Într-un articol publicat în „Vatra” pe la începutul anilor `90, Al. Cistelecan îl considera pe Dumitru Chioaru un „licențiat în melancolie de cabinet”, melancolie pe care poetul „o etalează după moda echinoxistă: cu o sobrietate înfiorată și cu iluminări delicate”. Aflat, consideră criticul, între „confesiune și meditație, reverie și autoreflexie, tentat mereu de o extindere vizionară”, Dumitru Chioaru are „vocația imaginii delicate”. În egală măsură, la poet „ceremonia imaginativă a luat realul ca pretext”.
Cele scrise de criticul de la „Vatra” sunt valabile și pentru poezia recentului volum al lui Dumitru Chioaru, Opera poetică (Editura „Rocart”, 2023), prefațat de Ion Bogdan Lefter.
Într-un poem cum este Mater enciclopedia referința poetului este una livrescă, la care autorul nu apelează dezinteresat de realitatea din jur, ci pentru temperarea sensibilității ce pulsează totuși în text: „Cu privirea-n oglindă/ viața e o dragoste regretată –/ ca beduinul în deșert,/ un alterego al înțelepciunii lui,/ eu am călătorit spre țărmul/ unui paradis cu cărți.// Doamnă Enciclopedie, iartă-ne nouă!// Fața se scorojea în aerul uscat,/ peri aspri o străpung în amintirea/ morții celui singur – se bucura de zborul/ păsărilor până văzduhul/ s-a lăsat ca o iarnă./ Cărțile vor sta mirate în raft,/ mâinile mele – pe piept,/ așa cum păsările primăvara l-au găsit/ cu părul și unghiile mari,/ un câmp supt de iarbă.// Doamnă Enciclopedie, iartă-ne nouă!/ carnea searbădă ca tomatele de seră./ Sângele înghite cu silă fierul legumelor,/ azotul dulce, sarea înțepătoare/ plesnind cum tăietura într-o sticlă/ în ochii osteniți de citit.// Oglindă oglinjoară,/ peșteră goală,/ îngăduie-mi să mă întorc!// Să fii copil printre obiecte bătrâne,/ ele-s indiferente la cuvânt/ ca propria fotografie la moarte./ Apoi bătrân printre cuvinte –/ Foșnet de pagini, memoria mea./ Înainte de somn sufletul stinge/ luminile trupului –/ visul: un cititor aprinde lampa./ Săruți mâna femeilor cum un școlar cuminte/ lipește un afiș./ Rămâne băutorul de droguri/ într-un strigăt înghițit de oglindă./ Doamnă Enciclopedie, iartă-ne nouă!/ pielea tăbăcită,/ privirea – cheie ruginită/ și mintea,/ o mână bâjbâind pe intuneric.// Oglindă oglinjoară,/ peșteră goală,/ îngăduie-mi să mă întorc!// Ninge./ Cel care ține imacularea e-aproape”.
Livrescul amplifică la Dumitru Chioaru sensuri existențiale deosebit de grave și de profunde. Întoarcerea în carte, precum întoarcerea grecului la femeia iubită, este sinonimă retragerii într-un spațiu protector/ ocrotitor, ce se sustrage devenirii: „Să te întorci să te întorci în carte/ ca într-o casă ocrotită de lege?/ numai ulise a iubit/ după douăzeci de ani/ trupul penelopei“ (Boema sacră). Sacrul însuși este redimensionat din perspectiva cuvintelor, de poezie și de o bibliotecă nu întâmplător „înverzind”, cu toate semnificațiile simbolice ale cuvântului: „Doamne al cuvintelor ostenite/ (de poezie?)/ primeşte-ne într-o bibliotecă înverzind/ şi-a ta să fie slava“ (Într-o bibliotecă înverzind). În rugăciune se insinuează poezia, totul marcând un timp și o relație a omului cu divinul pe care Dumitru Chioaru le fixează memorabil: „Ia aminte, doamne:/ mâna ta se odihneşte străină/ pe speteaza tronului de aur/ ca noaptea primordială/ transmigrând/ de-a lungul zilelor/ ‘parcă toţi muriseră/ parcă toţi au înviat’/ între mine şi tine – duminica/ a uitat să apună“ (Secolul sfârşeşte într-o duminică).Trimiterea la Rimbaud (Je est un autre) face din livresc punct de plecare pentru condiția unei ființe înstrăinate și multiplicate, încercarea de autocunoaștere fiind rezervată scrisului despre sine, prin poem: „Nu ştiu alţii cum sunt… eu sunt altul/ sunt alţii deşi/ voi scrie un poem despre mine“ (Gardul de sârmă). Mai puțin ironic decât ar vrea să pară într-un veac ce predispune de altfel la ironie, poetul este însă cu siguranță un „traficant de droguri în cuvinte”, fascinat de imaginar mai mult decât de realitate. Vecinătatea lui Rimbaud nu este întâmplătoare: „Veacul m-a făcut atât de ironic – traficant de droguri în cuvinte – / îmi drapez versurile în pânze albe/ ale corăbiei bete de hârtie/ clătinându-se pe apa bălţilor cotidiene“ (Fiinţa de hârtie).
Sentimentul este „fixat” într-un discurs în care sinceritatea, afecțiunea și „elaborarea” atentă se întâlnesc la modul fericit, trădând indiscutabil refinamentul poetului: „am făcut cu tine un pact Poesie/ și niciodată n-am sperat vreun câștig/ am făcut cu tine un pact/ pe muchia de cuțit a copilăriei/ și-a maturității (după unii singura viață reală)/ le-am ratat pe-amândouă/ și doar singurătatea mi-a mai rămas/ foaie albă ca o bornă a insomniei“ (Mărgelele de sticlă ale întâmplărilor). Textul și o altă percepere a realului sunt înfiorate de o melancolie ce-i este caracteristică lui Dumitru Chioaru, confirmându-l pe Andrei Terian care remarca la poet o suprapunere perfectă între scris şi trăit: „Cărările munților, prietene/ seamănă cu liniile scrijelite de la naștere/ în palmă/ pe oricare îți poți întâlni destinul/ ca o gură de prăpastie/ brusc înghițindu-te“ (Elegii carpatine).
Reflexivitatea redimensionează confesiunea, ia inițiativa și supune realul discret dar irevocabil viziunii poetice în care punctul ca reper și mersul ca certitudine a existenței în ultimă instanță se asociază unor prezențe fantaste, totul ca o posibilă relație a eului cu lumea:
„Stau și mă întreb merg la întâmplare/ și mă întreb/ există ceva demn de altă încercare/ decât a punctului care se mișcă?/ întotdeauna găsesc aceleași răspunsuri:/ starea pe loc și mersul – prin aerul cenușiu merg la întâmplare/ un ochi mi-a căzut și stă/ să fie călcat/ o ureche zbârnâie pe linia de troleibuz“ (Punctul indiferent). Trimiterile la real sunt mediate de poezia însăși într-un text în care ceea ce este consacrat de experiențe lirice cunoscute și ceea ce este exterior, receptat de privire, contează ca realitate interioară, ființa și realitatea fiind contaminate de aceeași melancolie: „Amurg de toamnă –/ melancolia s-a îngălbenit căzând/ mai adânc în mine de-a lungul/ zilei mi-am retrăit toamna dintr-o viață/ de sol al luminii/ adormit pe stratul de frunze“ (La vremea sacrificiului cosmic). Text, concretizat prin „manuscrise cocoloșite”, și realitate se întîlnesc uneori într-o adversitate diluată trimițând, detașat, spre aceeași relație a eului cu lumea, despărțiți de un semnificativ prag ca loc de trecere, în care cu siguranță nu stă Cerberul consacrat: „De-o vreme un câine vagabond s-a culcușit/ pe pragul casei/ arunc în el cu manuscrise cocoloșite/ de tremurătoare îndoieli/ le miroase cu un fel de compasiune/ (carne de înger din zăpadă artificială)“ (Câinele din prag). Optzecistul (și încă unul necomentat la adevărata sa valoare!) Dumitru Chioaru scrie o poezie în care sunt prezente marile teme (umbra, dublul, orfismul etc.) nelipsite de reflexele mitului, în absența căruia lumea își pierde sensurile: „Roagă-i pe ei – nemuritorii/ să-i dea voie umbrei de-a merge înainte (…) și vei vedea că lumina zilei/ e mai săracă decât lumina/ umbrei materne/ întunecându-ți privirea neputincioasă/ întunecând soarele și luna/ și incendiind găurile negre din univers/ spre a le umple iarăși de stele“ (Litanie). Este indiscutabil că Dumitru Chioaru „gândeşte profund şi simte sofisticat, după care «traduce» totul în cuvinte puţine, în conformitate cu personalitatea sa reţinută, introvertită” (Ion Bogan Lefter). Poetul își ia în serios marile repere și construiește un imaginar pe care nu este deloc dispus să-l supună unei atitudini detașate și demitizante. Jocul poetic, atât cât există, este jocul poeziei dintotdeauna, unul de grad secund, amintind, totuși, cuvântul de la începuturi. Poemul impresionează prin solemnitatea ce amintește experiențe notabile: „Simțind cum se ridică în urmă/ aceeași iarbă/ același eu odată cu iarba/ și brusc eram altul” (Știința împotmolită). La aceasta contribuie evident relația profundă a luminii cu umbra, încă un argument pentru locul aparte rezervat poetului printre optzeciști: „ridicându-se dintre alte îndoliate lumini/ până când orice umbră/ lumină va fi“ (Știința împotmolită)). Poetul este un introvertit, cum scria Ion Bogdan Lefter, o mărturisește de altfel, dar într-o manieră ce-l avantajează. Dincolo de aceasta pulseză seducător admirabile idei poetice, care fac din lectura poeziei sale o duminicală zăbavă: „Închis în mine ca o mână în ghips/ o mână ruptă de altă mână/ m-am trezit întrebându-mă: plâng/ deci exist?/ da! – lacrimile ca igrasia/ macină zidul de ghips/ așa cum cuvintele seamănă cu orbii/ ce cântă/ spre a face vizibilă lumina/ dinăuntru“ (Spargerea ușii zidite). Sau: „Gândesc la trupul meu după moarte ca lumânarea la capul bunicii“ (Viziune).
Într-un număr recent din „România Literară”, Gheorghe Grigurcu îl considera pe Dumitru Chioaru „unul dintre exponenții de seamă ai atât de fertilei generații optzeciste”. Nu putem decât să-i dăm dreptate distinsului critic!