3. Porfir

A fost de origine sirian, s-a născut în Tyr la 233 d. Ch., şi a murit după anul 301 d. Ch., în Campania. Inițial, numele său era Malchus, care în limbile semite provine din rădăcina care desemnează noțiunea de „rege” fiind numit apoi Basileos care în greacă înseamnă rege şi mai apoi Porphyrios, de la culoarea regală.
În anul 263 devine discipol al lui Plotin, cîştigîndu-şi o bună reputație din faptul că era un bun comentator al filosofiei plotiniene.
A scris o carte mai puțin cunoscută numită De antro nympharum, un soi de comentariu specific neoplatonician la mitologiile poetice.
A mai scris citeva lucrări de mai mică importanță, de unde se poate deduce concepția sa metafizică şi etică care nu iese cu nimic din tiparele generale ale şcolii neoplatoniciene, neremarcîndu-se prin nici un fel de originalitate. Dintre aceste a amintim: Sententiae sau De abstinentia.
Principalul merit al lui Porfir, dincolo de a fi autorul unei introduceri în Categoriile lui Aristotel şi care, rezumă, oarecum, logica aristoteliciană, este acela de a fi redat Enneadele lui Plotin.
Oricum, aşa cum arată şi Hegel1, aceseastă lucrare de logică a lui Porfir a slujit de la bun început ca un adevărat manual de logică şi, zice el, este puțin sub cele din vremea sa. A ajuns sa fie cunoscută şi în Evul Mediu prin traducerea latină a lui Boethius.
Totuşi, rolul lui cel mai însemnat nu este cel de autor, ci acela de discipol apropiat al lui Plotin şi, cum spuneam, de a fi colportorul Enneadelor.

4. Proclos

Ultimul mare nume al filosofiei neoplatoniciene a fost Proclos.
S-a născut la Constantinopol în anul 410 d. Ch., şi a murit în 483 d. Ch., la Athena. Provenea dintr-o familie de intelectuali, tatăl său fiind jurist, el însuşi fiind un adevărat erudit, studiind la Alexandria dreptul roman, retorica, matematicile şi filosofia. Era de neam lycian.
A fost discipolul lui Olympiodoros în Alexandria unde a învățat logica aristotelică, iar apoi, nefiind mulțumit cu atît a plecat la Athena unde şi-a desăvîrşit învățătura cu Sirianos şi Plutarh. Marinos, care a scris o Vita Procli, arată că ar fi fost un vegetarian convins, nici măcar bătrînul Plutarh nereuşind să îi combată această conduită alimentară.
A scris, încă la vîrsta de 28 de ani, un comentariu la Timaios, pe lîngă alte multe tratate, după cum ne spune Marinos. Aderă la veche religie, un lucru ilegal pentru vremea sa, şi este expulzat din Athena pentru un an.
După anul petrecut în aprofundarea misteriilor lyciene, activitatea lui Proclos se îndreaptă spre scrierea diferitelor tratate de matematică, scrieri filosofice, altele decît comentariile la Platon şi compunerea de imnuri religioase dedicate diferiților zei, un soi de incantații prin care comtemplatorul „se ridică din tărîmul generării şi trece în cel al ființei imuabile”2.
Dintre scrierile lui Proclos amintim: De sphaera, Despre teologia lui Platon şi Elemente teologice.
Cea mai extinsă şi complexă lucrare dintre cele amintite este Teologia platonică, o lucrare de tip dialectic, sistematizată, mai bine structurată decît Enneadele plotiniene, însă suficient de încifrată, dacă avem în vedere faptul că pe parcursul ei, li se atribuie diferitelor zeități luate în discuție semnificații filosofice obscure. Hegel spune despre această lucrare că este, într-un fel, o profundă abordare dialectică, luînd forma unui comentariu la filosofia platoniciană. Ea este, în opinia filosofului german „ein Intellektualsystem”3, de cea mai riguroasă profunzime.
Pe de altă parte, din perspectiva completării doctrinei neoplatoniciene un interes aparte, pe lîngă deja amintita Teologie a lui Platon4, suscită tratatul numit Elemente de teologie.
Spre deosebire de maestrul său Platon şi chiar de predecesorul său Plotin, Proclos arată că cea mai înaltă formă a cunoaşterii umane este credința. Aceasta este, în opinia filosofului neoplatonician, superioară oricărei alte forme a cunoaşterii, inclusiv celei raționale. El spune că doar prin credință poate fi atins Binele, care este forma supremă a oricărei năzuinți. El spune că această formă de cunoaştere este chiar superioară dialecticii, deoarece se află la chiar originea acesteia. Sigur, poate fi adus argumentul după care credința nu este decît opinie şi atunci este clar inferioară tuturor formelor de cunoaştere. Însă, Proclos spune că credința înțeleasă ca înțelegere a principiilor metafizice este superioară oricărei alte cunoaşteri, întrucît chiar ştiința, nesupusă principiilor metafizicii nu este decît un abur, un element fără consistență.
Celebrele triade ale lui Proclos şi metoda de diferențiere etapizată a acestora în cursul emanației, nu este neapărat o inovație a acestuia ci a fost eleborată încă de Plotin şi dezvoltată de Porfir şi Iamblichos. Însă, doctrina în care a fost cu adevărat originar a fost aşa – numita doctrină a „henadelor divine”5.
Tratatul începe prin afirmația după care orice pluralitate participă şi este parte constitutivă a unității. Prin urmare, orice pluralitate se raportează la Unu şi îşi derivă existența din acesta. Oricum, spune Proclos, ceea ce produce este superior celuia pe care l-a produs. Aşadar, Binele suprem, este măsura – etalon al tuturor lucrurilor, întrucît din el acestea îşi dobîndesc existența, prin emanație. El este singular şi anterior tuturor existîndelor. Tot ceea ce se adaugă acestuia, tot ceea ce capătă existență de la acesta, dobîndeşte caracter particular, fiind un bine particular. În sensul acesta, cel care este produs este inferior celui care îl produce, căpătînd dimensiunea particularului.
În contra credinței plotiniene, după care înlănțuirea cauzelor este una marcată de „devenirea în cerc”, Proclos contestă acest fapt, afirmînd că o înlănțuire concentrică a cauzelor este un nonsens, împiedicîndu-se astfel, existența unei cauze prime, anteriorul fiind confundat cu posteriorul, iar însăşi noțiunea de ştiință nu ar putea avea existență şi, prin aceasta, nici cunoaşterea.
Este de domeniul evidenței, spune el, că pentru ca mişcarea să nu meargă la infinit, trebuie să se oprească undeva, aşa cum sesiza încă Aristotel. Pentru aceasta trebuie să existe un Prim Mişcător Nemişcat, dar şi un ceva care este mişcat de un altul. Cel care este mişcat prin sine însuși este cel care face posibilă existența, cel care o coagulează. El este principala forță de atracție şi dispersie a existenței.
Mai spune Proclos, refeitor la incorporabilitate, că orice lucru care are capacitatea de a se întoarce la şi spre sine este incorporal. Tot ceea ce este corporal are o determinare spațială, deci are caracterul simultaneității. Corpul nu are putința de a se întoarce spre sine, deoarece el este întindere, dar în acelaşi timp curgere, prin urmare e fenomen. Însă, cel ce este separat de corp şi are posibilitatea întoarcerii spre sine este sufletul. Dar, şi deasupra sufletului se află principiul intelectual care, la rîndul lui, este subordonat Unului.
La rîndul lui sufletul participă la gîndire prin intermediul intelectului care are la bază pe Unu. Acesta este mecanismul cauzal la Proclos şi fiecare lucru are un astfel de mecanism. Astfel că după Unul primar sun henadele (un fel de eide platoniciene), iar după intelectul prim, intelectele particulare şi după sufletul prim sufletele particulare, iar după natura primă naturile particulare etc.
Unul, cel care nu este participant la această înlănțuire cauzală, este cel ce este neparticipat, dar care generează participare. Tot ceea ce este participant este subordonat lui, însă el nu este, prin aceasta, participat. Cauza care produce rămîne în sine fără să se epuizeze, „ea se distribuie fără să se împartă”.
Apoi, dincolo de conceptele de timp şi eternitate, care îi aparțin lui Plotin şi care nu sunt nicidecum contribuții originale, Proclos lansează o teorie proprie, după care cauza originară, dincolo de procesul de generare specific şi în urma lui, îşi continuă neîntrerupt activitatea. Asfel, cauza generatoare primară care se găseşte în Unu îşi continuă activitatea pînă în Materie, cauzele intermediare neavînd nici un rol în acest proces. Şi la Proclos, ca la Plotin, materia este asimilată răului. De aici, începe o întreagă dezbatere dialectică asupra naturii sufletului şi intelectului şi asupra gradului de participație cauzală a fiecăruia la generarea lucrurilor care, în opinia lui Proclos, sunt compuse dacă au mai multe cauze şi simple dacă a una singură.
Referitor la problema infinitului, atît Plotin cît şi Proclos cred că acesta, în măsura în care există, este o potență infinită. Prin urmare, tot ceea ce este perpetuu are o potență infinită şi este de natura celui care ajunge la ființă să fie infinit potent a ajunge la aceasta. Ființă prin sine, spune Procolos, ajunge mereu la propria ființă întrucît este cel mai aproape de Unu, atîta vreme cît tot ceea ce este plural şi aparține pluralității, fiind raportată la mărime, este cea mai divizată şi prin aceasta cea mai fără de sens şi cea mai puțin potentă. Ceea ce este infinit, nu este finit pentru lucrurile superioare dar nici pentru cele inferioare lui, dar nici pentru el însuşi. Infinitul, prin natura lui, la fel cu Unu, este neparticipat, ceea ce înseamnă că nu are o legătură de comuniune cu lucrurile pe care le produce.
Orice lucru nemuritor este perpetuu, dar nu tot ceea ce este perpetuu este nemuritor. El spune că participarea la viață înseamnă automat şi participarea la ființă, însă participarea la ființă nu implică neapărat participarea la viață. Pentru a demonstra acest lucru, Proclos recurge la o complicată dialectică în care, pornind de la temporalitatea ființei se ajunge la supratemporalitate şi la conceptul de pre-eternitate referitor la noțiunea de ființă. Astfel, construieşte o altă henadă divină, de data aceasta construcția logică de tip triadic fiind una descendentă, dar ca henadă divină, făcînd parte dintre cele primare.
Astfel, şi henadele sunt primare şi secundare. Cele primare sunt numite de Proclos theos, pe cînd cele secundare theoi. Cauzele decurg una din cealaltă într-o logică pur deductivă, astfel că unii comentatori au considerat metafizica proculiană drept una „deductivă”6. În acest sens, comparația cu metafizica lui Spinoza nu ni se pare a fi una deplasată.
În viziunea lui Proclos ordinea şi sistemul de relații al lumii coboară direct din henadele divine. Astfel, acesta construieşte o nouă triadă care a la bază binele apoi potența şi cunoaşterea. Intelectul este, prin urmare, inferior intelectului divin iar ordinea lumii este o ordine providențială care nu are nimic în comun cu raționalitatea specifică umanului, conducîndu-se după legi speciale ce depăşesc posibilitatea intelectului nostru, o intuiție deloc neglijabilă pentru acea vreme şi care este din ce în ce mai evidentă şi valabilă inclusiv pentru timpurile noastre.
În această ordine a raționamentului proculian, se arată că ceea ce este divin este incognoscibil pentru orice ființă participată, prin urmare secundară, şi este incognoscibil pentru că este neparticipat. Astfel, Zeul este cel care are cunoaşterea de tip apathetic, noetic, ca sa vorbim în termeni aristotelicieni, iar ființele participate cea pathetică adică dianoetică, discursivă.
Henadele divine sunt, aşa cum arătam mai devreme, şi ele supuse unei gardații a universalității. Eficiența henadelor prime fiind mai mare, ele avînd şi gradul de universalitate mai mare, în timp ce henadele divine secundare au un grad de eficiență mai mic, avînd o universalitate mai restrînsă.
Henada divină este şi ea prinsă într-o triadă, fiind cea care comunică propria potență intelectului, la rîndul lui intelectul emană în suflet iar sufletul transmite totul corpului. Astfel, corpul devine însuflețit dar şi divin avînd o legătură intermediată cu henada divină care îşi materializează existența în el. Fiecare existență are o participare la henada divină şi, prin aceasta, la Unu nemişcat şi neparticipat.
În ceea ce priveşte analiza asupra intelectului, aceasta respectă structura interioară a celor analizate pînă în prezent structurîndu-se pe structura paticipatiei şi nepaticipatiei dar avînd la bază ideea intelectului aristotelician. De fapt, în spatele formulei paricipat – nepaticipat stă structura intelectului activ şi al intelectului pasiv aristotelician. În acest sens, atît Plotin cît şi Proclos, nu strălucesc prin originalitate.
În ceea ce priveşte sufletul, gîndirea proculiană nu depăşeşte ceea ce s-a spus despre acesta în şcoala din care face parte. Oricum, ideea unui suflet nemuritor, indestructibil, această constantă a filosofiei greceşti, idee păgînă prin excelență, va fi preluată în întreaga gîndire şi mistică creştină care nu va putea renunța la ea, în ciuda unor încercări timide.
Marcînd sfîrşitul filosofiei clasice greceşti, în opinia noastră, filonul profund al filosofiei eline nu a fost afectat în esența sa de către influențele orientale, Proclos încheie, odată cu moartea sa, şirul continuu de filosofi greci care au dus gîndirea acestui popor deosebit pînă la maximul pe care îl putea da gîndirea acelor timpuri.
Mai mult, dacă am sta şi am cîntări cu dreaptă balanță contribuția filosofiei europene, de la naşterea ei, pe care noi o vedem încă la Sf. Augustin şi pînă în contemporaneitate, cu greu am putea admite că aceasta a mai rostit ceva esențial, dincolo de completări, schimbări de direcție sau cîteva precizări, nu spunem că nu de substanță, uneori, față de ceea ce au realizat grecii. Şi chiar dacă nu suntem întru totul de acord că filosofia europeană este continuatoarea celei greceşti, în ciuda a ceea ce crede un savant precum Guthrie, momente importante ale filosofie eline vor renaşte ciclic în filosofia apuseană.

Bibliografie selectivă

Ediții
Plotinus, Enneads, trans. S. MacKenna, abridged with an introduction and note by J. Dillon, Harmondsworth, 1991.
Plotin, Enneade, I-II, Bucureşti, 2003

Lucrări generale
Armstrong (A. H.), The Cambridge History of Later Greek and Early Medieval Philosophy, Cambridge, 1970.
Baine (H. R.), The Significance of Neoplatonism, Norfolk, 1976.
Hegel (G. W. F.), Prelegeri de istorie a filosofiei, vol II, Bucureşti, 1964.
Lloyd (A. C.), The Anatomy of Neoplatonism, Oxford, 1990.
Merlan (P.), From Platonism to Neoplatonism, The Hague, 1968.
Whittaker (Th.), Neoplatonismul, Bucureşti, 2007.

Lucrări speciale
Armstrong (A. H.), The Architecture of the Intelligible Universe in the Philosophy of Plotinus, Cambridge, 1940.
Baierwalters (W.), Proklos, Grundzuge seiner Metaphysik, Frankfurt am Mein, 1965.
Gurtler (G. M.), Plotinus: The experience of Unity, New York, 1998.
Rosán (L. J.), The Philosophy of Proclus, New York, 1949.

Note
1 G.W.F. Hegel, Op. cit., pp. 189 – 190.
2 Vidi, Th. Whittaker, Op. cit., p. 175.
3 G.W.F. Hegel, Op. cit., p. 193.
4 Hegel face o analiză pertinentă şi amănunțită a acestei lucrări în lucrarea mai sus citată. Nu considerăm necesar să desfăşurăm aici o analiză mai amplă a acesteia.
5 De la grecescul „hen”, unu.
6 Th. Whittaker, Op. cit., p. 187.