Puțini mai sunt azi la Cluj cei care își amintesc de prezența, de figura aceluia care în 1956, spre toamnă, revenea la Cluj pentru a înființa aici o nouă publicație, „Tribuna”, după ce, în urmă cu mai bine de un deceniu, împreună cu Ion Lungu și Pavel Apostol (un pseudonim ales cu aroganță, vrând să arate lumii că tânărul filosof de atunci ar putea deveni ideologul religiei marxiste, așa cum Apostolul Pavel s-a dovedit a fi doctrinarul religiei creștine), întemeiase cotidianul „Tribuna nouă” (1945), o publicație cu orientare vădit de stânga. Ioanichie Olteanu căuta să înnoade un fir, de atâtea ori întrerupt, al „Tribunei” lui Ioan Slavici, de la Sibiu, din 1884, și de la care își revendicaseră obârșia, de-a lungul vremii, alte serii, continuatoare: la Arad, la Cluj, chiar la București și din nou la Sibiu, mult mai târziu însă. Nu venise tocmai singur. Îl însoțiseră Dumitru Mircea și Nicolae Mărgeanu, dar numeroși alți intelectuali clujeni de marcă l-au înconjurat cu căldură, susținându-l în demersul selectării unor tineri (mai ales) care să alcătuiască primul colectiv redacțional.
Ioanichie Olteanu avea la Cluj, și nu numai, autoritatea necesară unui atare act întemeietor, datorită activității sale gazetărești (fusese redactor al ziarului „România viitoare”, din Sibiu), cât și prestigiului literar (semnase poezii în „Revista Cercului Literar”, în „Națiunea Română”, în „Vremea” ș.a.) recomandat fiind ca unul din produsele proeminente ale Cercului Literar de la Sibiu, din anii războiului, timp în care studiase la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității „Dacia Superioară”, instituție refugiată în orașul de pe malurile Cibinului. Dar, mai era ceva ce poate a cântărit hotărâtor în desemnarea lui ca fondator al noii publicații clueje: aderarea de facto la partidul ce devenise, după alegerile din primăvara anului 1946, forța călăuzitoare în țară.
Era prezent în mediile culturale și științifice ale orașului, cu discreția ce l-a caracterizat întotdeauna, observând lumea și mai ales căutând a înțelege atmosfera de la acea oră în urbe, pentru a putea decide pe cine și cât se putea baza. Era un om taciturn de felul său, de statură potrivită, aparent robust, cu vorbă domoală însă cu priviri scrutătoare, cântărind cu ochi pătrunzător pe cel ce i se înfățișa într-o formă sau alta. N-am înțeles niciodată de ce, între prieteni, i se spunea Tapirul, poate pentru configurația nasului, ușor încovoiat asupra unei mustăți retezate scurt, sau cine știe din ce alte motive, destul că atunci când cineva făcea referire la el, nu-i spunea pe nume ci îl desemna după poreclă. Așa cum, tot în anii aceia, lui D.R. Popescu i se spunea Trafulică, lui Pavel Aioanei – Trașcă, lui Victor Felea – Kafka și așa mai departe. Nume pitorești, hazlii în egală măsură.
Urca fără grabă scările masivului imobil de pe strada Pușkin, de atunci, Universității de azi, în care îi fusese repartizat spațiul redacției revistei „Tribuna”, ocupând nu mai puțin de șapte încăperi, și se instala în biroul redactorului șef, cel în care se află și azi conducerea, și în care s-au perindat de-a lungul anilor toți redactorii șefi, fiecare modificând așezarea mobilierului, chiar schimbându-l, după propriul gust. Ioanichie Olteanu nu dăduse prea mare importanță ambianței. Biroul său era unul modest, de serviciu, ca să spun așa, de obicei pe el aflându-se foile dactilografiate ale materialelor ce urmau să intre în paginile revistei. Le citea cu atenție și exigență, punând preț atât pe conținutul lor cât mai ales pe forma, pe stilul în care autorul se exprima.
Deși nu era câtuși de puțin arogant, nu puteai intra la el decât dacă te rcomanda cineva. Așa m-a dus și pe mine, să mă prezinte, Negoiță Irimie, prin vara anului 1957, pentru a-i înfățișa o traducere a poemului lui Serghei Esenin, 26, o baladă despre niște eroi ai revoluției. În Facultate, la cercurile studențești, care își aveau sesiuni de lucru aproape în fiecare lună, citeam traduceri din poezia rusă și sovietică (Pușkin, Lermontov, Maiakovski ș.a.), dobândind astfel un soi de prestigiu printre colegii secției de limba rusă. Poemul lui Esenin, fiind lung, mi-a luat multe zile de lucru iar când am considerat că a ajuns în formă definitivă, am crezut de cuviință să-l înfățișez spre publicare. Nu-i vorbă, urcasem până atunci de nenumărate ori în redacția revistei, îi cunoșteam pe toți membrii ei, dar apropiați cu adevărat îmi erau foștii colegi de facultate: Negoiță Irimie și Miron Scorobete. Primind avizul de expert al lui Nego, a zis că trebuie neaparat să mă prezinte lui Ioanichie. Acesta m-a primit cu multă cordialitate și după ce s-a interesat de viața studențească și despre alte asemenea nimicuri, a luat la lectură traducerea. Am așteptat, se-nțelege, cu sufletul la gură, verdictul. Din păcate nu mai am textul acelei traduceri dar îmi amintesc câteva versuri cu care începea: „Cântă, poete, cântă,/ Cerul e albastru iar marea freamătă și ea/ un cântec despre cei douăzeci și șase, douăzeci și șase…” („Poi pesniu, poet, poi, / Siteț neba takoi galuboi,/ I more toje rakocet pesni? Ih bâlo dvadțati șesti,/ Dvațati șesti ih bâlo. Davțati șesti…”). Când a terminat lectura, m-a privit foarte serios și mi-a zis: „Nu e rău, dar Esenin e greu de tradus. Pentru asta ai nevoie de mai multă experiență”. Apoi a luat de pe birou o revistă sovietică, nu mai știu care anume, și mi-a zis: „Uite aici, o poezie frumoasă a lui Stepan Scipaciov. Încearcă s-o traduci pe asta”. Astfel s-a încheiat prima mea discuție cu Ioanichie Olteanu… Vreo două sptămâni am lucrat seară de seară la cele câteva strofe ale poeziei – Scipaciov era pe vremea aceea unul dintre poeții sovietici cei mai importanți – și când am considerat că mă puteam prezenta cu opul meu în fața redactorului șef al „Tribunei”, m-am grăbit să-i bat la ușă. M-a privit zâmbitor și oferindu-mi un loc pe scaun s-a apucat să citească. Mi-a îndreptat câteva cuvinte/expresii iar la urmă a zis: „O publicăm”. Acesta a fost debutul meu la „Tribuna”, în numărul 37, din 19 octombrie 1957, cu poezia Fiului meu de Stepan Scipaciov, având girul unuia dintre cei mai buni și autoritari traducători din poezia lumii: Ioanichie Olteanu. Cu câteva numere mai înainte, el publicase traducerea poeziei Visul de Serghei Esenin, rămasă uitată din 1918 în paginile revistei „Neva”, reluată recent în „Ogoniok”. Frumoasă traducere. Apoi, în numărul 34 a semnat tălmăciri din creația lui Alișer Navoi (Un volum Alișer Navoi, Versuri alese, avea să fie publicat, în traducerea lui Ioanichie Olteanu, la Editura Cartea Rusă, un an mai târziu. Sunt de reținut volumele traduse din Eduard Bagrițki, Samuil Marșak, Varlam Șalamov, Grigori Balkanov, Natalia Krandievskaia-Tolstaia ș.a., de-a lungul anilor, iar ca o încoronare, Ceaslovul satelor, în 1981, volum pe care mi l-a dăruit cu autograf, aflându-se într-o vizită prin Cluj – „Domnului Constantin Cubleșan, amfitrion admirabil al poeziei, omagiu de prețuire și stimă pentru scriitor și om. Ioanichie Olteanu, 23 II, 1982”).
Din Esenin s-a tradus, de-a lungul anilor, destul de mult și destul de bine. În perioada interbelică Zaharia Stancu a editat un volum prin care s-a produs primul contact major cu creația poetului rus. După război, cel care s-a apropiat foarte mult de atmosfera eseniană a fost George Lesnea, traducând un volum, într-o tonalitate muzicală de excepție, dar păcătuind de faptul că lirica eseniană a fost „aproape naturalizată”. Mai sunt cunoscute traducerile lui I. Crețu, poet din Basarabia. Cel mai fidel rămâne însă Ioanichie Olteanu. El izbutește să afle echivalențe lexicale românești de o aceeași frustețe a expresiei ca în original, surprinzând voluptatea eseniană a imagisticii rurale: „Norii stau să fete/ Și nechează lung./ Aripi roșii, bete/ Pân’la mine-ajung.// Ca un uger ceru-i,/ Aștri-s țâțe moi,/ Numele lui, lerui,/ Umflă burți de oi” etc. (Norii stau să fete). Semnificativă este etalarea comparativă a celebrei poezii Vulpea, din care exemplific doar cu prima strofă: „S-a târât cu piciorul zdrobit/ Și în vizuină s-a încolăcit./ O dantelă de sânge-nflorată/ Se scria pe zăpada curată” (Zaharia Stancu); „Șchiopătase pân’la vizuină/ C-un picior zdrobit./ Lângă gura ei s-a-ncolăcit/ Și-n omăt, c-o horbotă de sânge, fină,/ Chipul prins de somn și-a zugrăvit” (George Lesnea); „Șchioapătă așa cu laba ruptă/ Până drept la covru îndărăt,/ Se încolăci și fața suptă/ Înflori cu sânge pe omăt” (I. Crețu); „Șontâc-șontâc a venit pân’la vizuină/ Cu piciorul zdrobit și-a căzut acolo grămadă./ O biruie somnul și are o horbotă fină/ De sânge-n jurul botului culcat în zăpadă” (Ioanichie Olteanu).