Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un dascăl pe nume Trandafir

Un dascăl pe nume Trandafir

În binecunoscutul său studiu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Alexandru Paleologu consideră că autorul Crengii de aur a devenit un mare „artist, scriitor de geniu (…), printr-un proces de transmutație interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu”.
Linia de „demarcație” dintre scrierile de tinerețe și cele de maturitate ale lui Sadoveanu s-ar plasa, după criticul menționat, în jurul anului 1929, moment din care scriitorul nu mai este „un instinctual, om al naturii”, ci un „artifex de esență cărturărească”.
Volumul La noi în Viișoara aparține primei perioade a creației sadoveniane, și dacă îl amintesc, este pentru faptul că în acest volum a fost inclus și Domnul Trandafir,text publicat inițial în revista Albina din 1905.
Am ales un fragment din textul sadovenian cu gândul la condiția unui dascăl adoptat ca model de învățător și inclus în urmă cu câțiva ani buni în manualele gimnnaziale. Pe lângă faptul că textul în sine este departe de a purta amprenta lui Sadoveanu, personajul reține atenția dintr-o anumită perspectivă care contrastează cu idealizarea dorită a bunului( nu mă îndoiesc) învățător. Dar să nu anticipăm!
Portretul dacălului este realizat din perspectiva rememorării și a unei justificate înduioșări a fostului elev, mai ales că dascălul le dădea elevilor săi câte două pere („de gustare”) la începutul vacanței: „Acolo am intrat în freamătul de copii cu teamă şi cu bucurie în întâia dimineață, când m-a adus tata de mână; acolo era un păr care făcea pere aşa de bune, din care Domnu ne dăruia de gustare câte două la începutul fiecărei vacanțe”.
Formula este cea epistolară, scrisoarea adresată prietenului se pare că repetă cele scrise într-una anterioară, fiindcă, adresându-se amicului, expeditorul „iar” și „iar” îi spune povestea cunoscută: „simt că iar mă cuprinde înduioşarea şi iar am să-ți vorbesc şi în această scrisoare de domnu Trandafir”.
Autorul realizează un portret fizic ce nu-l avantajează prea mult pe dascăl: „Era un om bine făcut, puțin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zîmbea, se arătau sub mustața tunsă scurt nişte dinți lungi, cu strungă la mijloc”. Dascălul dovedește și reale calități actoricești(„Când ne învăța cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălța în sus brațul drept”) , iar când îi învăța pe copii să cânte nu se deosebea cu nimic de dascălii care folosesc diapazonul și dau tonul(„când cântam în cor, lovea diapazonul de colțul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă, şi, încruntând puțin din sprâncene, dădea uşor tonul: laaa !”). În fine, naratorul nu ne spune prea multe despre activitatea didactică propriu-zisă a dascălului său(„Tu bagi de samă ca nu-ți vorbesc de gramatică şi de aritmetică. Şi nici nu-ți voi vorbi. Acestea se făceau bine; băieții învățau după puterile lor”), încercând să-și convigă prietenul, cum a mai făcut-o de altfel, de calitățile sufletești aparte: „dar sunt nişte lucruri aşa de neînsemnate când le pui față în față cu învățătura cealaltă, sufletească, ce ne-o da Domnu ! Şi ne-o da această învățătură nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credința şi curățenia unui apostol”.
Acum urmează partea cea mai interesantă și plină de semnificații. Dascălul este vizitat de unul „de cei de sus”, fără ca el, dascălul, să știe cu cine are de-a face. Nici una nici alta, fără să se prezinte, cei doi străini care intră pe poarta ogrăzii îl găsesc pe dascăl supraveghind descărcarea unui car de fân. Refuzând ospitalitatea gazdei(„Marie ! ia vezi de ceva răcoreală ! dulceți, cafea ! Ia şedeți vă rog, colea, la umbră, în cerdac, oleacă, de mai răsuflați…/– Nu, că suntem cam grăbiți…”), străinii îi cer mai întâi dascălului să le arate școala, apoi să facă o lecție: „Şi iată-l că se scutură de fân, trece înainte şi pofteşte pe străini în clasă. Acolo întrebări: câți copii vin la şcoală, câți sunt înscrişi ? şi Domnu răspunde că vin câți sunt înscrişi, şi se cam mira de ce l-or fi întrebând oraşenii de lucruri de acestea. Revizori nu sunt; pe revizor îl cunoaşte el bine şi ştie că vine de două ori pe an. Vine rar, că ştie cu cine are de-a face. În sfârşit, or fi fiind alți slujbaşi mai mari, mai ştii ? Iar unul din ei:
– Mă rog, fii bun şi fă o lecție… aşa, de curiozitate…”. Firește că domnul Trandafir face lecția, mă rog, dacă așa i-au poruncit cei doi străini în trecere prin satul moldav: „Şi Domnu face o lecție, uite aşa, cum o făcea el totdeauna, întreabă pe băieți, vorbeşte şi el; spune lucruri care şi pe el îl mişcă şi-l ajung la inimă. Şi iată că orăşenii îl privesc cu ochii dintr-odată încălziți, întreabă şi ei pe copii, ascultă o poezie, Domnu îşi loveşte uşor diapazonul de colțul catedrei: laaa ! şi clasa răspunde într-o adiere uşoară de glasuri tinere, şi toți cântă, cântă aşa, de-i place şi lui domnu Trandafir şi zice şi el la urmă: „Brava, băieți !”. Desigur, cei doi străini sunt impresionați și încep să-l descoase( după ce îl întrebaseră în legătură cu frecventarea școlii): „Iar străinii îl întreabă iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu altă lumină în ochi, de unde-i, şi la ce şcoală a învățat, cum îşi petrece viața; şi Domnu răspunde şi nu prea, şi începe a se întreba de ce l-or fi iscodind oare orăşenii aceia”. Și domnul Trandafir spune tot dacă e luat din scurt, că vin la școală toți copiii înscriși, mirându-se, totuși, de întrebările puse de cei doi necunoscuți.
În fine, se termină lecția, se isprăvesc și întrebările. Ospitalier, dascălul vrea să îi rețină la masă, dar cei doi străini sunt grăbiți:„Îi pofteşte la masă, ei îl roagă să-i ierte că nu pot, trebuie să plece; îi roagă să beie măcar un pahar de apă, ei îi mulțămesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de respect, spune ceva. Şi cel care pare a fi mai mare porneşte înainte”. Fără să spună un cuvânt. În sfârșit , timidul domn Trandafir își ia inima în dinți: „ Iar domnu Trandafir întreabă tainic pe cestălalt, rămas mai în urmă:– Mă rog, domnule, dacă eşti bun şi nu te superi… cu cine am onoarea ?– Eu?… Eu sunt inspectorul cutare…– Hm ! şi domnu Trandafir se uită cu coada ochiului, neîncrezător, la domnul inspector. Nu, fără şagă !… Dar celălalt domn?– Celălalt e domnul Ministru !Asta e prea-prea; şi Domnu începu a râde cu hohot.– Ei, ştii că ai haz ! Nu, că asta-i chiar frumos !– Cum, dumneata crezi că glumesc ?– Ei, asta-i ! dar cum ai socoti dumneata că am să cred asemenea lucru ? Ce are să caute Ministrul aici, în sărăcia asta a noastră ?
Şi celălalt străin se întoarce, zâmbeşte, scutură mâna lui domnu Trandafir şi-l felicitează. Şi pleacă amândoi, – iar pe urmă mult s-a minunat dascălul nostru când a aflat de la primărie că în adevăr Ministrul şcoalelor a fost străinul cel drept, slab, cu mustața neagră”.
Surprinde, fără îndoială, faptul că „inspectorul cutare” și „domnul Ministru” nu sunt însoțiți de un revizor cunoscut. Dar să trecem peste asta. Înainte de a-i cere dascălului să le arate școala și înainte de a pune întrebările amintite, cei doi străini( „inspectorul cutare” și „domnul Ministru”) ar fi cam trebuit să se prezinte, să se legitimeze( să nu spun că s-ar fi cuvenit să fie și primarele prin preajmă). Oare, actualizând, nu au refuzat cafeaua, dulceața pregătită de Maria, nu au refuzat invitația la masă, de teamă să nu fie acuzați că au fost corupți de dascălul ce-i corupea la rândul său ,pe copii, cu două pere?
Mai trist i se pare cititorului faptul că dascălul pe nume Trandafir ( care „nu ne-a învățat niciodată din pricină că se temea de cei mari”) are o asemenea atitudine în fața celor doi străini. Dacă străinii s-ar fi legitimat de la început, gestul dascălului de a-i primi în scoală și de a face o lecție ar fi fost normal. Însă, în calitatea de necunoscuți, de străini,ei îi cer s-o facă și dascălul li se supune. Hai să zicem că sunt doi străini, dornici să vadă o școală și dascălul le-o arată. De acord. Ei îl chestionează însă, și el răspunde docil, îl întreabă câți copii frecventează școala și el îi informează fără să clipească, se interesează de CV-ul lui, spune tot și de data aceasta. Abia la sfârșit îndrăznește să întrebe cu cine a avut de-a face. Cine sunteți dumneavoastră, domnilor, care mi-ați cerut să vă arăt școala, să vă dau informații despre copii, să fac o lectie?
Am citit de multe ori acest text „sadovenian de dinainte de Sadoveanu”, dar atitudinea supusă a dascălui mi-a reținut întotdeauna atenția. Și cred că dascălilor multe li se trag de la domnul Trandafir!

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg