Trebuie s-o spun de la început – și i-am spus și regizorului: Un stejar de Tim Crouch, înscenat de Bobi Pricop la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, cu premiera în 4-5 februarie, mi s-a părut un spectacol la fel de anxios ca Mastromas al aceluiași regizor montat la Oradea. Ambele texte au formate dramaturgice extrem de bine marcate: primul e post-dramatic (cu un termen încă în definire, de fapt), al doilea e postmodern pur-sânge, zic eu (cumva post-dramatic și el, dar nu intru în detalii conceptuale acum). Un text postmodern întrucât auto-referențial, meta-textual, auto-parodic, auto-generativ, surprinzător și oarecum teribilist prin tumbele de sensuri pe care le execută autorul pentru a configura-reconfigura o poveste cu potențial dramatic evident.
Dar s-o luăm pedagogic. Subiectul din Un stejar (text tradus de Ionuț Sociu) ar fi întâlnirea dintre un artist iluzionist (!) și tatăl fetei pe care primul a ucis-o într-un accident. O întâlnire ca un prilej de confruntare, de răzbunare și de ispășire. De eliberare, până la urmă, a ambilor eroi de demonii lor. Dincolo însă de acest pretext dramatic, Crouch, edifică un întreg, opulent, construct semantic, cu fracturi de planuri, cu sincope și reluări, cu o abil căutată și condusă incitare-întru-confuzie (poate un pic prea calofilă și sieși-suficientă pentru capacitatea de a despica firul în patru a spectatorului de azi, dar fără discuție ingenios articulată).
Abordarea asta postmodernă (post-dramatică) apare și scenic: interacțiunea se petrece între un actor care cunoaște partitura și un invitat care trebuie să improvizeze stările, gesturile, să repete replicile “suflate” ale personajului pe care și-l asumă. Un exercițiu istovitor dar și provocator pentru orice artist.
Bun, trebuie să ai versatilitatea conceptual-regizorală a lui Bobi Pricop ca să optezi pentru un asemenea text, mi-am zis după vizionarea celei de-a doua premiere, însă cert este că spectacolul e rotund, reușit, fidel intenției lui Crouch și chiar cu un anume grad de coerență (pentru inteligibilitate însă spectatorul trebuie să fie atent, asociativ și deductiv). Dar nu asta contează, de fapt, cât doza ușor crudă de ludic, de joc artistic și între artiști și public pe care îl propune spectacolul.
Rolul titular este deținut de Mircea Postelnicu, care a fost un maestru de ceremonii – ca să zic așa – flexibil și cu fler, poate cu un exces de precauție pentru controlul ansamblului (era, totuși, doar a doua reprezentație, deci totul e explicabil). Cu naturalețe, spirit de improvizație și fără ostentație, el s-a întâlnit excelent cu Ana Ciontea, actrița care a jucat celălalt rol. O actriță matură și experimentată, aflată însă în premieră în fața unei astfel de provocări, Ana Ciontea s-a mulat perfect pe datele personajului său, cu o maleabilitate din care n-a lipsit personalitatea, accentele tari, pregnanța interpretării. Nu mai puțin, publicul a fost co-participant activ, ca la un spectacol de iluzionism, la întreaga istorie. Firește, pe parcursul derulării sale, spectacolul se va “așeza” mai bine, micile asperități se vor estompa cu totul, iar această permanentă înnoire de forțe actoricești îi asigură cumva lung-parcursul.
Ca de obicei, Bobi Pricop – care a bricolat cu har și inteligență sfera țepoasă a textului original – a făcut echipă cu scenograful Adrian Damian, acesta imaginând un univers vizual în același registru ermetic-abstract în care e conceput și textul, cu prisme cu lumină rece, mobilier scenic asimetric, un soi de fractali vizuali care dau personalitate spațiului și potențează minima dinamică a jocului scenic. Strania muzică a lui Eduard Gabia și light-designul lui Cristian Șimon au contribuit și ele la crearea acelui halou de “experiment de laborator” pe care o insuflă spectacolul.
Un stejar este un spectacol ambițios, un gadget ludic-artistic de ultimă generație, atât de perisabil prin evoluție tehnologică cât orice alt obiect de acest gen, dar nu mai puțin atrăgător, acum, prin gradul său de inedit.