermetică (III)

În timp ce Asclepius expune religia și riturile egiptene, așa cum am văzut, celelalte tratate discută despre creația lumii și mai ales despre renașterea sufletului, a eliberării sale din lumea materială și a înălțării sale la starea divină. Tema centrală a filosofiei ermetice este deci raportul omului cu Dumnezeu. Despre Dumnezeu este afirmată absoluta transcendendență și, cosecutiv, imposibilitatea cunoașterii sale de către intelectul omenesc.
Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, gnoza, se poate petrece numai prin intermediul unei capacități supraraționale, de natură extatică, profund relevată de iluminarea dumnezeiască, prin care se realizează reîntoarcerea sufletului la Dumnezeu. În plus, întrucât este creatorul lumii, Dumnezeu se lasă cunoscut într-un mod imperfect, prin intermediul propriei creații, care-și lasă urmele încrustate în vremuri, prin propria sa operă. Omului îi sunt revendicate originea și destinul dumnezeiesc, iar în termeni mitici îi sunt descrise căderea în lumea materială, ca rezultat al păcatului originar. Numai puținilor aleși, care urmează calea indicată de divinitate și practică o viață ascetică, prin detașarea corpului de tot ceea ce este material, le sunt restituite condiția lor de oameni divini.1
Alchimia2, disciplină teoretică aplicată, care prin intermediul unor posibile corespondențe, afinități, influențe între orice corespondență vizibilă și invizibilă în metale nobile mai ales aur și în același timp, transmutarea fizică și psihică a operatorului înțelept (a alchimistului) dintr-o condiție umană comună într-una a unei condiții nobile. În limbajul alchimic trecerea unui metal sau a unei ființe umane de la o condiție comună la una nobilă, înseamnă maturizarea spre împlinirea plenitudinii propriei esențe secrete, în același timp o regenerare, în sensul că fiecare metal ar deveni metalul prin excelență (aurul) și fiecare om, omul prin excelență, lipsit de impurități, ca aurul, lipsit de coruptibilitate și cu o durată limitată de viață. Primele și cele mai sigure mărturii scrise despre cercetările alchimiste datează din secolul al III-lea al IV-lea d. Hr. fie în Occident textele grecești provenite din Egipt, fie în Orient, texte indiene și chinezești. Se presupune că aceste documente reprezintă fazele târzii ale unei doctrine sau a unor doctrine diferite care, dat fiind caracteul lor esoteric, se poate că au fost transmise de-a lungul timpului de către puținii maeștrii unor discipoli aleși. În Occident mărturiile scrise fac trimite la o veche tradiție egipteană de unde ipotetica etimologie a cuvântului egiptean: keme, pîmânt negru, ce provine probabil din limba arabă alkimya); dar aceste trimiteri pot fi făcute tradiției care începând cu cultura greacă clasică, recunoaște în Egiptul antic și în preoții săi locul și depozitarii cunoștințelor secrete în mod absolut. Alchimiștii, pe de altă parte, consideră propria lor doctrină o știință sacră. O unică și adevărată modalitate de cunoaștere a Universului ce își reprezintă originile prin povestirile mitologice ale unor revelații făcute de Dumnezeu sau de personaje fantastice. În Occident alchimia a fost numită și artă ermetică, învățătură ermetică, deoarece, conform unei posibile tradiții elenistice, primul maestrul al unei astfel de doctrine ar fi fost așa cum am spus, Hermes Trismegistul. Într-un context gnostic și neoplatonic alchimia este un dar dumnezeiesc, pozitiv dar în același timp periculos, ca orice cunoștință și capacitate operativă care-i pune pe oameni într-un raport cu sacrul: de unde responsabilitățile pe care practicantul le are în ce privește capacitatea de a fi moral și ritual la înălțimea revelațiilor privind adevărata natură a cosmosului, care ar putea fi, datorită unor erori strumentalizate văzută ca favorabilă unor forțe ale răului sau ale haosului. Conform altor tradiții legate de esoterimul ebraico-creștin și islamic, alchimia este prezentată de adepții săi ca o restituire pentru oameni, pe calea înțelepciunii și a lui saper fare și a lui saper operare a științei de a face lucrurile și de a opera cu ele, care era condiția primordială a lui Adam: cel care înaintea păcatului originar a dat nume multor elemente ale cosmosului și cel care a fost primul care a cunoscut lucrurile și s-a făcut stăpân pe ele. În același timp, faptul că îngerii tentați sau căzuți sunt cei care au revelat primele lucruri îi conferă alchimiei o specială particularitate între științele sacro-divine și cele sacro-diabolice. În tradiția ebraică, în cea creștină sau în cea islamică, alchimia oscilează între doctrina mântuirii și întoarcerea în Paradis deoarece întâlnirea dintre revelație și devoțiunea perfectă elimină urmările păcatului originar, iar doctrina mântuirii antinomice, prin intermediul unei repetate transgresiuni ajunge la o concluzie paradoxală: numai cine repetă păcatul lui Adam, cine se întoarce să guste fructul interzis al cunoașterii, cine îi ascultă pe îngerii căzuți, va putea din nou să ajungă la condiția unei umanități de aur, paradisiace.
Plecând de la Evul Mediu târziu până la Ramon Llull, alchimia s-a prezentat ca o filosofie a naturii marcată de două aspecte fundamentale: caracterul secret și prezența constantă a unui moment operativ, de acțiune, alături de cel teoretic. Caracterul secret semnifică, în acest sens, că teoria și practica sunt adevărate deoarece sunt în mod obiectiv străine limbajului comunicațional, limbajului profan: de unde rezultă, din partea alchimistului, efortul de a descoperi în interioritatea sa și în raporturile cu natura elementele unui limbaj sacru care nu comunică nimic, dar spune anumite lucruri, pronunță esența lucrurilor; adevăratul nume, adică esența secretă a eului și a componentelor naturii. Un asemenea efort ce tinde să pună în evidență propriul eu secret, a adevăratei sale esențe în marele concern al circulației universale a secretelor naturii, puse în valoare de un efort cunoscător atunci când umanitatea a avut și are nevoie. În alchimie există o tendință constantă de a considera momentul gnoseologic prin excelență, momentul în care operatorul manipulează în mod efectiv mineralele, metalele, lichidele, gazele. Variatele operații de laborator, executate conform unei scheme ritualice, sunt, în mod paradoxal, lingvistice; își numesc cu numele lor adevăratul lor nume secret, propriul eu, tocmai datorită faptului însuși de a efectua operații rituale de manipulare a lucrurilor în scop benefic pentru umanitate.
Filosofia ermetică a continuat să înflorească între secolele al VII-lea și al XVIII-lea, chiar dacă restrânsă, în principal la câmpul esoterismului, a științelor oculte, (astrologia și alchimia), și practicată în cercurile de inițiați ai societăților secrete. Revelatoare în acest sens a fost cazul isihasmului, a Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), adeptul disciplinei respirației prin care se realizează „uniunea minții cu inima”, prin care este posibilă contemplarea „luminii necreate” dumnezeiești, care este în același timp lumina Trnsfigurării lui Iisus Hristos, apărută pe muntele Tabor, de aici și denumirea de „lumină taboritică”. Teologia isihasmului se bazează pe de o parte pe ideea unității psicofizice a omului, pe de alta pe pe distincția între esența lui Dumnezeu, imposibil de cunoscut și energiile necreate, posibil să fie cunoscute numai prin viziunile mistice. De aici valorizarea elementului apofatic, adică a afirmării intangibilității ultime a lui Dumnezeu. Toate aceaste doctrine spirituale își au rădăcinile în mistica orientală. Este cazul alchimiei chineze, a practicii doctrinei Yoga taoiste explicitată de cea europeană. Ființa totodată este una, în diversitatea simbolurilor sale, de aceea trebuie să fie posibilă recunoașterea la nivelul conștiințelor, a principiilor unificatoare.
Starea inițială și haotică, depășită prin meditație, este indispensabilă opus-ului alchemic, în care practicantul3 dobândește aspectul exterior al păsării ebete (reprezentativă pentru figurile obtuze de minte), ce își au corepondența în materia primă, cu masa confuză a Tradiției ermetice occidentale. “Matricea Operei”, elementul de la care pleacă experiența alchimică nu trebuie înțeleasă numai ca o stare primordială a substanțelor, ci mai ales ca o experiență interioară a alchimistului. După ce a lipsit materia de toate calitățile sale, reducând-o la o stare primitivă de absolută nediferențiere, ce corispunde planului experienței interioare și reîntorcerea la starea embrionară. „Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” (Matei, XVIII, 3) Regressus ad uterum, constituie motivul fundamental și în Taoism, care se poate obține prin intermediul „respirației fetale „și fuziunea componentelor alchimice în același contenitor conform procedeelor pe care textul mai sus amintit îl prezintă. „Din acest motiv, Buddha, în mila sa, ne-a revelat metoda sa de lucru cu focul, și i-a învățat pe oameni să se-ntoarcă la starea inițială: pentru a se reintegra propriei lor naturi esențiale și să ajungă astfel la viața eternă.”
Într-o asemenea prospectivă, sunt evidente două considerații, scrie G. De Turris4, Prima este, că la fel ca în cea occidentală, alchimia chineză constituie o experiență spirituală: este o dezvoltare a unei conștiințe mai vaste și mai vechi, atestată de diversele nivele arhaice ale culturii. Adică, vindecarea, recuperarea vitalității adevărate, depășirea unui nivel, obținută prin întoarcerea simbolică la originile Lumii, la Centrul Ființei; ținând cont de omologia dintre Macrocosmos și Microcosmos, centrul pe care este necesar să-l căutăm este nevoie să-l căutăm în noi înșine. Gnothi seauton, ne îndemna oracolul din Delphi.
A doua considerație pe care trebuie s-o facem scrie G. De Turris, este că fiind vorba de o cercetare spirituală, învățămintele ce ne arată calea sunt constituite din directive spirituale, chiar dacă acoperirea lor medico-ascetică care, așa cum s-a spus, este este una metalurgică occidentală. Terminologia folosită trebuie deci interpretată și înțeleasă: nu este dificil să-i pătrundem simbolismul, pentru cine este învățat cu asemenea texte de profundă spiritualitate. De aceea , întâlnind termeni ca „sânge”, „sămânță”, „respirație” și a. m.d. La care trebuie ținut cont de corespondențele dintre lumea fizică și lumea spirituală, învățate, la nivelul „anatomic”, dintr-o serie de texte, fie din Orient, fie din Occident. Același Charles Luk sau Lu Kuan Yu , cel care a îngrijit textul lucrării Yoga lui Tao, Alchimie și nemurire, îi avertizează pe practicanți că trebuie să depășească pe de-a-ntregul ideea de corp, întrucât rămînând legați de el ar fi nociv pentru dezvoltarea „opusului”. Rămâne fudamental ceea ce a scris René Guenon atunci cùnd a recenzat prima ediție a Tradiției ermetice5 a lui Julius Evola: ceea ce nu se poate pierde din vedere și care stă la baza oricărei învățături inițiatice autentice, orice relizare demnă de acest nume este de ordine pur interioară, chiar fiind susceptibilă de repercursiuni spre exterior. Numai în interioritatea propriei ființe se pot găsi principiile și instrumentele necesare, deoarece interioritatea are în sine tot ceea ce duce la corespondența cu tot ceea ce există: el-insanu ramzul-wujud, “omul este simbolul Existenței universale”; și, dacă reușește să intre până în centrul ființei sale, ajumge astfel cunoștința totală, cu tot ceea ce ea implică: man yaraf nafsahu yaraf Rabbahu, „cel care își cunoaște propriul Sine, îl cunoaște și pe propriul său Domn Dumnezeu, și cunoaște astfel toate lucrurile în suprema lor unitate a Principiului, în afara căruia nu este nimic care să poată avea cel mai mic grad de realitate”.6
Să plecăm în analiza noastră de la conceptele care ne sunt mai familiare. Sufletul, despre care am aflat(așa cum ne spune Platon în Timaios și Plotin în Enneade, este o entitate străină pe Pământ : exiliat după ce a coborât dintr-un Univers existent în afara spațiului și timpului în care procesul de „coborâre” corespunde alegoriei ebraico-creștine a „căderii” ce-și are originea în păcat, care este cauza „închiderii” sale în trupul omenesc). Acest proces este unul reversibil. Datorită unei vocații sau a unei chemări, sufletul poate face cale întoarsă, detașându-se de starea în care era încorsetat. Atunci își dă seama că originea sa este dincolo de spațiu și timp, dincolo de creaturile vii și de lumea obiectelor, dincolo de imagini și simboluri. În acest fel tinde spre acumularea corporalului și începe să urce spre Prima sa Origine. Jamblichos, ne spune G de Turris, a explicat astfel: Un principiu inerent sufletului este faptul că el este superior întregii Naturi: prin intermediul lui ne putem ridica deasupra ordinii și a sistemului întregii lumi. Atunci când sufletul se separă de toate naturile subordonate, își schimbă viața terestră pentru alta și abandonează ordinea inferioară a lucrurilor pentru a se instaura în mod indisolubil într-o ordine diferită”7.
Ideea de rotație, așa cum ne spune J.E. Cirlot8, este centrul tuturor doctrinelor care se ocupă de transcendență. Se găsește în simbolul medieval al ROȚII care este pus în evidență și de cuvântul Tarot, cel care implică jocul de cărți care este sinteza pictorică a învățăturii uneia din cele mai cunoscute școli tradiționale; în Roata trnsformărilor a doctrinei buddhiste; în ciclul zodiacal; în mitul Dioscurilor; și, în mod natural în Marea Operă a ermetiștilor
Summa misterului alchimic, conclude de Turris, profundul său secret stă în explicitarea acelei coincidentia oppositorum, care face legătura între „ceea ce este în Înalturi” cu „ceea ce este aici Jos”, de care a vorbit și Mircea Eliade. Conform textului din „Tabula smaragdina”, ce conține un text tradus din arabă în latină în 1250 și care reprezintă unul din documentele celebre ale scrierilor ermetice și atribuit aceluiași Hermes Trismegistul, în acest sens principiul triadic al analogiei care face posibilă corespondența dintre Microcosmos și Macrocosmos este următorul: 1) originea comună a celor două lumi; 2) influența lumii psihice asupra celei fizice; 3) influența lumii fizice asupra celei spirituale. Aceasta este o analogie care face legătura între quod est superius și quod est inferius, dar și relațiile dintre diversele fenomene ale lumii fizice. Consecința acestor fenomene este că acționând în „laboratorul” corpului nostru, este posibil să fie pus în mișcare procesul prin intermediu căruia sufletului i-a fost consimțit să înceapă mișcarea „marii roți” care, la sfârșit, va conduce la uniunea cu Totul.
În China celui de-al XIII-lea secol, alchimistul taoist Ko Chang-keng (cunoscut și cu numele Po Yu-chuan), a definit cele trei metode de alchimie esoterică. În prima, corpul are rolul elementului plumb, și inima pe acela de mercur; meditația ne furnizează „lichidul” necesar pentru realizarea operei, și scânteile inteligenței focul atât de necesar. Cu această metodă, scrie Ko Chang keng o gestație are nevoie în mod normal de zece luni, care se poate împlini însă într-o clipită”. Pentru alchimistul chinez la fel ca și pentru omologul său occidental există o evidentă analogie între naștere și fabricarea Elizirului de viață lungă sau Piatra Filosofală. În plus, relativele procese de creștere pot fi accelerate, întrucât, datorită analogiei om-univers, cele două nivele sunt echivalente , și lucrând la un determinat nivel pot fi obținute rezultate la nivelele corespondente. Practica alchimică taoistă, de fapt, operează asupra respirației și asupra stării psihice; putem vedea aici o analogie între aceste practici si și practica isihastă a Rugăciunii inimii.
Vom analiza în continuare raportul dintre alchimie și gnoză, pe baza textului lui Serge Hutin9, și a bogatei bibliografii pusă la dispoziție de filosoful francez10. Studiul alchimiei depășește cu mult ceea ce putem noi prezenta aici, dar este imposibil să nu facem trimitere la interacțiunile dintre gnoza păgână și cea creștină și alchimia alexandrină.
Zosimo, ne spune S. Hutin, care ne trimite la Profeții legendari ai gnosticilor Egiptului, contemporanii săi, ne revelează scopul iluminării operațiilor și experimentelor alchimice:

„Cel care se uită într-o oglindă nu vede umbrele, ci ceea ce ele îl fac să înțeleagă, înțelegând realitatea prin aparențe false”.

Un urmaș modern al alchimiei tradiționale, René Alleau, ne prezintă scopul acestei arte oculte: “Eforturile neîncetate necesare elaborării Marii Opere par să fie destinate a produce, pe de o parte, proiecția conștiinței într-o stare de trezie în planul unei treziri transraționale, pe de alta, înălțarea materie până la lumina focului, care constituie propria limită”.11

Sufletul omenesc, scrie S. Hutin, este prin esența sa o porțiune segmentată din Sufletul dumnezeiesc: această doctrină fundamentală a gnozei se regăsește în alchimie, care caută să obțină, cu scopul de a o contempla, întruparea Luminii dumnezeiești, a Logos-ului, în materia tenebroasă. În același moment în care ajunge lumina mântuirii, credinciosul salvează lumina făcută prizonieră de către tenebre: cele două procese, scrie S. Hutin, cel spiritual și cel posibil de atins, sunt în mod riguros paralele și complementare.12
Ar fi cu totul arbitrar, însă, explicarea apariției alchimiei legată de aceea a gnosticismului: este vorba aici de o întâlnire, de o convergență dintre cele două curente13, dar alchimia, al cărei scopuri corespund în mod efectiv aspirațiilor particulare de tip gnostic, care își are rădăcinile mult mai vechi decât „gnosticismul” primelor trei secole. Această știință, în același timp una sacerdotală și una artizanală, poate fi considerată ca o continuare (sau mai curând o transpoziție a vechilor mistere taumaturgice) a vechilor fierari și meșteri lucrători ai fierului din epoca preclasică.
Marea Operă alchemică, conclude S. Hutin, este în mod sigur o gnoză de un fel cu totul particular, deoarece este vorba de a obține în același timp iluminarea mântuitoare și o eliberare taumaturgică a Luminii dumnezeiești , dar în care se vede că lipsește cu totul pesimismul gnostic. Marea Operă este un proces asemănător aceluia al creației lumii; pentru adept, sau credincios în cazul luminii taborice, scopul alchimiei spirituale este acela de a opera asupra lumii sau a individului particular prin participarea la cele trei „împărății” o răscumpărare, cu ajutorul Logos-ului dumnezeiesc a ființei umane.
Alchimia, scrie Sayyed Hossein Nasr14, strâns legată de ermetismul și de tradiția ermetico-alchemică, care în perioada alexandrină și-a continuat evoluția până la apariția lumii moderne, care privea în mod esențial învățătura inițiatică expusă folosind simbolismul metalelor și al transmutării metalelor. Această operă a lui Julius Evola expune în mod sistematic, cu constante și numeroasele referințe la izvoare, tradiția ermetico-alchimică conform acestui aspect esențial. Ea se distinge net de alte tentative ale interpretării alchimiei, ca aceea a lui Jung și a lui Silberer, deoarece nu este vorba de interpretări psihologice sau psihanalitice , dar se consideră realități mai profunde, legate de învățămintele tradiționale și de concepția generală a lumii și a ființei omenești pusă ca bază a doctrinelor esoterice și misteriosofice occidentale, nu mai puțin decât cele orientale.
Alchimia este, deci, în realitate, o știință inițiatică expusă într-o travestire chimico-metalurgică; „substațele” de care vorbeau textele sunt simboluri și principii ale entității umane sau ale naturii asumate sub specie interioritatis char și în aspectele sale hiperfizice. Operațiile se referă în mod esențial la transformările inițiatice ale ființei umane. Aurul alchemic, scrie S.H.Nasr, reprezintă ființa nemuritoare și invulnerabilă, gândită însă în aceeași termeni pe care-i conține teoria nemuririi condiționate: nu ca o realitate dată, ci ca ceva în mod excepțional posibil de realizat prin intermediul unui procedeu secret. În ultimă instanță ne găsim în fața unei cosmologii și a unui sistem special de simboluri și tehnici.
Așa cum am văzut alchimia este strâns legată de teurgie, care din punct de vedere etimologic vrea să spună operațiune divină, de la Theos, Dumnezeu și ergon operațiune, rit mistic, opusul conceptului de anosiourgia, empietate, adică theurgia este o ieratike pragmateia, o activitate sacră. Jamblichos, autorul faimoasei lucrări De Mysteriis Aegyptiorum care poate fi considerat adevăratul fondator al theurgiei15 a trăit într-un mediu și într-o epocă în care credințele și practicile magice exercitau o adevărată fascinație, asupra căruia ne vom concentra atenția în continuare.

 

 

Note
1 Cf. Enciclopedia Garzanti di Filosofia e …Logica, Garzanti Editore 1997, p. 324
2 ibid pp.14-15
3 Cf. Lu K’uan Yu ( Charles Luk), Lo Yoga del Tao, Alchimie și nemurire, Edițiile Mediterranee, Roma 1976, faimoasa ediție îngrijită de Julius Evola și care a fost una din ultimele opere pe care le-a îngrijit înainte de a muri. Autorul Tradiției Ermetice, J. Evola, a fost primul filosof italian care a abordat în mod amplu și organic interpretarea spirituală a Alchimiei contrapusă acelor teorii care vedeau în ea o simplă antemergătoare a chimiei.
4 G de Turris, Introduzione la Charles Luk, Yoga del Tao, op. cit. p. 12
5 Julius Evola , La Tradizione ermetica, Ed. Mediterranee, Roma1996 (2009)
6 In voile d’’Isis, aprile 1931; apoi în René Guenon, Forme tradizionali e cicli cosmici, Edizioni Mediterranee, Roma 1974, pp. 99-105.
7 G de Turris, op. cit. p. 10
8 Cf. Dizionario dei simboli, Milano Adelphi 2021
9 Hutin Serge, Lo gnosticismo, Culti, Riti, Misteri, Mondadori, Milano, p. 115
10 Alleau René, Aspects de l’alchimie traditionelle, Ed. de Minuit, Paris, 1953; M. Caron -S Hutin, Les alchimistes, Ed. Du Seuil, Paris 1959; M. Eliade, Forgeron et alchimistes, Flammarion, Paris 1956; Fulcanelli, Le mystère de s cathédrales , Omnium littéraire , Paris 1958
11 Alleau R, Aspects de l’alchimie traditionelle, Ed. de Minuit, Paris, 1953, p. 134
12 Cf. S. Hutin, op. cit., p. 116
13 Fragmente din cărțile gnostice pierdute se regăsesc în în literatura alchimică greacă și latină.
14 S.H Nasr, Arta transformării spirituale interioare după Evola, Introducere, La trdizione ermetica, Ed. Meditarranee, Roma 2009, pp.15-21
15 S. Eitrem, La théurgie chez les neoplatoniciens et dans les papyrus magiques, în Simbolae Osloenses, Fasc. XXII, 1942, p. 49 și urm. Printre studiile mai recente Carine van Liefferinge, La Théurgie, Des Oracles Chaldaiques à Proclus, Centre International d’Etudes de la Religion Grecque Antique, Liège, 1999

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg