Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un detaliu de istorie literară

Pe scriitorul, jurnalistul și eseistul Hans Bergel, originar din Râșnov, l-am întâlnit la Brașov în 1994, când Editura Arania, condusă de Daniel Drăgan, îi publica, tradus din germană de George Guțu, romanul „Dans în lanțuri”, expresie cutremurătoare, cu multe inserții autobiografice, a experienței trăite de autor (în roman – Rolf Kalterndorff) în România căzută sub șenilele tancului ideologic bolșevic pornit să anihileze tot ce însemna lamură intelectuală, să încarcereze și să strivească tot ce însemna spirit liber – de la păstorul de oi până la ministru.
Dialogul nostru s-a legat repede și ușor, Hans Bergel fiind un povestitor de mare clasă, în stare să recreeze, cu o energie debordantă și un flux narativ absolut captivant, momente cu tâlc, întâmplări senzaționale, chipuri și atitudini memorabile. Fost deținut politic din cauza manifestărilor lui vehement anticomuniste, părăsise România în 1968, se stabilise la München, dar purtase pretutindeni prin „lumea largă”, pe unde a umblat după aceea, dorul de tărâmul natal la care, până să survină schimbarea din 1989, i-a fost interzis să se întoarcă. Oricât de grele patimi îndurase aici, nimic nu i-a știrbit dragostea pentru Terra Borza copilăriei, adolescenței și tinereții, pentru oamenii de omenie (covârșitor majoritari) întâlniți în spațiul multicultural transilvan pe care a continuat să-l evoce în scrierile și conferințele lui. Hans Bergel – un destin uman complex, cu multe meandre și asprimi care au șlefuit un caracter puternic, demn, onest și, așa cum am văzut și la alți foști deținuți politic pe care i-am cunoscut, liber de orice dorință de vendetă, dispus să ierte fărădelegile și trădările celor care, din prostie, din ticăloșie, din interese meschine, au slujit cu exces de zel întruchipărilor răului. Pot spune că, din 1994, sunt privilegiata unei prietenii cu Hans Bergel, pe care l-am revăzut cu drag și cu care am stat la taifas ziditor ori de câte ori s-a întors în țară.
Despre destinul ieșit din comun al lui Jacques Săndulescu am aflat întâi dintr-un articol semnat de Mihaela Albu în revista Astra (nr. 3, febr., 2007). Drama adolescentului de numai 16 ani – înhățat (la propriu) de pe stradă, în 1945, de „gardienii” noului regim politic din România, silit să urce într-o dubă pe când se îndrepta spre Liceul Honterus din Brașov, unde era elev, apoi deportat la minele din Donbas – a făcut subiectul romanului autobiografic publicat în 1968 în SUA: „Donbas – a true story of an escape across Russia”. Scurte fragmente incitante din roman au fost transcrise în articolul dedicat lui Jacques Săndulescu, dar atunci cartea era mult mai cunoscută în SUA decât la noi. Abia în 2016 avea să beneficieze de o traducere integrală (de Mihaela Albu și Michael Petrescu) și de publicarea la Editura Nemira.
Reținusem din articol că autorul (în roman – personajul Vania) era născut la Râșnov, însă abia cu puțin timp înainte de lansarea cărții la Brașov, citind-o în vederea prezentării, am aflat – din prefața semnată de soția lui Jacques, Annie Gottlieb – că numele real al autorului este Hermann Pfaff, fiul Katharinei Bergel Pfaff. Am făcut fulgerător conexiunile: Râșnov, Bergel, anii de opresiune, soarta dramatică a sașilor deportați cu zecile de mii – după victoria „soldatului sovietic eliberator” – în zonele din URSS cele mai ostile vieții… Să fie o simplă coincidență de nume?! L-am sunat imediat pe Hans Bergel, l-am întrebat…
Și… Da! Am primit – cu emoția inerentă „descoperirii” unui detaliu de istorie literară necunoscut anterior nimănui – confirmarea că… nu este o coincidență! Hermann Pfaff (Jacques Săndulescu) era văr de gradul al doilea cu Hans, Katharina Bergel Pfaff fiind verișoara primară a lui Erich Bergel, tatăl scriitorului Hans Bergel și al renumitului dirijor Erich Bergel. Hans și-a amintit cu nostalgie și umor bonom de vărul său, un „voinic fără pereche”, un „uriaș” capabil, dacă ar fi fost nevoit, să învingă într-o încăierare adolescentină cinci flăcăiandri de vârsta lui. Din păcate, amintirile veneau lent, dintr-un timp foarte îndepărtat, legătura de rudenie fiind frântă brutal (verii s-au revăzut o singură dată, la o nuntă în Bavaria, în 1979) prin samavolnica deportare a lui Hermann, la numai 16 ani, în lagărele „de muncă” din Ucraina. Deși a reușit miraculos să evadeze de acolo după doi ani, întoarcerea acasă, la familia și locurile după care tânjea, nu a mai fost posibilă din cauza ocupației sovietice. Risca să fie prins și arestat, risca, revenind, să facă rău, să atragă pedepse dure asupra celor dragi. Ulterior, Hans Bergel avea să suporte și el, în alt fel, prin detenție politică și domiciliu forțat, nemerniciile regimului instalat la putere cu anasâna după „gloriosul” 23 august 1944, în care – cum se scanda pe-atunci la comandă – „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!”. Trecuți prin încercări neînchipuit de grele („Lumea de azi nu-și mai poate nici măcar imagina ororile de care au fost în stare comuniștii” atenționează Hans Bergel), altfel spus – trecut fiecare prin iadul lui, Hermann a ajuns și s-a stabilit în SUA, Hans – în Germania Federală/ de vest, separată de cea „Democrată”/de est, captivă, la vremea aceea, sub aripa „ocrotitoare” a Moscovei… Într-un interviu pe care a avut amabilitatea să mi-l acorde pentru primul număr din 2017 al revistei brașovene Libris, Hans Bergel mărturisea cu amărăciune: „Drumurile noastre au fost total diferite. Am fost o familie numeroasă, numai că, odată ce am ajuns în Apus, în loc să ne reunim, situația a fost de așa natură încât ne-a obligat să ne împrăștiem în lumea largă, iar legăturile de familie încet-încet s-au stins. Dramatic, dar semnificativ și definitoriu pentru secolul XX.”
Acest dramatism al secolului XX n-a încetat odată cu secolul. Continuă, căpătând alte forme (mă tentează să spun: ca un virus mutant) prin care deschide alte porți ale infernului, mai subtile, totuși la fel de înșelătoare și primejdioase. Poate că, dacă am acorda mai multă atenție trecutului, am ști să le detectăm înainte de a fi prea târziu și să le evităm. Avertismentele și reperele valide ne sunt tuturor la îndemână în cărțile celor care au pătimit deja și, prin suferința lor, au plătit pentru noi, în avans, lecții extrem de importante, dacă nu chiar vitale, de istorie. Ne sunt la îndemână și de folos… cu o dublă condiție: să citim atent mărturiile lor și, mai cu seamă, să le înțelegem cum se cuvine. Altminteri, ne vom trezi iarăși că (parafrazând titlurile câtorva romane de Hans Bergel)… „dansăm în lanțuri”, că „vin vulturii”, planează deasupra noastră așteptând să se înfrupte din leșuri sau că „se întorc lupii” în haite sporite, gata să atace cu ferocitatea de odinioară. Altminteri, vom constata după un timp că lagărele așa-zise „de muncă” – în fapt, sinistre centre de exterminare premeditată în numele unor ideologii smintite – pot căpăta alte contururi și pot purta alte denumiri decât Donbas, Auschwitz sau Canal.
Despărțiți prea de timpuriu prin violența contextului istoric, cei doi veri râșnoveni, Hans Bergel și Jacques Săndulescu/ Hermann Pfaff , circumscriind viața reală în cărțile lor, ne oferă generos învățăminte, nu este nevoie decât să le receptăm. Hans Bergel transpune realitatea în carte într-o formă elaborată, de narațiune bogată, tolstoian-dostoievskiană după cum s-a pronunțat critica literară, narațiune condusă cu măiestrie în volume adunând mii de pagini. Jacques Săndulescu scrie succint, frust (Bergel spune despre „Donbas” că are „valoarea unui document mai ales datorită tonului sec și vederii realiste – fără sentimentalisme sau văicăreli”), cu forța unei lovituri de pumn al cărei scop nu este să rănească, ci să trezească la o realitate nefardată conștiința amorțită, rațiunea somnolentă sau drogată cu doze mari de minciuni propagandistice.
Traseele pe care le-au urmat ei au fost, într-adevăr, „total diferite”, dar, în ambele cazuri, spectaculoase prin imprevizibile suișuri și coborâșuri, impresionante prin dramatism. Occidentul nu s-a arătat atât de altruist și paradisiac pe cât îl putea construi din informații disparate imaginația fiecăruia dintre ei înainte de întâlnirea propriu-zisă cu spațiul real. Cu niște ani în urmă, când și-a văzut dosarul de la CNSAS, Hans Bergel mi-a povestit, profund tulburat de această descoperire târzie, că unul dintre localnici, care îi oferise statornică, dezinteresată „prietenie” imediat după stabilirea în Germania, s-a dovedit a fi (dosarul scriitorului, însumând peste zece mii de file, stă mărturie) un fidel informator al Securității, instituție care a continuat să-l urmărească și în afara țării, el necontenind să critice regimul despotic de aici și să demaște fățărnicia „marxism-leninismului”.
Primul contact cu occidentul, în 1947, după evadarea din Donbas, a fost năucitor pentru Jacques Săndulescu. Ajuns în Germania foarte grav bolnav, subnutrit, după o călătorie clandestină lungă, istovitoare, plină de primejdii, i s-au refuzat găzduirea, internarea și tratamentul medical pe motiv că… nu avea nici acte care să-i ateste identitatea, nici șanse să trăiască! Birocrația mai presus de omenie! Starea de spirit a tânărului evadat, care își riscase viața pentru libertate, este sfâșietoare: „Pentru prima dată m-am simțit cu adevărat înfrânt. […] Într-un mod ciudat, m-am gândit să mă întorc la Mina 28 [în Donbas, n.m., MMS]. Acolo știam la ce aparțineam și toți știau cine sunt. Iar acolo se putea muri fără documente”.
Nu știu cât de important este pentru istoria noastră literară amănuntul înrudirii celor doi scriitori atât prin rădăcinile părintești cât și prin experiențele zguduitoare pe care le-au trăit. Pentru literatura română însă, recuperarea lor grație traducerilor din germană (Hans Bergel), respectiv din engleză (Jacques Săndulescu), este, cum s-a subliniat în multe ocazii prin voci autorizate (Ana Blandiana, Christian Crăciun, Adrian Lesenciuc, Mihaela Albu, Valentin Ajder ș.a.), fără nicio îndoială, importantă. Reprezintă un act de justă, binemeritată repatriere măcar prin ceea ce au scris cei cândva schingiuiți și constrânși să emigreze, să se dezrădăcineze în căutarea propriului loc, a propriului rost existențial, departe de (a)casă, printre străini.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg