În anii în care a fost profesor de limba și literatura română la un prestigios liceu din Hunedoara (până în 1972), oraș în care, absolvent al filologiei clujene, am fost repartizat și eu, Radu Ciobanu a publicat trei valoroase volume de proză, După-amiaza bătrânului domn Crepuscul și Zilele, autentice repere ale creației sale.
Am citit pentru a treia oară, cu ocazia apariției celei de-a treia ediții a lui la editura clujeană Limes romanul Crepuscul, pentru care scriitorul a primit Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, care pe atunci nu se acorda cu ușurință, descoperind cu fiecare lectură semnificații și nebănuitele subtilități ale unui valoros prozator contemporan.
În volumul de proză scurtă După-amiaza bătrânului domn a fost descoperit nucleul romanului Crepuscul, după cum o dovedește convingător regretatul Ioan Moldovan în Dicționarul Scriitorilor Români coordonat de Mircea Zaciu.
Roman realist, scris în spiritul prozei transilvane, cum s-a spus de altfel, Crepuscul surprinde declinul lumii tradiționale, provinciale, un declin cauzat de o forță deformatoare, care stopează fireasca evoluție a vieții, modifică destine și tullbură ordinea unei realități care avea firescul solemn al naturalului. Este vorba de „revoluția” fără justificare, ce pune sub semnul întrebării echilibrul lumii, impusă din afară și care nu are nimic în comun cu acea realitate în care trăiesc personajele. Amintesc în acest sens discuția dintre Sever Moldovanu, personajul central al romanului, și ofițerul rus încartiruit în casa avocatului. Dacă maiorul rus nu-și face iluzii în legătură cu distinsul doctor în drept, taxându-l ca pe un burghez, el vede în copilul Vlad pe acela care va înfăptui revoluția: „ -Domnu avocat, vâ balșoi capitalista, dar Vlad fi balșoi comunista!”. Sever Moldovanu îi dă maiorului o replică ce reține atenția: „ -Nu, spuse el decis. La noi nu se fac revoluții. Românii sunt mulțumiți cu rânduiala lor”.
Un loc important îl ocupă în roman prezentarea familiei lui Sever Moldovanu, fiul lui Avram Moldovanu, stabilit în ținutul Buciumani, unde se căsătorește cu Salvina. Sever era unul din cei treisprezece copii ai lui Avram din care au rămas în viață doar trei: Fabius (plecat la Paris), Simion, cel care, devenit preot, ajunge stareț la o mănăstire din lunca Mureșului, și Sever, Ruțu, care la gimnaziul din Sibiu învață „limba ungurească, nemțeasca și latineasca”.
Sever devine doctor în științe juridice la Universitatea din Budapesta, se căsătorește cu Olimpia, fiică de preot paroh în Sâhliștea. Se naște fiul Livius, participă în fruntea delegației orașului la Marea Adunare de la Alba Iulia. Fiul Livius moare în război, casa îi este ocupată de familia unui ofițer rus, soția i se îmbolnăvește, este arestat și suferă umilința închisorii, în sfârșit se retrage la mănăstire, sperând că-și va putea redobândi casa.
Nu poate fi trecută cu vederea prezența nepotului Vlad cel care, citind Destinul omenirii de P.P. Negulescu, este eliminat din liceu, dar, mai ales, este personaj cu un rol important în compoziția romanului, câtă vreme „opiniile sale, exprimate indirect, prin gândirea interioară” care îl conduce spre „conștiința de sine”, atenuează „perspectiva omniscienței și omniprezenței auctoriale tradiționale”. (Nicolae Oprea)
Reține atenția în mod deosebit relația dintre cei doi frați și condiția lor, Sever Moldovanu și Simi, devenit, ca stareț al mănăstirii, Silvestru, amândoi emblematici pentru lumea romanului. Simion este asociat sacrului, credinței, mănăstirii ca loc de izolare de lumea profană, componentă a lumii tradiționale, la fel de mult vizată de forța care schimbă lumea provinciei ardelenești. În schimb, Sever Moldovanu este omul legii, prin excelență al ordinii care trebuie respectată cu convingerea că legea însăși este sinonimă unui necesar echilibru al lumii. Cei doi frați se întâlnesc, nu însă și destinele lor. Sever se duce la mănăstirea fratelui său, doar pentru o scurtă renunțare la povara lumii, nu și pentru a-l căuta pe Dumnezeu. Personajul însuși nu „se putea ruga, deși ar fi vrut, căci de pe urma acestei neputințe îl încercau, nu doar o data, mustrările de conștiință”. Mai mult, frumusețea „subtilă” a textelor religioase, cele de la înmormântare în special, îl tulbură și ceea ce-i împăienjenea în cele din urmă ochii era mai mult emoția estetică decât durerea propriu-zisă”.
Spațiul romanesc propune câteva repere deosebit de semnificative. Romanul lui Radu Ciobanu nu este o carte a provinciei, ci a unei lumi aflate departe de Centru, ceea ce nu înseamnă că umbrele centrului nu se răsfrâng asupra acestei lumi. Din acest spațiu nu pleacă nimeni la centru, pleacă doar „afară”, și nu pleacă Sever Moldovanu, ci un Arineanu și Ramiro, fiindcă prin simpla sa prezență, ca valoare, avocatul trebuie să rămână pentru a asigura tocmai temeiul lumii în care a crezut. În schimb, același Sever Moldovanu scrie un memoriu adresat „Excelenței Sale Tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej”, memoriu care nu contează prin cerințele cuprinse în el, ci prin afirmarea calităților care-l definesc pe Sever Moldovanu: „având în vedere simțămintele mele patriotice și cetățenești de care întotdeauna am dat dovadă, având în vedere că și în momentul de față sunt dispus cu dragă inimă să-mi donez casa dacă s-ar înființa proiectata Universitate, cu condiția să mi se ofere un spațiu locativ convenabil pentru mine, pentru nepotul meu, Moldovanu Vlad, orfan de război și soția acestuia ” etc. Tocmai Vlad, nepotul în care maiorul rus vedea un viitor revolutionar, este acela care, rupând memoriul, sugerează că nu aceasta este calea la care trebuie să apeleze personajele.
Un reper al acestui spațiu este casa, recunoscută ca o imagine a lumii. Sever începe, în anul 1922, construcția unei case, deloc întâmplător „marea operă a vieții sale”, întemeiere ce sugerează continuitate din moment ce la temelia construcției cu patru etaje (și cu un lift ca sugestie a unui timp modern) s-a folosit moștenirea lăsată de bătrânul Avram Moldovanu. Într-un fel, Sever repetă ritualic gestul tatălui, al lui Avram, cel care își „ridică casă de piatră cu acoperiș de șindrilă albă, înconjurată cu zid tot de piatră, ca de cetățuie, că de piatră nu ducea nimeni lipsă”. Or, tocmai casa și spațiul sacru al acesteia sunt profanate de intrușii reprezentând noua putere.
Personajul se mișcă între cimitirul unde este înmormântat fiul său și spitalul de boli nervoase, prezență deloc întâmplătoare în roman, cunoaște închisoarea și umilințele ei, iese din oraș pentru a sta un timp la mănăstire cu gândul să se reîntoarcă în oraș. Unui text cu nuanțe eseistice, motivate după ce criticii literari și-au spus cuvântul despre Crepuscul, apreciindu-l unanim, nu-i poate scăpa finalul deosebit de sugestiv al romanului.
Ieșind din oraș, Sever Moldovanu rămâne o vreme la mănăstire cu gândul întoarcerii și a unei mișcări circulare căreia se pare că i se va abandona. Finalul romanului sugerează o altă traiectorie a personajului, ca un fel de recuperare a acestuia.
Romanul se încheie prin estomparea notelor realiste, fiindcă prozatorul apelează în final la semnificative detalii simbolice. Sever Moldovanu se îndreaptă spre gară traversând un câmp, în timp ce durerea și suferința trupului se asociază unei seducătoare miresme a vegetalului. Universul minor (furnicile care nu-și găsiseră loc în spațiul citadin,) îl întâmpină, în egală măsură acceptând omul, căutându-i ochii și dorindu-se la rândul său acceptat de uman, cu mențiunea că, trenul civilizației departe fiind, personajul se integrează în întreg ca posibilă salvare a individului amenințat de o istorie potrivnică: „Cucuruziștea foșni îndelung, ca un vuiet îndepărtat de ape. Adierea îi atinse fruntea, fluturându-i șuvița argintie. Era transpirat, s-ar putea să răcească. Se aplecă să-și ia pălăria. O durere cumplită îl fulgeră în creștet, ca și cum ceva căzut de sus i-ar fi despicat țeasta. Se trase înapoi, încovoiat de suferință. Rămase îndoit într-o parte, cu spatele rezemat de trunchi și cu cotul stâng sprijinit de geamantan. Ochii pe jumătate închiși priveau cu o expresie îndurerată spre pălăria din iarbă. Lanurile foșniră mai adânc. O furnică trecu de pe geamantan pe mână și începu apoi să urce pe mânecă. În iarbă căzu o nucă, pocnind sec. Furnica străbătu anevoie prin desișul bărbii și, când ajunse pe pielea uscată, palidă a obrazului, se îndreptă spre ochiul pe jumătate deschis, care o aștepta uimit și trist. Alte și alte furnici urcau în urma ei. În nuc ciripeau vrăbii și de undeva, dinspre răsăritul împurpurat al câmpiei, se auzi fluieratul încă îndepărtat al trenului”.
Despre naratorul „obiectiv” al romanului Crepuscul trebuie spus, în final, că împărtășește durerea unei lumi care nu este marcată de o firească trecere, ci este supusă unei dispariții, unei „căderi” căreia nu i se poate opune. Și editorul Mircea Petean o simte: „Dispariția și tragismul ei, ar fi putut scrie Radu Ciobanu, căci e un poem tragic romanul sau, așa l-am citit, ca pe un mare poem tragic”.