Excelentă, încă de la anunțarea sa publică, mi s-a părut inițiativa Teatrului Național din Iași de a organiza Festivalul de Regie „Cătălina Buzoianu”. În primul rând pentru că onorează memoria unei artiste care a făcut istorie în teatrul românesc, o regizoare cu o amprentă stilistică specială. Apoi, pentru că – deși nu cred că putem defini un tipar „feminin” în spectacologia românească – un festival cu acest profil prezintă creația dinamică, diversă și pregnantă în spațiul teatral a unui număr crescând de regizoare, astfel că festivalul a devenit implicit și un manifest artistic, foarte semnificativ, deși uneori belicos.
Selecționera festivalului, Oana Borș, a inclus în program 11 spectacole, alături de care au existat diverse colocvii, lansări de carte și o foarte reușită și relevantă expoziție dedicată spectacolelor Cătălinei Buzoianu. Festivalul a avut și un juriu (Velica Panduru, Ștefana Pop-Curșeu, Emil Coșeru).
După opinia mea, spectacolele au dezvăluit personalitatea artistică a creatoarelor și, în anumite cazuri, niște direcții estetice personale. De aici și varietatea foarte mare și valoarea diferită a propunerilor – absolut firească pentru orice festival, de altfel. Selecția mi s-a părut echilibrată și inspirată tocmai pentru că a evitat un discurs artistic monocord, optând pentru expunerea cât mai multor stilistici regizorale.
Ratasem vizionarea discutatului spectacol Eu sunt propria mea soție la București, așa că am profitat să-l văd la Iași – excelent integrat spațial în scena de la Cub. Montarea Teodorei Petre la Teatrul Mic, cu Gabriel Costin în distribuție, face parte din acel tip de spectacole care provoacă aderența, empatia ori cel puțin toleranța, indiferent de ideologia privitorului. Pentru că e atâta omenesc, zbatere interioară, firesc al confesiunii, dar și umor și autoironie în povestea lui Charlotte, eroina piesei lui Doug Wright, încât e imposibil să nu-ți devină simpatică.
Toate tribulațiile Charlottei, intime, dar pe canavaua unui turbion social-istoric inevitabil, capătă, în rostirea de o naturalețe cuceritor complice a lui Gabi Costin, o mărturie copleșitoare a existenței, o poveste de viață pur și simplu, dincolo de datele stricte ale personajului.
Teodora Petre a avut flerul de a impulsiona performanța actorului și semnificația intrigii printr-o regie fină, care să accentueze detaliile, stările, umorile fiecărui moment. Scenografia foarte ingenioasă a Ioanei Pashca s-a adaptat perfect pe scena ieșeană, în care s-au creat două spații de joc, fiecare ca un fel de cocon ce permitea apropierea public-actor. Nu mai puțin, muzica lui Cezar Antal a creat un fel de emulație melodioasă a acestei relații actant-receptor.
Un spectacol memorabil pentru, repet, firescul său fermecător.
O producție săracă în soluții estetice – destul de aridă în impactul public, din păcate – a fost Sentimentul fragil al speranței, regizat de Carmen Lidia Vidu pe texte din Gen, revistă, după Marina Cebanu, Elena Zah, Patricia Cîrtog, Octavia Bortișcă, Olivia Bunescu, Denisa Harbuz, Mădălina Aldescu (Teatrul Odeon București).
Spectacolul își ratează ținta printr-un paradox ce ține chiar de concepția regizorală. Textele selectate sunt puternice, emoționante, vorbind despre traume și asumarea lor pentru a merge înainte. Jocul actorilor este plin de forță și de nuanțe, redând cu o reală prospețime și onestitate narațiunile scenice (Sabrina Iașchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu). Totuși, ansamblul rămâne la distanță de spectator, părând un soi de expozeu ce nu poate depăși teza, o demonstrație ideologică (întărită și de secvența video cu Dr. Gábor Maté). Există o fractură, de asemenea, între masivul decor (Adrian Damian) și developarea scenică a spectacolului, decorul fiind strict ilustrativ, un fundal de joc, pur și simplu. Această uscăciune a mijloacelor estetice face ca emoția să fie estompată de artificiul montării, într-o manieră neconvingătoare.
Despre Apocalipsa gospodinelor (Teatrul Tineretului, Piatra Neamț) fusesem avertizat că e un spectacol mizandru, însă am empatizat perfect cu mesajul său frust, plin de sinceritate și revoltă, dar nu lipsit de umor. Regizoarea Nicoleta Esinencu a reușit, după percepția mea, să evite lozincile din scenariul folosit (de Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan, Daniel Chirilă, Paul-Ovidiu Cosovanu, Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru). Evident, o asemenea varietate de discursuri a dat o anume inegalitate de ansamblu, ca scriitură, dar subiectele, ce vizează experiențe și provocări ale feminității într-o societate marcată de clișee patriarhale, au fost bine puse în valoare și și-au atins scopul teatral. Excelenta muzică a lui Paul-Ovidiu Cosovanu a fost o canava perfectă pentru livrarea mesajului, actrițele din distribuție jucând cu o naturalețe caldă, dincolo de virulența (ghidușă, eu așa am resimțit-o) unor momente (Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu, Daria Tămăslăcaru). Apocalipsa… nu e un strigăt de război, după părerea mea, ci un apel acut la conștiență. Și conștiință.
Absolut savuros și întrutotul inteligibil chiar în formula sa abstractă de teatru fizic a fost SF (Super Fragil), un concept de Andrea Gavriliu (Teatrul Excelsior, București). Simplu, cu o „poveste” absolut rezumabilă, de o anduranță și gimnastică fizică impresionante pentru actorii distribuiți, spectacolul e o mică gemă teatrală, care probează șarmul ingenuității artistice. Acțiunea are loc în spațiul clar delimitat al unui teren de joacă (scenografia Theodor Cristian Niculae), în care fetițe și băieței interacționează cu vitalitatea copiilor mici, apoi cu retractilitățile de tatonare ale pubertății și, în fine, cu forța impulsivă a tinereții.
Această intrigă este de fapt pretextul unei demonstrații impresionante de virtuozitate fizică, ce denotă nu doar calibrul coregrafic al Andreei Gavriliu, ci și disponibilitatea profesională și ambitusul unor actori (de dramă, din ce știu, cel puțin o parte), foarte tineri și cuceritori prin jocul lor (Ileana Ursu, Iuliana Danciu, Valentina Kocsis, Ciprian Chiujdea, Vlad Crudu, Vlad Furtună).
M-am bucurat să văd la Iași Frici de Ana Sorina Corneanu, o autoare ce își merită pe deplin destinul scenic, într-o montare de Irina Popescu Boieru chiar la Teatrul Național.
Piesa este un fel de debate terapeutic al unor femei ce se confruntă cu diverse fobii, de la comuna frică de înălțime la frica de iubire, de pildă. Încercând să-și depășească temerile, ele fac un fel de regresie rememorativă a unor momente de viață, în care umorul și trauma se împletesc natural, exact ca în situațiile cotidiene. Scriitura Anei Sorina Corneanu evită excelent orice poncif asupra temei, orice șablon al situației dramatice. Dimpotrivă, un discurs bine calibrat și foarte onest dă o bună șansă scenică textului.
Asta s-a văzut și în spectacol, montat foarte simplu ca soluții tehnico-scenice, dar punând în valoare intriga, într-o interpretare asumată a actorilor (Haruna Condurache, Diana Roman, Livia Iorga, Diana Chirilă, Andreea Boboc, Catinca Tudose, Oana Sandu, Daniel Busuioc, Dumitru Georgescu, Brândușa Aciobăniței), care reușesc să combine veridicitatea frisonantă a traumei cu un fir de autoironie. Rezultatul este un spectacol amuzant, alert, inteligent. O dovadă, printre altele, că avem dramaturgie românească!