1. Fracturare culturală și tribalizare

 

În mod normal, spiritul culturii în general și a oricărei culturi naționale în parte are (sau ar trebui să aibă) unele paradigme cu caracter cuprinzător, o anumită unitate, o anumită conștiință de sine, comunicare și comuniune între componentele sale, atât în sine, cât și în manifestările exterioare. Ca un Templu altfel bogat împodobit, dar care trebuie să aibă și altar, după vorba celebră a lui Hegel.
Potrivit întemeietorului fenomenologiei contemporane Edmund Husserl (1859-1938), științele spiritului nu trebuie să se cantoneze într-o empirie mărginită de intuiție. Teoreticianul care nu poate depăși stadiul descriptiv al unei istorii a spiritului rămâne înlănțuit în realități finite, de ordin intuitiv. Nu putem gândi o știință a Spiritului ca pe un analogon al științei naturii, pentru că Spiritul are ceva comun în toate științele ca manifestări ale sale, ceva propriu și ireductibil, anume structurarea pe bază de intenții. Cercetătorul, indiferent de domeniu, este ghidat de intenționalitate, mai mult sau mai puțin conștient. Acesta va porni la drum înarmat, ca intenționalitate, cu un set de ipoteze de lucru, care pot fi întemeiate pe tot atâtea „pre” – judecăți. Iar rostul unei metode fenomenologice este acela de a fundamenta o știință a spiritului riguroasă, asemenea științelor matematice. Sensul metodei, al gândirii critice, al filosofiei în general este acela de a ne reduce prejudecățile la un minimum necesar.
Pe de altă parte, este absurd să considerăm natura doar în ea însăși, străină de spirit. Conceptul de „știință a naturii” și în genere orice știință desemnează de fapt o activitate spirituală, aceea a omului de știință, deci și științele naturii trebuie să fie explicate prin știința spiritului. Criza umanității europene a secolului XX constă – după Husserl – într-un raționalism care și-a pierdut drumul adevărat, diferit de idealul din perioada clasică a filosofiei grecești. Ne confruntăm cu o raționalitate unilaterală, care poate deveni un rău. De la Renaștere încoace, evoluția cunoașterii a ajuns la un tip de raționalism naiv și obiectivist. În obiectivismul naiv și unilateral, tot ce este spiritual apare ca suprapus peste corporalitatea fizică. Or, este absurd să conferim spiritului o realitate ca și cum el ar fi o anexă a corpurilor.
Naivitatea obiectivistă reține ceea ce ea numește „lume obiectivă”, în care subiectivitatea creatoare nu își află locul. Criza umanității europene este o criză a metafizicii, a viziunii europene asupra lumii, dominată de un materialism vulgar, iar știința fundamentală a spiritului este o psihologie cu pretenții de exactitate naturalist-științifică. Ne scapă din vedere că adevărata natură, în sens științific, este un produs al spiritului omului de știință care o cercetează, o construcție a spiritului, care presupune deci o știință despre spirit. Numai dacă se reîntoarce la sine din orientarea sa exterioară, naiv-obiectivistă, numai atunci spiritul poate să își fie suficient sieși. Spiritul nu este spirit înăuntrul naturii sau alături de natură, ci el conține natura, pentru că natura însăși se mișcă în sfera spiritului, conceptul însuși de „natură” este o plăsmuire spirituală a științei.
Noi vorbim aici de tribalism, pentru că situația spirituală a timpului nostru (Die geistige Situation der Zeit, cum spunea K. Jaspers) este departe de a avea o configurație a unității și comunicării interioare. Azi spiritul culturii este fracturat în profunzime, rezultatul fiind o sumă de manifestări tribale, performate de tot atâtea triburi și secte culturale, fără legături de substanță între ele, fără canale de comunicare intrinseci, fără unitate în profunzime și coerență la suprafață. După cum este îndeobște admis, tribalismul presupune credințe comune și o limbă comună. Dacă prin credință religioasă înțelegem, între altele, cadre de orientare axiologică și un obiect de devoțiune, putem spune că epoca noastră este una profund religioasă în sens tribal, animist, fetișist, pentru că Dumnezeul epocii noastre este banul, iar limba comună o constituie limbajul analogic, percepția imaginilor pe care o avem în comun cu animalele, formă de cunoaștere care nu mai cere un efort de decodificare din partea conștiinței.

 

 

2. Tribul consumatorilor televizuali

 

Au existat niște salturi semnificative în istoria comunicării în general. Pe la jumătatea secolului al XV-lea se inventează tiparul și cu acesta – vorba lui M. McLuhan – intrăm în „Galaxia Gutenberg”: apare presa scrisă. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se inventează telegraful și telefonul și, ceva mai târziu, radioul. Posibilitățile de comunicare cresc exponențial, dar comunicarea rămâne totuși una prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mijloc de comunicare, ci și un instrument al gândirii. Omul primește informații prin cuvânt și tot prin cuvânt este nevoit să gândească asupra lor, altfel nu poate să înțeleagă nimic.
Schimbarea cu adevărat radicală în defavoarea gândirii, așa cum arată Giovanni Sartori, se produce odată cu apariția televiziunii, în a doua jumătate a secolului XX. Abia acuma comunicarea se face preponderent prin imagine în mișcare, nu prin cuvânt, vocea care însoțește imaginea trece în plan secundar și imaginea în cel principal, cuvântul devine o anexă contingentă a imaginii, iar imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai un mijloc de comunicare, fără a fi și un instrument al gândirii. Omul se transformă, treptat, dintr-un animal care și gândește, într-un animal care doar vede, în homo videns. Astfel, ajungem să trăim într-o lume de „văzători”, fără a avea însă și clarvăzători, adică unii care să vadă cu ochii minții prospectiv, dincolo de imaginile timpului prezent. Simplificând, omul posedă două forme de cunoaștere, cunoașterea sensibilă și cunoașterea inteligibilă. Și timp de mii de ani, progresul cunoașterii la scara întregii umanități a fost de la sensibil la inteligibil. Asta până la apariția televiziunii, care a inversat această tendiță istorică fundamentală. Televiziunea ne duce îndărăt, de la inteligibil la sensibil.
După cum s-a arătat, cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie, pentru că televiziunea nu are termen de comparație și nici nu este o simplă extindere a instrumentelor de comunicare care au precedat-o. Televiziunea răstoarnă raportul dintre a înțelege și a vedea în favoarea verbului din urmă. În televiziune, de regulă explicațiile verbale nu sunt suficiente în sine, ci au sens numai în funcție de imaginile derulate pe ecran. Invers, imaginile derulate pe ecran pot fi reținute involuntar în memorie și fără explicațiile verbale aferente. Homo videns poate să vadă, fără a mai simți nevoia de a înțelege. Televiziunea vine să creeze un ceva ce nu au reușit nici creștinismul primitiv și nici dictaturile secolului XX, anume „omul nou”.
Partea mai gravă a problemei este alta. Copilul format într-un univers centrat pe vizual nu devine niciodată matur cu adevărat, la maturitate și de aici până le senectute va fi un individ uman care nu va avea nici exercițiul efortului singular îndelungat al lecturii, nici obișnuința și nici plăcerea de a citi, ci pe aceea a jocurilor video. El nu va citi, fie și pentru motivul că e mai comod să te uiți la televizor, atunci poți bea cola și mânca pop-corn, lucruri pe care nu le poți face atunci când trebuie să ții o carte în mână. Bineînțeles, diferența dintre vârsta mintală și cea cronologică va crește continuu, în sensul că vârsta mintală va evolua mai lent decât cea cronologică. El va rămâne toată viața un video-copil, incapabil de gândire critică pe cont propriu și de raționamente abstracte. Cultura „omului nou” înseamnă declasificare la sub-cultură. Acest om nou, infantilizat prin imagine și atrofiat cultural, își alienează astfel cea mai mare parte a culturii universale, a literaturii universale, depozitată în cartea tipărită.

 

 

3. Tribul consumatorilor de social-media

 

După Umberto Eco, rețelele de socializare sunt nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spațiul public unor imbecili, care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăuneze unor colectivități mai extinse, în timp ce acuma au același drept de cuvânt ca și un laureat al Premiului Nobel. La această remarcă a lui Eco ar mai fi încă multe de adăugat.
S-ar putea face bunăoară o comparație utilă cu Televiziunea, în sensul că apariția rețelelor de socializare și a obiceiului ca foarte mulți indivizi să-și deschidă pagini aici, nu au făcut decât să agraveze psihopatologia vieții cotidiene declanșată de imaginarul televiziual, să cronicizeze ceea ce anterior se afla doar în fază acută. Atât la televiziune cât și pe internet poate să apară în principiu oricine, inclusiv prostul satului, dar problema este că apare în calitate de pretins purtător al adevărului. Orice individ, oricât de redus ar fi din punct de vedere intelectual, la televiziune sau pe rețelele de socializare poate să aibă un adevăr al său pe care să îl enunțe și la care să aibă adepții proprii. Televiziunile promovează indivizi care plătesc sau despre care se crede că atrag audiență, indiferent de calitatea lor intelectuală. Pe facebook, încă și mai grav, oricine se poate promova pur și simplu pe sine fără să îl coste nimic, își poate deschide o pagină, în anumite condiții, unde poate să posteze în principiu orice și să aibă adepți proprii, care să-i dea like-uri.
Bineînțeles că aici predomină aspectele vieții personale, numai în mică măsură sunt abordate probleme mediatice de interes general. Oricine poate reacționa la postări, arătând că-i place sau nu și, eventual, postând la rândul său comentarii. Când ating limitele proprii ale (in)suficienței de limbaj, membrii rețelei pot utiliza mașinalmente expresii stereotipe, precum „frumoșilor” sau „super” și pot posta așa-zise „emoticoane”, imagini prefabricate potrivite pentru vârsta mentală a copiilor, fără să mai fie nevoiți să facă eforturi mentale de a elabora expresii verbale proprii.
S-a spus că, prin utilizarea limbajului universal al imaginii, respectiv al emoticoanelor noi ne-am reîntoarce de fapt la formele străvechi ale alfabetelor iconice, la hieroglife, dar afirmația este foarte departe de adevăr. Desigur, unele dintre scrierile vechi, scrierea hieroglifică egipteană de exemeplu, erau „iconice”, în sensul că erau alcătuite cu ajutorul imaginilor. Dar aserțiunea că noi astăzi ne-am întoarce cumva la iconicitate, prin abundența de semne care reproduc imagini stilizate cu o semnificație univocă și că, prin utilizarea acestora în comunicarea pe internet, ne-am întoarce la limbajul iconic al antichității, fără ca prin aceasta să suferim vreun regres – această afirmație nu se poate susține. În spatele iconicității scrierii egiptenilor din vechime, spre deosebire de lumea noastră, se afla un întreg univers de simboluri, respectiv cu totul altceva decât se află în spatele „iconicității” contemporane. Hieroglifele conduceau la cele mai adânci înțelesuri religioase și metafizice ale vieții, a căror degajare presupuneau un efort consacrat pe măsură. Figura unei anumite păsări de exemplu, așezată într-un anumit fel, semnifica sufletul omului care trebuie să meargă după moarte la judecata lui Osiris. Să ne reamintim că vechii egipteni aveau două feluri de scriere, una demotică, adică pentru toată lumea (așa cum îi spune și numele) și o alta hieroglifică (etimologic: limbă sfântă), care – paradoxal – deși iconică prin excelență era accesibilă numai inițiaților. Pentru descifrarea ei era nevoie de o școală îndelungată și de o hermeneutică complicată. Hieroglifele trimiteau la entități metafizice, pe când limbajele iconice ale lumii noastre comunică informații de ordin sernzorial, ca pentru ființe golite de conținut mental metafizic și care trăiesc în orizontul imediat al animalității.
S-a mai spus că facebookul ar prezenta pericolul divulgării către terți (servicii secrete etc.) a unor informații care țin de viața privată a utilizatorilor. Nimic mai neadevărat. Majoritatea utilizatorilor și mai ales a utilizatoarelor de facebook profită de oportunitate ca să-și etaleze de bunăvoie viața intimă și să-și pună poalele în cap. Pe rețelele de socializare utilizatorii își prezintă propria viață cotidiană pas cu pas, fără să-și pună problema dacă este relevantă sau nu, pentru că până la urmă tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în literatura propriu-zisă, de ficțiune, ar fi imposibil. Dacă într-un weekend a ieșit să servească masa la un local cu o anumită persoană, fotografiază cu telefonul tot, cu cine au fost și ce au mâncat, și pun pozele pe facebook. Oamenii nu mai au viață personală și nici enigme sufletești. Se produce o nivelare și o uniformizare devastatoare.
Totodată, trebuie să admitem că izolarea indivizilor impusă de pandemie a destrămat și deteriorat grav țesutul social al relațiile interpersonale, și că în parte acest țesut a fost salvat de la necroză de existența a ceea ce se numește social-media. Prin aceasta, oamenii au comunicat între ei mai mult decât în condiții obișnuite. Au fost fabricate șabloane ad-hoc, imagini, caricaturi, scurte filme, dar sclipirile de inteligență din unele texte erau repede acoperite de un mare număr de glumițe îndoielnice, de o vulgaritate și obscenitate destul de comună.

 

 

4. Tribul scriitorilor

 

Nivelarea vieții personale și beția de cuvinte ar rămâne în definitiv probleme personale ale celor care consumă excesiv social-media, dacă nu ar conduce și la o confuzie gravă în ceea ce privește Adevărul în genere, la ștergerea diferențelor între adevăr și fals. Pe de o parte, utilizarea rețelelor de socializare devine obligatorie și pentru omul creator pentru că, în caz contrar, el riscă să fie izolat și eliminat din cursa pentru comunicarea Adevărului. Cărțile, tipăriturile în general, aproape că nu mai sunt citite de către nimeni. Dar pe de altă parte, Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a internetului, își pierde mesajul, forța, unicitatea și relieful, riscă la modul cel mai serios să treacă total neobservat, să fie acoperit și sufocat de o sumă mare de mici nimicuri. Mai ales că omul format la școala unei culturi televizuale, acel homo videns al lui Sartori, care reprezintă o majoritate tot mai mare și mai covârșitoare în lumea de azi, evident nu va putea face diferența între mesajele importante și cele neimportante, între adevăr și fals în sens larg, ci dimpotrivă, va prefera să pună lucrurile nesemnificative dar mai apropiate de înțelegerea sa, mai presus decât acelea cu adevărat semnificative. Va fi incapabil să recunoască pe creatorul autentic și Adevărul profesat de acesta, potrivit cu vorba de duh a lui Hegel, referitoare la raportul între erou și lacheu. Pentru lacheu nu există erou – a zis Hegel –, dar nu întrucât eroul nu este erou, ci întrucât lacheul este lacheu. De aceea omul cotidian mediu va fi mai curând complice cu neadevărul, se va manifesta solidar cu neadevărul, nu cu Adevărul, care este prea dificil pentru înțelegerea sa. La o adică, acesta va lupta de partea neadevărului și împotriva Adevărului. În atari condiții, scriitorul autentic, cel care ar avea cu adevărat ceva de spus, se simte descurajat și demobilizat. Vede cu claritate că scriitura sa este inutilă.
De altfel și breasla scriitorilor și-a modificat mult statutul social și mentalul propriu în ultimele decenii. În regimurile dictatoriale, scriitorii – așa cum erau ei: puțini, dezbinați și cenzurați – aveau o notorietate reală și o influență social-politică foarte puternică. Nu erau încă la așa mare concurență cu vedetismul gol de azi. De aceea, pentru a-i ține sub control ideologic, reprezentanții puterii combinau la adresa lor bățul cu zăhărelul, reprimarea cu promovarea, amenințările cu privilegiile. Azi nu mai este necesar ca scriitorii să fie marginalizați sau cumpărați de către putere. Într-o lume a confuziei totale, influența lor socio-politică este aproape nulă. Cred că sunt foarte puțini acei scriitori care își mai fac iluzii că ar avea o influență care nu ar trebui să-i lase indiferenți pe politicieni. Mai degrabă cu facebookul se poate realiza o mobilizare electorală sau protestatară eficientă. Unele țări din nordul continentului african au fost destabilizate prin manifestații convocate pe rețele de socializare, în cursul așa-zisei „primăveri arabe”, ba chiar și pe la noi s-au petrecut lucruri asemănătoare. Totuși, tendința este că numărul scriitorilor aparenți crește în continuu, în raport invers cu numărul cititorilor lor. S-a ajuns la punctul critic, ca scriitorii să se citească și să se asculte numai între ei, sau nici măcar între ei.

 

 

5. Tribul savanților și filosofilor

 

Despre o situație similară se poate vorbi și în ceea ce privește tribalizarea lumii filosofilor și a oamenilor de știință. În general, în secolul XX cunoaşterea a evoluat pe două planuri relativ distincte: o cunoaştere cu caracter general şi o alta de tip instrumental. O cunoaştere fără o utilitate imediată şi o alta care ne formează imediat anumite abilități şi deprinderi practice. În alți termeni, în cercetare se distingea între cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicată. Se înțelegea cumva de la sine că cercetarea aplicată nu se poate dezvolta normal, decât numai dacă este dublată și anticipată de o cercetare fundamentală corespunzătoare. Faptul este valabil inclusiv pentru specialitățile cu un grad înalt de aplicabilitate, cum ar fi medicina de exemplu. Fără o solidă pregătire teoretică fundamentală, o facultate de Medicină va putea scoate foarte bune asistente și infirmiere, dar nu și medici buni. Cele două tipuri de cercetare sunt practic complementare şi inseparabile. Parafrazându-l pe Kant, am putea spune că cercetarea fundamentală fără cea aplicată este sterilă, iar cercetarea aplicată fără cea fundamentală este oarbă. Cercetarea aplicată singură, fără metafizică este oarbă, în sensul că este exclusiv empirică, lipsită de concepție și de viziune, este non-exhaustivă, euristică, aleatorie. Și fără unele asumpții teoretice generale comune, diferitele specialități ale științeilor rămân ca niște vase non-comunicante, expuse tribalizării epistemologice.
În prezent, în Europa, ca urmare a reorganizării învățământului superior şi a aplicării principiilor cuprinse în Declarația de la Bologna din 1999, cercetarea fundamentală este pe cale de dispariție. În cursurile universitare nu mai există decât discipline cu caracter aplicativ. De exemplu în domeniul Ştiințelor Umaniste, cu excepția specializării Filosofie, nu se mai predă nicăieri Filosofie sistematică (Filosofie generală) şi nici Istoria filosofiei, ci numai filosofii așa-zis aplicate: filosofie politică, filosofia culturii, filosofia dreptului etc. Este ceva comic să se predea filosofie politică fără Filosofie la politicieni care numai de filosofie nu au nevoie, filosofia culturii fără Filosofie la oameni lipsiți de cultură, filosofia dreptului sau deontologie fără Etică la oameni profund amorali. Transformarea învățământului superior în învățământ de masă, combinată cu predarea exclusiv a cunoştințelor aplicate, a coborât nivelul universităților cu aproximație la nivelul la care se aflau şcolile medii tehnice cu trei-patru decenii în urmă. Universităților li se cere să formeze competențe, nu personalități. O pierderea însemnată în ordinea cunoaşterii ştiințifice, totul sub promisiunea destul de nesigură că în acest fel învățământul superior va deveni mai eficient din punct de vedere economic. Ceea ce se va pierde pe termen lung, nu se va compensa printr-un eventual câştig mercantil pe termen scurt.
Se finanțează proiecte de anvergură, care nu pot să fie duse la bun sfârşit decât de o echipă relativ numeroasă. Mărimea şi complexitatea echipei devin criteriu de evaluare în vederea finanțării. Se insinuează astfel anonimatul animalului de tracțiune şi un anume gen de spirit de turmă la cel mai înalt nivel de performanță a cunoaşterii, adică exact acolo unde ar trebui să se manifeste individualitățile creatoare cele mai pregnante. Este posibil ca în unele domenii ale științei să nu se poată obține rezultate notabile decât numai prin munca în echipă, dar ideea de proiect la care trebuie să se lucreze în echipă s-a extins şi acolo unde nu este cazul, în Ştiințele umaniste, în filosofie de exemplu, unde concepția nu poate fi decât personală, individuală şi individualizatoare, la fel ca şi stilul. Să pretinzi ca la o temă de cercetare în filosofie să se lucreze neapărat în echipă este ca şi cum ai cere mai multor poeți să scrie o poezie în echipă.
Comanditarii cunoaşterii sunt reviste sau centre de cercetare delocate, cu ramificații globale, care vor ignora complet valorificarea potențialului cultural local, respectiv ceea ce ține de specificul național. Nici măcar limba națională nu mai contează deloc, cercetarea efectivă şi diseminarea rezultatelor se derulează într-o engleză dez-etnicizată, standardizată, prin care se comunică universal la fel ca prin emoticoane.
Filosofia este în chip mai evident dominată de o falsă cercetare şi de proliferarea unor pseudoprobleme. Aici se imită în mod necritic, tocmai aici, într-o disciplină care ar trebui să fie eminamente critică. Se crede bunăoară că obiectul filosofiei ar trebui restrâns la analiza logică a limbajului, iar logica ar trebui restrânsă la limbajul formalizat, simbolic. Că filosofia ar trebui să fie centrată pe epistemologie, adică să studieze modul în care se constituie teoriile ştiințifice, deşi nu se poate invoca nici un exemplu în care epistemologia să fi fost vreodată utilă vreunui domeniu al ştiinței. Orientarea este, pe suprafețe mari, un soi de alexandrinism cultural, o sofisticare care ascunde tocmai abundența de false profundități.