Şi nu doar fiindcă i-a fost dat lui Perpessicius (1891-1971) să-şi lege numele de cel al lui Eminescu, ci şi pentru că a reuşit el însuşi să se impună, prin ani, ca un remarcabil critic şi scriitor. Au fost şi ipostazele ce se fac evidente, într-un fel sau altul, şi în activitatea sa de editor. Căci numai o sensibilitate aparte, dublată de o superioară intuiție critică, l-au ajutat să pună în lumină lirica marelui nostru romantic, aşa cum s-a cristalizat ea în timp, după mereu reluate căutări şi încercări de a-şi afla propriul mod de a fi. Oricum, analiza temeinică a manuscriselor i-a înlesnit şi cunoaşterea din interior a poeziei eminesciene, oferindu-i, totodată, acesteia şi posibilitatea de a se face cunoscută în cadrele unei ediții critice, aşa cum numai în marile culturi am mai putea întâlni.
Şi, chiar dacă eforturile întreprinse de Perpessicius lăsaseră, la un moment dat, impresia că nu-şi vor mai găsi şi continuarea firească în epocă, excepționalul început, ce se materializase în cele şase masive tomuri ale ediției sale de excepție, nu va rămâne, totuşi, fără urmări. Căci o echipă de hăruiți cercetători se va decide, până la urmă, să-i ducă mai departe opera, dându-i, astfel, acesteia şi posibilitatea de a-şi depăşi condiția pe care i-o rezervaseră deopotrivă şi vremurile, şi oamenii, ultimii fiind dispuşi s-o privească doar ca pe „un zid părăsit şi neisprăvit”, cum ar fi spus şi anonimul din veac. Or, pentru ca edificiul pe care îl concepuse să se poată continua, Perpessicius simțise, probabil, că trebuia el însuşi să-şi lase măcar umbra zidită între murii propriei sale construcții. Aşa cum făcuse, zidindu-şi cea mai apropiată ființă, şi Meşterul Manole din prea cunoscuta baladă.
Oricum, pentru Perpessicius, Eminescu devenise un reper apt să dea sens culturii române în tentativele sale de a se moderniza. Cu o condiție însă: aceea de a-şi păstra nealterate fundamentele. Era aceasta şi starea de spirit care le-ar fi permis marilor creatori să fie ei înşişi chiar şi atunci când, prin temele abordate, imaginația le permitea să-şi ia zborul spre alte zări.
Eruditul critic şi cărturar credea, în tot cazul, în destinul creator al neamului său. Şi cunoştea, ca puțini alții, literatura şi cultura acestuia. Iar ele vor prinde contur şi în „mențiunile” sale critice. Privită din această perspectivă, foiletonistica sa va şi reuşi să surprindă „din mers” dinamica proprie fenomenului literar pe care urma a-l analiza şi comenta.
Cronicarul pornise la drum cu intenția de a da seama despre tot ce i se părea mai semnificativ în propriul prezent literar. Iar dacă n-a izbutit să rămână tot timpul angajat în cariera pentru care încă de tânăr optase, de vină era şi istoria în care se circumscria. Şi care îi îngăduia prea puțin să acționeze aşa cum voia. De aceea, Perpessicius va şi părăsi, timp de aproape un deceniu, postura de cronicar, retrăgându-se în zona aparent mai puțin expusă a cercetărilor de natură istorico-literară.
Împins de propriul demon lăuntric, criticul va reveni, până la urmă, în arenă, lăsându-se, ca şi alții, acaparat de opere şi autori ce se situaseră, în acei ani, în primele rânduri ale actualității literare, cu toate că locul pe care îl ocupau nu era decât în rare cazuri şi meritat. Lucru pe care, în „mențiunile” sale, criticul se va şi strădui a-l dovedi. Şi nu doar atât, fiindcă în acea perioadă, analizele sale îşi vor asuma, în chip deliberat, şi calitatea de îndreptar menit a scoate scrisul românesc la liman, într-o perioadă prea puțin fastă pentru evoluția sa.
De aceea, se poate spune că, indiferent de anotimpurile în care se înscriau, „mențiunile” lui Perpessicius căutau să se mențină în îndătinatul lor mod de a fi. Fiindcă scrisul său făcea oricând „dovada unui exercițiu de bun simț, altminteri zis, de gust”, în înțelesul pe care i-l atribuise cândva Voltaire, văzând în el „un sentiment ce distinge imediat frumusețea dintre defecte şi defectul din frumusețe”. Procedând astfel, criticul putea imprima foiletonisticii sale şi o notă ideatică mai destinsă, prielnică libertății de opinie. Fapt ce se va resimți şi în viața literară, făcând-o, cum însuşi spunea, mai „respirabilă”. Era şi starea de spirit pentru care în orice moment pleda, chiar şi atunci când o anume istorie punea dinadins la index principiile în numele cărora era totdeauna dispus a acționa.
Căci, în opinia lui Perpessicius, a îngrădi arbitrar fenomenul literar, a-i stânjeni acestuia „libera şi autonoma înflorire”, a-l sili să asculte doar de o anumită pedagogie, a-l obliga pe scriitor „să-şi limiteze raza şi natura inspirației”, ar fi fost tot una cu „a voi să regenerezi crinii cu apă fiartă”. Era modul său de a denunța servitutea spre care era împins scriitorul român în anumite momente, tocmai fiindcă era convins că o asemenea „perimată şi anacronică” vârstă a scrisului nu avea de ce să se perpetueze în evoluția acestuia.
Pe de altă parte, foiletonistica sa îşi propunea să să rețină în spațiul său şi climatul specific istoriei pe care, direct sau indirect, o evoca. Fiindcă, pentru critic, important era ca „mențiunile” sale să păstreze intactă şi atmosfera proprie actualității în care acestea se închideau.
Cronicarul se va lăsa, de altfel, însuflețit prin ani de ideea de a imprima intervențiilor sale în for şi caracterul unui jurnal de lectură, capabil să recompună şi atmosfera spirituală a timpului care l-a generat, dar şi să conserve, pentru viitorime, nealterat şi chipul celui care a dat şi propriei istorii posibilitatea de a se regăsi şi formula. Fiindcă Perpessicius s-a vrut a fi totdeauna şi o prezență solidară cu vremurile în care i-a fost dat a trăi. De aceea, criticul şi fusese îndreptățit
să acorde „mențiunilor” sale şi calitatea unui „paragraf din foiletonistica noastră contemporană”. Fusese, de altminteri, convins că, prin intermediul acesteia, putea să prindă viață şi o istorie literară stratificată, între „rocile şi ambrele” căreia se lăsase prins şi conturul său „de modestă albină”, cum, cu un mereu înfrânt orgoliu, spunea. Căci ştia cel dintâi cât de mult contribuise pentru o mai bună cunoaştere a literaturii pe care o avusese sub ochi timp de aproape o jumătate de veac. De aceea, probabil, şi statura pe care şi-o construise, prin ani, nu va fi nici ea prea mult alterată în ordine critică. Fiindcă a ştiut în orice moment să dea scrisului său acea notă de ştiință şi bună cuviință menită a-l feri de accidentele care ar fi putut interveni nu doar în cursul propriei vieți, ci şi al istoriei în care ea se încadra.
De aceea, se şi poate spune că Perpessicius a ştiut totdeauna să dea vieții sale un sens, chiar şi atunci când părea să se îndepărteze de el. Căci omul care se sechestrase de bună voie la masa de scris căuta cu orice prilej să fie o prezență în for pentru a se face astfel auzit ca ziarist implicat în problemele zilei în care trăia. Iubirile pe care le cultivase până în pragul propriei bătrâneți îl arătau, pe de altă parte, dispus a nu disprețui nici momentele de afecțiune după care instinctiv tânjea. Şi nu este exclus ca, în clipele lui de singurătate, criticul să fi dat credit şi adevărului pe care şi versul eminescian îl clama. Oricum, în cadențele sale s-ar fi putut şi el regăsi. Căci, după experiențele prin care a trecut de-a lungul unei doar aparent liniştite vieți, Perpessicius se va fi convins şi el că, oricât de fascinante ar putea fi cărțile, acestea n-ar putea suplini decât temporar existența reală. Şi chiar şi atunci doar în anumite limite. E şi motorul care l-ar fi putut în orice moment determina să dea şi el creditul necesar poetului său preferat, care ținuse, la rându-i, a ne avertiza:
Ne e carte să înveți,
Ca viața s-aibă preț,
Ci trăieşte, chinuieşte,
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.
Era o sentință pe care şi Perpessicius va fi simțit nevoia de a şi-o asuma. Aşa cum am putea să ne-o apropiem, mai la urma urmei, noi toți, dacă ne-am lăsa, ca şi Eminescu, seduşi de ritmurile ascunse ale mereu biruitoarei vieți.

Cluj-Napoca
În miez de vară, 2016