Un studiu în paralel, comparativ, asupra fenomenului șaizecist la noi și în Modova (în Basarabia) mi se pare a fi de un interes major. El a însemnat, în ambele cazuri, o descătușare, o deschidere a orizonturilor de creație peste dogmele ideologice ale realismului socialist, impus din afară în ambele cazuri, și afirmarea unei identități de creație proprii, valorificând cotele de altitudine ale tradiției autohtone dezvoltată pe coordonatele de modernitate ale universalității. N-am să încerc acum să abordez această chestiune ce trebuie făcută în sensul integrării firești a literaturii (culturii, spiritualității și nu mai puțin a istoriei) în corpusul nostru național românesc, dar consider a fi un act recuperator, în totul binevenit, abordarea operei unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori de dincolo de Prut, Victor Teleucă (1932-2002), care se înfățișează publicului actual din România, prin volumul O sută una de poezii (Antologie, studiu introductiv și selecția reperelor critice de Theodor Codreanu, Editura Academiei Române, București, 2018). Theodor Codreanu publicase și o primă monografie asupra poetului: În oglinzile lui Victor Teleucă, la Chișinău însă, în 2012.
Scriitorii moldoveni și-l asumau deschis și (aproape) integral pe Mihai Eminescu, făcând din poezia acestuia un veritabil stindard în angajamentul pentru repunerea în drepturile legitime a limbii române, operațiune deloc lesnicioasă având în vedere demersurile imperative ale oficialităților de a o abandona (definitiv) în favoarea accesului la limba rusă, ca vector de circulație internațională. Victor Teleucă a fost primul care a dat seama despre frumusețea și calitățile limbii literare române („Mai dulce și mai bună decât toate/ e pentru mine limba mea /…/ o altă limbă mai frumoasă nu-i”), suportând în timp toate privațiunile regimului dar stimulând interesul pentru cultivarea acesteia unei întregi pleiade tinere de poeți care au cântat-o cu frenezie („Sunt convins – spunea în Semnele demiurgice ale prezentului indicativ – că nicăieri în lume nu s-au scris atîtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia”) și în ritmurile cele mai felurite cu putință.
Poet, eseist, traducător prolific, Victor Teleucă, având studii de filozofie, a dezvoltat o lirică modernă, cu profunde rezonanțe reflexive, cu accente grave de meditație asupra existenței, căutând a exprima neliniștile unui spirit aflat mereu în cătarea adevărului existențial, definindu-și metaforic propriul misionarism: „Mă prefac într-un clopot turnat din aramă/ și sun peste neguri, peste propria mea singurătate (…) și sun, și sunetul meu mă destramă în gama/ certitudinii-albastre/ a străzii, a străbunilor mei,/ cărora le port oasele/ și dangătul meu trece peste hotare de vamă/ care ar vrea să controleze ce poartă, dar nu controlează” (Mă bucur de toamnă). Dârzenia rezistenței la intemperiile istoriei se conjugă nostalgic, mereu într-o contemplare a peisajului schimbător, la care se referă adesea cu priviri ce fixează realitățile contemporane, polemic. E poezia ce valorifică intens și spectaculos motivele tradiționale, în cadrul unei atmosfere bucolice, a unui peisaj natural fals idilic, reverberând emoțiile unei conștiințe contemporane marcată de o acută trăire a înstrăinării: „E-un ger cumplit cu lună-n zori,/ plesnește dranița pe case,/ pe geamuri ard tăcute flori/ din cine știe care lumi rămase.// E prea târziu,/ e prea lumină,/ e prea târziu,/ ca-ntr-o surdină/ dorm oameni calzi, copii cu vise,/ copaci cu ramurile ninse,/ întinsul alb și melancolic/ și-n zare plopul meu bucolic.// Și doarme focu-n fund de sobă,/ iar luna-ntreagă – fund de tobă –/ tâlhar de noapte prin grădini/ răsuflă ger cu flori de spini.// La ora asta selenară/ dorm șefi de stat și șefi de gară/ cu hărți în vise și cu trenuri./ În avalanșe de refrenuri/ se nasc poeții din stihie/ sub albe zodii de hârtie.// La ora asta selenară,/ la ora asta solitară/ începe sufletul să doară,/ începe lumea să te doară.// Dar ce fac cei ce nici un pic/ nu-i doare sufletul, nimic?” (Ora selenară).
Meditația e mereu în acord cu scurgerea anotimpurilor, cu toamne mistuitoare („E toamnă-n timp sau timp în toamnă” – Timpul ca o metaforă), cu ierni frisonate de melancolii ce rezonează metafizic („Ninge-ninge. Se-ntâmplă ceva, o/ întâmplare albă căzând de sus în jos și se produce un foșnet pe care îl/ auzi mai mult cu sufletul decât cu urechea /…/ albul copleșește, se/ instaurează și-ți determină sufletul să-și recapete aptitudinea așteptării,/ a izbăvirii de ceva și a izbândirii unui altceva care ține la fel de suflet” – Albe sonate de transfigurare), cu ploi dintr-o eternitate ființială („Ploua târziu aseară și toți îmbătrâneam,/ ci numai limba noastră mereu nu-mbătrânea./ Ea, veșnică și nouă, din veacuri se alege,/ nu legea scrie limba,/ ci limba scie legea” – Ploua târziu), cu nopți de veghe în etnie („Ca fecior de țăran ce sunt, eu îmi aprind lumânarea recunoștinței la/ picioarele răscrucilor de drumuri /…/ Noaptea are cel mai mult nevoie de această lumânare” – Poezia așteptării) ș.a., mereu copleșit de singurătatea și tristețea dedusă dintr-o dialectică a permanenței: „Sunt trist ca submarinul ce nu se-ntoarce-n port/ să-și scoată marinarii un ceas la suprafață,/ sunt trist ca o parolă ce n-are cui să spună un spus/ al ei identic cu tot ce are sau este însuși spusul (…) sunt trist ca ploaia toamna/ căzând pe ochii stinși ai fiului lui Crist,/ sunt trist precum e tristă o sâmbătă-n deșert (…) sunt trist ca toate-aceste/ tristeți, le mai rezist, sunt trist mai mult/ ca tristul ce este cel mai trist” (Sunt trist).
În poezia lui Victor Teleucă se regăsesc „antitezele hegheliene și cele eminesciene”, observă Theodor Codreanu, notând în continuare: „Există o adevărată invazie de antinomii în textele sale, cum n-am mai întâlnit la niciunul din poeții români”, mai ales în „poemele-eseu, specie a lirosofiei sale, cum a numit-o Mihai Cimpoi (…) în cele mai bune pagini, dramatismul trăirii ideilor ajunge la metafora existențială”.
Victor Teleucă cultivă o poezie eseistică pe teme fundamentale în perceperea identității omului în lumea lui de azi, cu discursuri ample, fragmentate în alcătuiri rapsodice, unitare ca ideatică dar particularizate prin nuanțarea stărilor emoționale: „Ce suntem noi, ce zicem că suntem? Nu-acel blestem/ patern ce-și joacă-n noi mâmdria. În noi mai arde/ pân’ și-acum Alexandria, cu fondul ei de cărți și ma-/nuscrise ce ard mereu, dar nu se dau ucise și explodea-/ză-n golul sufletului nostru ce stă pândind din noi ca// dintr-o umbră monstrul cu sens cinstind mito-/ logia; ard cărțile în noi și-n cărți Alexandria ca/ un destin de carte fără carte” (Ce suntem noi, ce zicem că suntem), sau căutând răspunsuri la întrebări perpetuate din veac în veac, încheind astfel, retoric, amplul poem sapiențial: „Vechea poveste: ce sau cine este omul? O întrebare la care/ nu se răspunde direct, de parcă am evita cu toții adevăratul/ răspuns. Dar există un răspuns desăvârșit care ne-ar satisface la un moment dat? Care este ori, mai exact care ar fi acest moment când ne-am pomeni în fața propriei noastre/ existențe ca în fața unei oglinzi ori, mai curând, în fața unui perete întreg cu oglindă, la acea întâlnire neașteptată cu noi/ înșine?”. Formula aforistică, a panseului rezumativ diagnostical în sondarea propriilor trăiri abisale, îl apropie de formula blagiană din Pietre pentru templul meu („Mă uit cum din pereți se prăbușește lutul,/ dar, Doamne, nu lutul cade, însuși timpul –/ începutul sfârșitului, aparținutul cu ca/ re se-ntâlnesc în noi cu timpul omenesc/ și omenescu-acesta-i începutul necunoscut,/ cu el am stat la masă acasă și pâinea tot/ creștea cu tot avutul ce mai era pe masă –/ un pansament pe-o rană, iar mama după mine// tăcea s-audă rece lutul cum tot cu lut că-/ dea din timp” – Casă de lut).
Alegorică foarte adesea, lirica lui Victor Teleucă e pe cât de meditativă pe atât de elegiacă. Adesea vorbește, aproape patetic, despre o dragoste (esențializată) irosită dar mereu căutată sufletește, pasional; o patimă de viață împlinită prin iubire: „Ai lunecat prin gând spre luă,/ te-am strigat și nume eu ți-am dat/ și cerul m-a certat și proaspăt înce-/ putul desprinde-se de sine și tu trăiești// prin mine și eu trăiesc prin tine și-n pri-/ măvara asta atâtea păpădii se-aprind în/ gălbinare și ard parcă-s făclii și rogu-/ mă de soare, și rogu-mă de lună să-mi// fie o cunună ideea Împreună, că te-am/ pierdut prin lumea cu forfota din stradă,/ să fii ca păpădia,/ ca apa din cascadă când se aruncă-n/ hăul abisului extins/ și eu te prind în brațe/ și simt că m-ai învins,// dar bate iarăși ceasul și luna iar răsare și/ eu te strig pe nume ca fulgerul pe mare/ și-ndoliata umbră perceperea și-o schimbă// și tu îmi spui/ povestea, dar nu știu-n care limbă…” (Revenire).
Mereu meditând și reflectând asupra alcătuirii lumii („misiunea mea este nu de a vedea lumea cum este, ci de ce este” – Ninge la o margine de existență), Victor Teleucă este un fin și profund rezoner al trăirilor dramatice azi, dăruinduse zugrăvirii acestora: „Noi, nefiind, trăim un timp/ concav precum pereții mănăstirii îi/ tratează un zugrav/ cu pensula ținută strâns în dinți/ pictând scoțându-și ochii// să-i pună pentru sfinți/ și-aceștia să privească peste noi/ dezamăgiți, cu ochi nepământești,/ și triști, și goi” (Cu ochi nepământești), oferind astfel imaginea deplină a unui scriitor reprezentativ pentru literatura română contemporană.