Oricât aş fi de împănată, îmbuibată cu povestiri – cineva zicea clasic, depozitară, fie -, nu pot sări uşor dintr-o amintire într-alta, de lângă un om şi dintr-un loc, în altul. Nu cred că retrăiesc întâmplarea, precum se spune, ci, brusc, mă mut acolo. Locuiesc în ea. Mă cuprinde şi nu-mi dă drumul. Un soi de aluat ce mă dospeşte, mă coace pur şi simplu. De Platforma Luncanilor din Munţii Orăştiei, Şureanul, mă leagă destule fire şi se va vedea, poate, încet, din şirul istorisirilor. Între ele însă, firul Valeriei Rîmbetea se dovedeşte cel mai greu de desfăcut, de desprins din laţul lui. Aşa că am să-l înnod iar. E vorba despre acea Valerie din Urşici, pe care soarta mi-a aşezat-o în cale şi apoi mi-a luat-o îndată, de am rămas o vreme buimăcită. De ce-a fost să fie aşa?
Aşadar, am urcat în Urşici. Femeia aceea puternică mă chemase, iar eu voiam să-i aflu, să-i cunosc, să-i pipăi firea și felul. Mă atrăgea. Și, desigur, voiam și să întâlnesc vreun obicei străvechi, arhaic.

 

 

Sus, la amiază…

Odată ce ai ajuns, urcând dinspre Valea Luncanilor, o tot ţii pe o cărare de culme şi vei zări, în depărtări, platoul Târsei şi vârful Ţâfla din Cioclovina, vârful lui Cozma şi Mociotca, de mai aproape, Streiul, râul din vale, spre apus, şi sate mărunţite, mărunţite. Gânţaga, Bucium, Balomir. Potecile spre Subcetate şi Haţeg, apoi orizonturi destrămate, ceţuri, pâclă, fum.
În timp ce aici, sus, era tare senin și păpădiile pocneau uşor, de credeai că le şi auzi, atât era de linişte, şi se risipeau plutind. Luminate, însorite. Mici sceptre de puf, de abur, de duh, dintr-o lume ireală. Ireală pentru noi, orăşenii. Părea liniştea Dintâi.
Mă răsuceam să tot privesc în jur, îmbătată de un aer ce se vălurea. Și aud: „Zâua bună, d-apoi că vă ştîu, aţi fost nu anu de s-o trecut, ălălalt, p-aici…” Mi se adresase un om rezemat în bât, cum zic ei, pe-o dungă, așa cum stau ciobanii la odihnă şi chiar era cioban. Cu turma de oi şi cu câteva vite. Şi chiar mă „văzuse”, mă întipărise în amintirea lui. Și nu m-aş fi putut smulge de acolo prin voia mea. N-am avut vreme să mă uluiesc, fiindcă, de data asta, s-a pus pe vorbit. Ne știam carevasăzică. Aveam de împărțit cuvinte. Îmi vorbea multe şi mărunte. Mi-a spus până şi numele oilor. Cea cu bot negru era „Oacăra”, „Muscureana” cu ţinte negre, „Laia” neagră toată, şi „Bocălaia” cu cap negru, iar cea cu bot negru „Buzorea” şi „Galbena” a cu ochii deschişi la culoare, mai încolo „Cobelcea” cu coarnele răsucite, şi tot aşa. Crezusem că numai vacile capătă nume şi, bineînţeles, aveau: Rujana, Simiana, Boiana, Joiana, Mândreana, Dumana, Florea, Dăruţa… Ce n-aveau, pe atunci, erau numere. Numerele – încă nu în loc de nume, slavă Domnului! – cele capsate pe urechi, peticuţe galbene de plastic.
Liniştea s-a spart deodată în zvon de copii, acelaşi sunet oriunde, absolut oriunde pe lumea asta. Iar eu, care mă amăgisem că e un loc unic… Şi i-am văzut. Ieșeau din mica şcoală, neagră tuci, din bârne unse cu ulei ars de tractor. Cinci copii cu totul. Doar larma care-o făceau era cât pentru o școală întreagă. Poate că aerul atât de curat sporea puterea sunetelor. Aici, toate cele patru clase erau într-o singură odaie. Iarna, pe întunericime, aprindeau lampa cu gaz atârnată de pe perete. Lumina electrică nu urcase şi în satul Urşici. Ar mai fi fost un elev de-a I-a, dar locuia prin hârtoape îndepărtate şi, peste vară, a cam „bolnăit”, aşa că mergea doamna învăţătoare la el, o oră dus, alta întors, pas ţeapăn.
Însă copiii se codeau s-o ia spre case, fiindcă prinseseră de veste că, după amiază, îmi propusesem o filmare. Zburase vestea. Pusesem la cale într-o încăpere a şcolii un… priveghi la mort. Iar aici încă e, mai era, „Priveghi vesel”. Nu aflau nicio noutate, dar noi, cei apăruţi să filmăm, eheheei, ce mai noutate… Cumva mă şi ruşinam de asta. Făceam un film pentru televiziune, iar ei televizoare nu aveau… Nici nu-și puneau problema. Era distracție mare.

 

 

În sfârşit, la amurg

Valeria mea dăduse sfoară pe dealuri, oamenii se adunau încet, dar ea, de fapt, se necăjea. Se ţâfnoşa pe măsură ce tot trecea vremea. Se uita cu încruntare la mine. Găsea că e „păgân” obiceiul ăsta al lor din moşi, strămoşi, fără popă, tămâie şi rugăciuni, jale şi bocete, fără citirea „Ceasurilor”, rostirea „Iertăciunilor”, clopote şi lumânări „lumini”. Că o să-i fac de râs cu filmarea asta a mea. Mai că-i părea rău că mă chemase. Aşa că i-am vorbit mult şi am îmbunat-o, i-am înmuiat înverşunarea, fără să ştiu nici eu, nici ea, că peste prea puţin timp va fi şi rândul ei să i se stea de priveghi împrejur… Sigur, atunci, îi vor fi respectat voinţa şi credinţa, priveghiul ei va fi fost actual, un ritual creştin şi nu străbun ca ăsta, poate chiar de pe vremea dacilor, pre-creştin.
A trebuit să-i spun că veselia e binefăcătoare, nu blasfemică, este „cathartică”, o vorbă de la greci, cu rost, şi înseamnă că astfel îţi poţi descărca mai uşor suferinţa. Comunitatea pierdea un membru, un om întipărit în sufletul tuturor, le era greu, dar era în firea lucrurilor. Şi, apoi, dacii chiar se bucurau cu adevărat, apropiindu-se de pragul pătrunderii Dincolo. Bucuria asta a lor era de esenţă, nu de suprafaţă, şi s-a păstrat, s-a transmis prin veacuri. Iar celui ce se desprinde, o porneşte de Aici – Acum, îi e şi lui de mare folos să fie încurajat. Trecerea avea pericolele ei. Toate credinţele pământului o spuneau. Iar veselia alunga teama şi nesiguranţa.

În satul Urşici, fiind atât de izolat, unde până mai ieri nu era nici drum de car, doar potecă de cal şi de măgar, bietul, împovărat cu desagi şi tărhaturi, iată, a izbutit să rămână viu un obicei atât de vechi. De sute şi sute de ani, pentru care orice antropolog şi-ar da şi haina de pe el să ajungă să-l vadă încă viu: Jocurile de priveghi. Era o comoară în fond, nu o înapoiere… Cele mai teribile fuseseră alaiurile cu mascaţi de la mort, din Nereju, Vrancea, din fericire consemnate la vremea lor… Ce lipsă, oh, ar fi fost să se fi pierdut cu totul. Priveghiul ăsta cu jocuri era un soi de lecţie pentru sat. Despre taina curgerii fluidului vital: Viaţă /moarte /viaţă…
„Nu vezi, Valerie, că toate jocurile se încheie cu un sărut? Va rodi iar viaţa!”
Asta era „pedeapsa” pentru cel ce pierdea la jocuri, fie că era „Bâza”, fie „Suci-te purice”, fie „Mâţa oarbă” sau „Puşcă ursu”… Cine rămânea de căruță trebuia să pupe o fată, sau fata un băiat.
Şi jocurile aveau, mai toate, înţelesuri ascunse. Între noi fie vorba, mă întrebam ce reacţie ar fi avut junii care năvăliseră în Bucureşti pe vremea „Festivalurilor Internaţionale ale Tineretului”, pe foametea din anii comunismului nostru timpuriu, prin ‚953, cei care dansau zi-noapte „Periniţa” pe străzi. Ce reacție ar fi avut dacă li s-ar fi spus că hora aceasta năstruşnică, specific românească, era de fapt un joc de priveghi!… Mai sunt şi acum prin sate bătrâni care-şi amintesc că întâia oară când au pupat o fătucă a fost la un priveghi.
Valeria admite şi ea că biserică nici nu e aici, sus, doar în Luncani Vale, şi popa când vine, vine călare, cu „crucea” sau „botezu”, şi face câteva zile umblând numai de la o casă la alta. Destul că-l aduci la îngropăciune, la priveghi nu s-ar mai putea…
Una peste alta, iată-ne reconstituind Priveghiul. O reconstituire, doar nu pierise nimeni în Urşici la comandă. Trebuia aşadar ca cineva să facă pe mortul, pe moarta. Credeam că va fi o problemă. Nici vorbă. Toate privirile au ţintuit o băbuţă tare blajină, vădit supusă, poate năroada satului. Și ea, pe loc, s-a urcat, s-a ţupăit pe masă şi n-a mişcat, n-a clipit, 4-5 ore cât a ţinut vârtejul. Ba, la un moment dat, un hâtru i-a legat mâna cu o sfoară pe ascuns şi a tras-o în sus brusc. Într-o pauză de jocuri, când lumea îşi mai trăgea sufletul. Văleu, că mișcă!! Ei bine, au fost asemenea ţipete, c-am rămas trăznită. Intraseră atît de tare în atmosferă, că uitaseră că moarta nu-i moartă. Au sărit toţi de pe bănci, s-au bulucit la uşă, s-au împiedicat unii de alţii şi au căzut grămadă. Claie de trupuri zvârcolite. Trăiau întâmplarea, chiar erau cu „mortul”, iar băbuţa, brrr, jurai că e… În tot balamucul ăla a rămas ţeapănă. Nu s-a clintit neam. N-a mișcat boabă. Teribil!
Urcase cu noi o mândreţe de copilă cu ochii verzi, din Ocolişul Mic, de pe Valea Grădiştii. Dadiana o chema și mi-o amintesc bine. Cânta, aproape susura, nu rostea. “Cântecul Bradului” cu o voce fragedă, pură, uşor guturală: “Ce-i, brăduţ năltuţ /ce ţi-ai doblicit /de te-ai coborât /de la vârf de munte /cu vârfu – nainte? /- După mine or vinit /cei nouă voinici /cu nouă topoare /ca să mă doboare…… “
În vârful bradului tăiat pentru înmormântare se puneau panglici, baticuri, un snop de crengi, trunchiul era crestat spiralat, jos se ciopleau soarele, cornul lunii, două stele, crucea… Nu prea se mai făceau toate astea, doar mormintele continuau să adaste în grădini. Iar aici, în Urşici, unele cruci mai purtau în moţ pasărea suflet din lemn cioplit. Puține însă. Obicei arhaic, simbol şi mit al Gaiei. Gaia, Binevestitoarea morţii şi a vieţii. Era nemaipomenit, te înfiora emoţia… Aveai și nu mai aveai aer… Stăteam prostită, uitam de mine, în fața unei astfel de cruci. Atunci când o găseam. Te invada un fior.

 

 

Pe înserat

Cu greu şi cu un păhărel de vinars, am convins-o pe bătrânica moartă-vie să se dea jos de pe masă, că s-a terminat, s-a gătat priveghiu. Crezusem că era înțepenită din cauza nemișcării îndelungate, dar nu, nu asta era cauza. De fapt, era cuprinsă de încântare. Și nu voia să miște. Era în transă. „O fo faain di tăt, aşa de fain că, de-acu, po să mor… Ie…” I se întipărise pe chip asemenea lumină şi bucurie, c-o fi purtat-o multe zile, în șir, până s-a destrămat. E drept că, în pauzele de joc, de veselire, de glume şi farse, mai şi sporovăiau despre „răposată”, o lăudau de una, de alta, c-aşa se face. Dar, poate, băbuța asta nu avusese parte de vorbe bune niciodată, sărăcuţa… Și atunci? Cum să admiți că-i gata, revino la realitate?
Afară, după atâtea ore, școlarii erau tot acolo. Dar se înmulţiseră prea îndestul, cu unii mult mai mari şi cu prichindei preşcolari. La apariţia „moartei”, s-a stârnit o chirăială de nespus, iar ei îi sclipeau ochii. Nu râdeau de ea, poate pentru prima oară, cine știe, ci cu ea. O tratau drept „înviată”. Şi-au pornit-o toţi dimpreună, pe înserare, cu alai şi hărmălaie și câini stârniţi din depărtări. S-au pus s-o conducă. N-au lăsat-o să plece singură. Să-și piardă umbra-n întunericul care se adâncea. Un moment unic pentru ea, unic.
Valeria mea a oftat lung, a despovărare, a uşurare, şi i-a dat dreptate mamei ei din Cioclovina, cea venită în gospodăria lor aici în Urşici, bătrâna cu crucea pregătită după uşă, de peste şapte ani. Mama ei, care-şi visa asemenea priveghi, nu altfel. A zâmbit larg în noapte, în sus, spre câmpia cerului, de unde o înţepau şi-i clipoceau mii de ierburi fărâme, stele înfrigurate, că, aici, era munte aspru, numai sus câmpie întinsă, întinsă, ca o bucurie.
„Nimica nu-i mai de preţ ca bucuria, așa e, măi doamnă”, s-a răsucit spre mine Valeria. Am tăcut. Mai era ceva de spus? Acum abia am un nod în gât. Acum, când știu ce-a urmat. Acum, când ea nu mai e pe lumea asta. Sora mea din munte, Valeria. Dar ea cumva aflase rostul. Poate așa a și trebuit să fie. Și, desigur, i-o fi fost mai ușor atunci. Odihnit fie-i rostul Dincolo.