În numărul 7 al revistei, Octavian Barbosa aduce un călduros elogiu lui Constantin Brâncuşi (1876-1957): „Bătrân ca un patriarh, Brâncuşi s-a stins… Departe de țară, la Paris, unde se aşezase la începutul secolului şi unde, prin surprinzătoarea şi originala sa operă, a deschis orizonturi noi artei moderne. (…) Ghiers în piatră, inefabil şi totodată uimitor de expresiv, sculptura lui Brâncuşi întruchipează sentimentele elementare şi profunde ale omenirii de pretutindeni. Frumuseți tainice înfloresc aspre şi luminoase în joc de linii şi volume. Prin Brâncuşi s-a făcut simțită prezența creatoare şi înnoitoare a geniului românesc în căutările cele mai semnificative şi mai rodnice ale artei contemporane.” (nr. 7, p. 1) În acelaşi număr sunt anunțați câştigătorii Premiilor de Stat, a căror decernare s-a făcut „cu o sporită exigență în ce priveşte valoarea lucrărilor premiate.” La secțiunea de artă plastică au fot premiați Alexandru Ciucurencu, Lucian Grigorescu, Ion Jalea şi Cornel Medrea (Adrian Barbu, p. 1).
În următoarele trei numere ale revistei, George Munteanu dezbate pe larg problematica realismului
socialist („Asupra realismului socialist”, nr. 8 – p.1 şi 9, nr. 9 – p. 1 şi 3, nr. 10 – p. 1 şi 2), plecând de la presupusa „criză” enunțată de teoreticienii occidentali. Autorul semnalează, într-adevăr, o seamă de „nepotriviri între teorie şi practica artistică, o anumită rămânere în urmă a activității teoretice”, observând în acelaşi timp capacitatea acestui curent de a dobândi „o nouă înfățişare cu fiecare descoperire artistică de însemnătate capitală ivită în cadrul lui, precum şi cu consecventa valorificare critică a tot ce aduce valoros literatura contemporană din toată lumea.” Analizând articolele lui Dumitru Solomon („Discuții pentru un dicționar curent. Realism; realism socialist”, Gazeta literară, martie 1957) şi Andrei Băleanu („Realismul socialist şi unele întrebări ale vremii noastre”, Gazeta literară, martie, 1957), George Munteanu sintetizează că realismul socialist oglindeşte concepția despre geneza, obiectul, funcțiunile şi scopul artei. Realismul socialist este „un drum, o direcție, o orientare pe care o pot fertiliza numai talentele reale” (A. Băleanu), „acea direcție care apropie arta de masele oamenilor muncii şi o pune deschis în slujba acestora, acea direcție care îndeamnă pe artist să-şi însuşească marxism-leninismul şi să susțină cauza socialismului, să creeze opere apropiate de sufletul poporului” (D. Solomon). Pentru Mihai Gafița („Între formule şi principii”, Gazeta literară, nr. 13, 1957), realismul socialist reprezintă „o revoluție în practica artistică şi aceasta tocmai pentru că nu se îndeletniceşte cu prescripția de canoane estetice, propunându-şi tocmai stimularea tuturor stilurilor şi metodelor posibile prin exprimarea vieții în manifestările ei infinite”. Pe de altă parte, Dumitru Micu consideră realismul socialist un curent capabil să călăuzească scriitorii „spre surprinderea infinit diversă a fenomenelor de viață în scopul afirmării năzuințelor omeneşti sublime, de pe poziția clasei muncitoare, căreia îi este propriu în grad suprem tot ce este uman” („Sensul realismului socialist”, Contemporanul, nr. 43, 156).
George Munteanu analizează punctele de vedere ale mai multor critici tocmai pentru a scoate în evidență multitudinea de discuții care pot fi ințiate în jurul realismului socialist, dar şi diferența de opinii. De aici, el enunță o seamă de principii fundamentale ale realismului socialist: veridicitate (sacrificarea veridicității însemnând anularea actului creator), autenticitate („în arta contemporană toate drumurile duc spre realismul socialist, adică spre o imortalizare în opere de artă realiste a celor ce nu precupețesc nimic pentru victoria idealului socialist”), partinitate („ceea ce leagă arta de oameni, de interesele şi aspirațiile lor, determinându-i să nu rămână insensibili la chemările ei”) şi caracter popular (reprezintă „corolarul logic al celorlate principii fundamentale şi-l îndeamnă pe creatorul de artă să mediteze asupra căilor care pot apropia operele sale de înțelegerea şi prețuirea câtor mai mulți”). Cât priveşte larga răspândire a curentului, autorul compară realismul socialist cu suprarealismul, declarând că „suprarealismul nu a dat până acum nici o operă care să fi făcut ocolul lumii, deşi experiențele suprarealiste au durat destul timp”. El conchide că greşelile care s-au manifestat „s-au datorat în cea mai mare parte înțelegerii incomplete a realismului socialist şi aplicării mecanice a unor teze insuficient asimilate”.
Dezbaterea asupra realismului socialist continuă şi în nr. 11, într-un articol care ia în discuție „Tezele din aprilie”, la 40 de ani de la elaborarea acestora de către Lenin (A. Negrea, p.1 şi 3), în articolul „Principiul fundamental” (Dumitru Isac, p. 1 şi 11) şi în fragmentele din „Amintiri despre I.V. Lenin” de O.B. Lepeşinskaia, E. Stosova, Maxim Gorki, K.T. Sverdlova şi N. Podvoiski, care redau „imaginea omului Lenin, făuritorul partidului şi al revoluției proletare” (Grigore Beuran, p. 1 şi 10) .
În numărul 13 al revistei (p. 1 şi 10), Sanda Faur realizează un interviu cu Nazim Hikmet (1902-1963) – poet, dramaturg, romancier şi memorialist turc – asupra problemelor teatrului contemporan. Nazim Hikmet a fost considerat un comunist şi revoluționar „romantic”, arestat în mai multe rânduri pentru credințele sale. Poeziile lui au fost traduse în peste cincizeci de limbi. Nazim Hikmet consideră satira ca pe un „ventil de siguranță” care creează un echilibru în aria socială şi politică, iat teatrul „ca una din cele mai eficiente căi de persuasiune, de modelare a spiritului omenesc, de educare a acestuia…” Referitor la „concurența” dintre teatru şi cinematograf, dramaturgul observă că, deşi la apariția cinematografului mulți anunțau „decesul prin desuetudine al teatrului”, teatrul nu poate să moară întrucât prin actul teatral se formează o legătură nemediată între spectatori şi artişti, o relație imediată pe care nici cinematograful, nici televiziunea nu o pot crea.
În rubrica „Plastică” (nr. 16, p. 10) se face o trecere în revistă a câtorva expoziții. „Expoziția Alexandru Ziffer” de la Muzeul regional din Baia Mare aduce în fața publicului un artist matur şi sincer a cărui creație „vibrează de optimism şi încredere în viață”. În lucrările sale „conturul devine puternic, cromatica bogată, pură şi vie”, artistul fiind un „adept al formei sigure, precise” (Elena Kovacs şi Mihai Crişan). „Expoziția Studenților de la Institutul Ion Andreescu” interesează din prisma noilor direcții plastice pe care o afişează generația tânără de artişti, „de a contura o artă specifică epocii noastre, un limbaj specific, căutate şi apoi definite în caracteristicile lor”. Autorul textului, Virgil Fulicea, notează o „obsesie” pentru tratarea culorii, „o îndrăzneală care şade bine tinereții şi pe care dacă ochiul instruit, învățat cu preceptele şi stilul de institut, o priveşte pieziş, totuşi trebuie să o accepte, nu ca pe o erezie ci ca pe o lipsă de politeță, firească şi ea, dacă nu se repetă prea des”. În ciuda unei bogate tematici, autorul remarcă o platitudine a conținutului abordat în lucrări, o detaşare a artistului de subiectul abordat, „fără a provoca rezonanțe în eul său; (…) fără a-i pune în mişcare motorul personal, a provoca conflicte, opinii personale, atitudini, acțiuni, reacțiuni” – principii care reprezintă funcțiile fundamentale ale actului creator.