Mihai Marian
în timp ce tu
Editura Charmides, Bistrița, 2022

 

 

„Niciun poet nu poate scrie un poem, fără să amintească, într-un anumit fel, de un alt poem” și: „Calitatea canonului vine din ciudățenie, din idiosincrazie, din originalitate”- zice regele neîncoronat – Harold Bloom – al teoretizărilor literare, al calificativelor, verdictelor și supozițiilor impregnate, de cele mai multe ori, de… imuabilitate.
Nu știu dacă dl. N. Manolescu – atunci când a făcut, cu mare osteneală, acele liste de poeți pe placul dumisale – a ascultat, un sunet măcar, din spusele celui amintit mai sus. Nu prea, mai degrabă nu, întrucât altele îi erau… comprehensibilitățile empatice. De ani și ani de zile. Dar să-i urez obiectivitate sporită în… listomanie și să trec la ale mele, adică acest volum al poetului Mihai Marian.
Din capul locului țin să spun că acesta a urmărit, cu cerbicie și pasionalitate (ca să exagerez nițel) punerea în practică a preceptelor bloom- iene. Mă rog, așa mi se pare. Mai ales „stranietatea ca singularitate” și puterea de invenție. Se vorbește-n draci despre transumanism și punerea la colț a poeziei care scoate în față sensibilitatea și emoția. Omul modern, cică, trebuie stors de atributele intrinseci care-l deosebesc de stanele de piatră. Doar că (v-ați prins, nu-i așa?) bezmeticii și arierații – și nu doar literari – nu trebuie lăsați să aibă câștig de cauză. Revin. Cred că ceea ce Ovidiu Nimigean afirmă pe coperta a patra a volumului În timp ce tu: „Poezia lui Mihai Marian se va încărca existențial abia ca experiență a limitei (heideggerian vorbind – n.m.) (…) își dobândește greutatea ontologică și se redeschide spre interogație” – nu face decât să propună celor cu mintea deschisă spre revelarea esenței ființiale – acea devenire întru sine – primatul autenticității celei mai intime cu putință. Adică ceea ce acest poet încearcă să facă în creația sa – călătorind cu areostatul singularității – de la un teoretician literar al excepționalității „deductibile” în poezie, la filosoful care a „legiferat” echilibristica între das Man și Da- sein, statuând, intrinsec, și fenomenologia.
Cel puțin la asta mă duce gândul când citesc – încercând să nu fiu apofantic – cuvinte-mpoezite, să zic așa, care-l fac, hmm… cum să zic, aproape brutal canonic (cum ar fi zis, poate, H. Bloom) pe poetul din Buzău: „(…) pentru că ne-am întâmplat o clipă pe lume,/ pentru că am acceptat să fim misionarii/ unei spaime care crește și se smucește./ vom exista veșnic doar pentru că am existat./ carnea noastră prezentă nu știe asta, dar o află târziu,/ prin nuanțe și dezamăgiri,/ prin nucleii de releu din talamus,/ care, în spațiul afin./ alcătuiesc timpul fără timp și spațiul fără spațiu (…)” (trupurile reci). Dar și: „în orice direcție aș merge, peste tot este o negură/ densă, solidă ca smoala./ și nu știu dacă asta/ este chiar lumea mea interioară cu totul./ sau/ doar peretele, interfața care desparte punctul/ de plecare, de o altă lume poate mai/ luminoasă, mai caldă, prin care se poate păși/ cu mai mare ușurință.
„Listații” lui N.M. citesc cu buzele umflate așa ceva și-nghit în sec, pe săturatelea. Din păcate, energizările poeticești, acel cumul dens și reactiv se lasă descoperite/ identificate în destul de puține alte locuri, dar aflăm acele „pepite” aurifere care (re)confirmă faptul că ne aflăm în prezența unui poet autentic: „afecțiunea cuiva, sinistră ca o celulă/ de condamnat politic”; „ce știu eu e că pentru cei din lumea visului/ lumea reală e cel mai neverosimil tărâm, (…) ce știu eu e că mintea mea e un câine înghețat/ care se ascunde prin scări de bloc și/ tremură de fiecare dată când se deschide o ușă”; „îmi spun cu ochii închiși,/ pumnii strânși, banda adezivă care îmi ține/ trupul laolaltă,/ nu vor schimba nimic,/ voi rămâne hibernând aici la marginea galaxiei, / în timp ce tu…”; „discursul interior la timp pentru toți ceilalți,/ dar prea târziu pentru cel care vrea să se arunce/ din el însuși”; „în deșertul palmei, pe linia vieții,/un fir subțire de sânge/ este granița dintre lumină și întuneric. „îl privesc încercând să-mi deghizez atenția/ în indiferență./ e dus pe gânduri și/ pentru că i-am observat/ chipul fisurat și măsluit, mă ia și mă duce cu sine,/ mă plimbă printre modestele noastre transcendențe” (…) Etc.
Poetul Mihai Marian își dovedește pe alocuri și acea abilitate accentuat inventivă, de a pune titluri unor poeme ce au (titlurile) doar vagi legături cu textul în sine, cum e, de pildă, Houston, we have a problem, unde „singurătatea/ (…) /este sau nu / influențată de aselenizare/ sau mișcările gâtului”, sau fallschirmjager, ramura de parașutiști a Luftwatffe – ului german, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial („mai întins și mai verde decât oricare alt cer văzut/ vreodată/ iar parașutistul care se prăbușește din el/ mai trage un ultim rând de gloanțe în timp ce moare”). Mai cred și că, ușor ostentativ, M.M. întinde și alte capcane cititorului mai puțin versat în „tehnologia” actului poeticesc, căruia bineînțeles că-i surâde șarmant și provocator ideea nu doar a ambiguizării de rigoare, ci și aceea a unui ermetism căruia i se dă frâu liber. Chiar dacă „nu se teme de confesivul exilat în obsolescență de experimentele poetice recente”.
Sunt sigur că, în deplinătatea maturității sale poetice, grăbindu-se încet (precum autorul Cărții- alcool), poetul Mihai Marian ne rezervă și alte inubliabile surprize.