Constantin Argetoianu (1871-1955) a fost unul din principalii memorialiști ai evenimentelor de neuitat pentru neamul românesc din anii 1917-1918. Originar din Dolj, este autorul mai multor volume de evocări, cu titlul: Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, tipărite postum, în anii 1991-1993. A mai scris și șapte volume cu titlul Însemnări zilnice (apărute în 1998-2003).
Ne vom limita, în comentariile noastre, la conținutul volumului al IV-lea de memorii (partea a V-a – 1917-1918), tipărit la Humanitas, în 1993, sub îngrijirea lui Stelian Neagoe. După aprecierea acestuia, memorialistul a păstrat deopotrivă „serioase doze de subiectivism” și „partizanat politic”, specifice scrierilor de această factură (vezi „Notă asupra ediției” (p. 5-6).
În ce ne privește, nu asupra acestora am stăruit, ci asupra figurilor marcante din cei doi ani decisivi pentru destinul României. Din capul locului, am apreciat talentul literar al acestui „cronicar” și în al doilea rând „adevărul istoric” pe care l-au stabilit alții înaintea noastră. Apoi, citind pe îndelete, mi-am dat seama cât de mult se aseamănă, în anumite privințe, politicienii de astăzi cu cei din 1917-1918. Valoarea documentară este evidentă, însă ea este susținută de farmecul exprimării unui portretist talentat, care-și stăpânește condeiul atât în surprinderea moravurilor vremii, cât și în notațiile sintetice privind psihologia și conduita românilor cu responsabilități politice într-o vreme năpădită de contradicții și amenințări de tot felul. În mijlocul acestor clipe fierbinți pe care le trăiau guvernanții și cei din opoziție, conducătorii militari și oamenii de rând, memorialistul a avut curiozitatea de a-i observa și a desprinde specificul fiecărei categorii sociale.
Sigur, intelectualul (cu studii la Craiova și, apoi, la Metz, în Franța), a făcut parte din diferite partide, a stat în preajma generalului Averescu, fiind un fel de „adjunct” al acestuia, om de încredere, trimis să semneze, în numele guvernului, preliminariile păcii (la castelul Buftea), apoi să negocieze pacea (la palatul Cotroceni) cu Puterile Centrale ș.a.m.d. Cei doi ani (1917-1918) au fost și pentru Constantin Argetoianu perioada de vârf a activității sale diplomatice. Acum i-a cunoscut pe toți șefii de partid, cărora le încropește câte un portret care ne amintește de cele ale moraliștilor francezi din scrisul lui Michel de Montaigne.
Pe generalul Averescu îl întâlnește de multe ori, înconjurat de „lingăi galonați” ce mișunau în preajma sa. Din convorbirile cu el a reținut ceea ce-l caracteriza pe vorbitor. Acesta căuta și-și cântărea cuvintele pe care le însoțea prin gesturi extraordinare, compuse cu ajutorul „mâinilor autoritare desprinse din armoniosul ritm al trupului, mâini-antene, legate de-a dreptul cu celule cerebrale, mâini fine, lungi, aristocratice, care căutau să prindă în aer o fărâmiță din necunoscut și din imponderabil, mâini care se avântau ca aripile sau se încleștau și sfârșeau ca ciocul și ghearele păsărilor de pradă”. (1)
Uneori, în mintea memorialistului, generalul căpăta figura unui „om bizar”, dar cu care a conlucrat aproape cinci ani de zile „cot la cot”, alteori acesta vorbea „tihnit și hotărît”, încât vorbele lui „păreau chibzuite și grele ca piatra”. De asemenea, memorialistul notează ceva care definește „crezul politic” și patriotismul generalului: „dacă guvernul țării va hotărî continuarea războiului, el se va pune în fruntea trupelor și va pieri cu ele. Dacă guvernul va hotărî pacea, el nu va pune în cale vreo piedică. Până la sfârșitul războiului este și va rămâne militar. Dar, după sfârșitul războiului, dacă Dumnezeu îi va îngădui să mai trăiască, își va pune sabia în cui și va intra în arena politică pentru a trage la răspundere pe autorii materiali și morali ai dezastrelor noastre”. (2)
Astăzi (2017) se întâmplă ceva asemănător, adică nu prea sunt identificați și pedepsiți unii politicieni pentru pagubele materiale și morale aduse statului și societății noastre. La fel, deși nu au meritele avute cândva de generalul Averescu, unii dintre gradații de acum au pensii de invidiat și ocupă slujbe bănoase în alte domenii, ceea ce este nefiresc și condamnabil.
Clasa politică era, la 1917, împărțită în două tabere: una susținea continuarea războiului cu orice risc, cealaltă opta pentru pace, dar cu pierderea unor teritorii însemnate. Politicianul Mișu Cantacuzino s-a dovedit a fi un oraror lucid, cu convingeri romantice dar și cu putere de previziune deosebită. După el, nu trebuia să existe atunci nici un compromis și nici o negociere cu inamicul: „Am pierdut deja tot, afară de onoare. Să salvăm onoarea, e singurul lucru bun care ne-a mai rămas” (3). El nu se îndoia de victoria aliaților, care va răsplăti toate suferințele noaste. Însă salvarea țării avea prioritate față de conceptul cavaleresc al onoarei!
Pentru a ilustra tensiunea psihică în care se zbăteau politicienii și guvernanții vremii, memorialistul îl include și pe Take Ionescu, invitat atunci să se pronunțe asupra dilemei în care se aflau românii. Dar acesta refuză să țină un discurs privind pacea sau continuarea războiului. Oratorul „Instinctului național” (din 1915) este (în 1917) pesimist și nehotărît. După el, „Se va face ce va vrea Ionel Brătianu. Dacă Brătianu nu vrea pace, nu se face pace. Dacă Brătianu vrea pacea, tot se va face”. Cum avea un „cult” pentru Take Ionescu, C. Argetoianu îl completează astfel:
„Am lăsat pe Brătianu să-și aleagă momentul intrării în război, să-l lăsăm să fixeze și momentul încetării ostilităților, fiindcă nu putem altfel. Poate că va avea mai mult noroc cu sfârșitul decât cu începutul. În tot cazul, ieri ca și azi țara e în mâna lui” (4). Sunt argumente „profetice” ale moralistului.
După o sumedenie de „pertractări” (termenul este luat de la ardeleni, cum recunoaște Constantin Argetoianu), a căzut guvernul Brătianu și s-a format guvernul generalului Averescu (la 29 ianuarie 1918). În noul guvern, se spunea, nu a intrat nimeni din „gașca” lui Brătianu, fapt ce atestă ura dintre cele două tabere. Din însemnările memorialistului, aflăm de existența luptei pentru „putere” chiar în gândirea și mentalitatea generalului, care era convins că „o dată stăpân pe ea, n-o va mai lăsa din mână și va ști să pună călcâiul pe grumazul tuturor” (5)! Oare președinții de astăzi nu gândesc și acționează la fel?
Pe de altă parte, memorialistul are numai cuvinte de laudă pentru personalitățile franceze prezente la evenimentele din anii 1917-1918. Ele au susținut cauza românilor în diverse clipe delicate din confruntarea cu puterile centrale. De pildă, pe generalul Petin îl vede la antipodul șefului său de Stat-Major, Berthelot, deopotrivă ca minte și ca înfățișare. Pe cât „burtălăul” era de „deschis, de jovial și optimist”, pe atât Petin de „închis, de tăcut și de pesimist”. Unul era reprezentantul tipului latin expansiv și superficial, iar celălalt era croit după modelul anglo-saxon sau german, fiind dezvoltat numai în adâncime.
Referitor la politicienii români ai vremii, chiar în momentele grele ale confruntării, aceștia se dușmăneau între ei. De exemplu: întrevederea dintre generalii Averescu și Mackensen a fost ținută secretă pentru că ai noștri nu aveau deloc încredere unii în alții. Interesele personale sau de grupări partinice aveau prioritate câteodată față de interesele generale ale României. „Sus un rege care nu gândea decât să-și scape Coroana, gata să dea mâna și cu nemții și cu dracu’ și să le facă după voie numai să-și păstreze privilegiile” (6). Mai jos, Brătianu, Take Ionescu și toți acoliții lor se îngrijeau doar de interesele lor personale, unii să-și păstreze situațiile dobândite, alții să recâștige ce pierduseră sau chiar să dea bir cu fugiții. Memorialistul (care-și scrisese memoriile după 1930) e cuprins acum de remușcări, de regrete că nu știuse (în 1917-1918) cum să-și slujească țara. El recunoaște că atunci nemții erau stăpânii României. De aceea își rezemase speranța pe Divinitate, pentru că ea voise să ne „pedepsească” și tot ea trebuia să ne scape!
Surprinzător, mareșalul german Mackensen i-a impresionat plăcut pe generalul Averescu și pe Constantin Argetoianu, când îi primește, în vizită, pe teren românesc (la Buftea). Memorialistul reține „amabilitatea” și „tactul adevărat” al germanului care apreciază calitățile soldatului român, dovedite în luptele de la Mărăști și Mărășești, spre deosebire de soldatul italian „mai prost decât cel austriac”.
Însă, când Puterile Centrale cer, prin „ultimatum”, recificarea frontierelor (prin cedarea Dobrogei și a Cadrilaterului), generalul Averescu se situează la înălțimea unui autentic patriot, răspunzând astfel agresorilor:
„Ca general și ca patriot român, eu nu-mi voi pune niciodată semnătura pe un asemenea tratat. Nu cred că în România liberă să se găsească un om care să semneze amputarea țării, (…) o asemenea pace, smulsă și semnată sub amenințarea baionetelor va fi fără valoare și fără efect pentru toți românii rămași liberi” (7).
Așadar, memorialistica lui Constantin Argetoianu e plină de învățăminte pentru românii de astăzi și ne îndeamnă să prețuim cum se cuvine faptele pozitive și sacrificiile trăitorilor de altădată. De asemenea, să fim mai solidari și mai înțelepți în confruntarea cu problemele europene actuale.

Note
1. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, volumul IV, partea a V-a (1917-1918), editor Stelian Neagoe, Editura Humanitas, 1993, p. 81.
2. Op. cit, p. 82.
3. Idem, p. 91.
4. Ibidem, p. 94.
5. Ibidem, p. 135.
6. Ibidem, p. 156.
7. Ibidem, p. 166.