un soi rar de aer

când ajungi afară
aerul parcă-i în neregulă,
se înfășoară ca un fular peste buze și nas,
nu respiri aerul,
aerul filtrează următoarele mișcări,
viitoarea carte, o excursie,
aerul se folosește de tine
și-ți arată cum să trăiești,
te domină, nu-i nimic neplăcut,
ai aflat că-i un soi rar de aer,
în care se culcă
numai păsări cu penaj greu de închipuit,
n-ai alternativă decât să-l accepți,
dacă meriți
o să-ți ia odată și masca funerară

 

 

văduva neagră

văduva neagră o să apară o dată, numai o dată,
nu se găsește un moment
în care să fii pregătit,
mereu e un pantof de curățat,
de schimbat mobilierul după toanele modei,
degeaba te frămânți că tot acolo ajungi,
nu e pe bani, studii sau relații,
chiar nu contează,
te înfășoară în plasă pe nesimțite,
ca orice păianjen
care nu-i numai păianjen.
n-ai cum să apuci să-ți iei rămas bun
de la prieteni,
las-o cum cade,
copiii o să se descurce și singuri.
văduva neagră va înfuleca prima realitate.
văduva neagră o să fie, fără să fie văzută,
o s-o simți ca pe a doua realitate, fără filtru

 

 

ceața

ceața umple aleea de parcă
ar sări cu încetinitorul
de pe un stâlp de iluminat pe celălalt,
o mână de femei se grăbesc la serviciu
în aerul de ianuarie
și un tip le tachinează: ”unde o luați așa tare fetelor, de zici că mergeți spre casă?”,
la un moment dat
nu mai încape ceață pe alee,
niciun strop,
cuiul se încovoaie în ea, gloanțele n-o perforează,
nimeni nu mai poate intra, ieși,
cine a rămas afară- asta e!,
cine-i în ceață- asta e!,
”care vede normal, vede și prin ceață”, se aude,
sfârșitul poveștii lipsește cu desăvârșire

 

 

gaura din apă

cauți gaura din apă,
ai auzit că e pe undeva,
nu se știe exact unde
și nici cine a văzut-o,
e un timp unde apa ia o pauză,
ți-ai tocit viața ca pe-o radieră pe urmele ei,
n-ai reușit să-ți dai seama ce ai face cu gaura din apă,
ești perseverent,
ai alifii pentru bătăturile provocărilor,
contează să-ți urmezi planul,
când o s-o găsești
o să-i arunci înăuntru
o lanternă fără baterii
și-o să aștepți să se întoarcă aprinsă

 

 

invazia ploii

ploaia s-a gândit să îi plouă,
bărbați, bătrâne, copii, ce vreți,
se decupează din nori în trei schimburi,
noaptea o apucă spre pământ cu lanterne în mâini,
să știe să se ferească de sârmele electrice, de foamea absorbantă a străzilor,
s-a pus un premiu ca să se afle de ce îi plouă,
picuri-oameni, oameni,
și așa suprapopulația e o problemă,
iar economia cocoșată,
sunt mulți bani promiși pentru răspuns,
însă niciun rezultat,
probabil că-i un fenomen hibridizat al naturii,
picurii-oameni cer să nu fie priviți de ciudați,
că-i o discriminare,
îmbătrânim și așteptăm să se termine ploaia
care-i o invazie

 

 

fără țintă

omul fără ținte se învârte
în jurul său și amețește,
strada fără ținte nu mai are perspectiva
unde să crească pe spate noi case,
proiectanții s-au rătăcit de ei înșiși,
omul fără ținte e bucșit cu un gol –
unde-s vremurile când știa ce merită,
pentru ce să se străduiască? –
primăvara și toamna și vara
trec din inerție.
când orașul devine fără ținte
n-are cine să-i înalțe o cruce

 

 

om simplu

unde e dreptatea,
când
după o viață la second-hand,
primele haine noi
sunt cele de înmormântare?

 

 

în apa fiartă se întăresc macaroanele

hai, dacă a plecat trenul
la câțiva metri de tine,
nu te enerva, apare altul,
cum se găsește câte o femeie
care să închidă ușa după fosta,
dacă e să fii fericit,
în apa fiartă se întăresc macaroanele

 

 

pentru ce să mă scol dimineața

când mă întorc de la toaletă,
mă gândesc dacă sunt eu
cel care-s la masă și am plecat să mă ușurez.
s-a depus o unghie de praf
pe masa cu paharele-n ghinioane și amărăciune,
cuget care-i diferența
dintre a fi liber și a fi singur
și nu-i dau de capăt,
oricât ies din mine să mă piș
rămân același,
doar melodiile mă cresc iarbă și mă suflă vânt,
să las localul
ar însemna
să știu
pentru ce să mă scol dimineața,
unde merită,
barul este patul și nu mă ridic

 

 

tata

unde e tata?, o să întrebi
și n-o să-ți răspundă decât vântul confuz
printre blocuri,
unde e tata?, o să repeți
și-o să se inflameze nedumerirea,
unde-l găsesc pe tata?, o să insiști,
nu este dintr-o dată,
a plecat să-și împrăștie ideile
și n-a mai dat nimeni de el, se zice,
l-am văzut când și când,
o dată sau de două ori pe an,
în zece ani de 20 de ori poate,
tata mi-a dat lapte cu biberonul,
m-a consolat când m-a părăsit prima dragoste,
sigur că se gândește la mine,
chiar, unde e tata și de ce nu se întoarce?,
l-aș strânge în brațe dacă nu mi-ar fi jenă,
tata e învechit și nu prea știu cum să-l iau,
o să râdă colegii și prietenii,
chiar, unde e tata?,
mai e vreun anotimp
în care să bea un ceai, o cafea?,
un anotimp unde să-și trosnească oasele?,
soarta taților e să plece, rând pe rând, știu,
dar îl aștept și-o să ne întâlnim fără doar și poate,
îmi dau seama că-l iubesc cu adevărat pe tata
când nu-l pot atinge

 

 

podul

am primit un pod de la maică-mea,
cum ea l-a căpătat de la bunică-mea,
pe pod sunt indicatoare
să circuli dacă ești bun,
după ce ai învățat să te speli pe mâini,
să nu-ți bați joc de pâine, bătrâni
și de cei care te iubesc.
când trec pe asfaltul podului am rețineri,
fiecare bărbat are ceva de golan,
dar podul mă suportă.
văd cum, podul o să-l împing mai departe,
nepoților să le ajungă ora exactă din lume

 

 

ziua în care n-a murit nimeni

în ziua în care n-a murit nimeni,
nimeni n-a fost mai fericit,
broaștele își clamau sexualitatea după orăcăit,
bicicleta din curte avea în roți
cocoșat aerul ca și ieri,
în ziua în care nimeni n-a murit
au fost concediați oameni ca altădată,
s-au atârnat țâncii la sânii mamelor ca de obicei,
în ziua în care n-a murit nimeni
erați ocupați să răspundeți la întrebările
dacă îngerii au umbră și se bășesc,
dacă linia dreaptă este într-adevăr dreaptă,
nimeni n-a observat,
minunea are nevoie de ochi ca s-o primească,
îmi aduc aminte doar că în ziua aia
am primit cadou o pereche de pantofi bugatti
și am plătit pentru o cafea cât nu face

 

 

cele două stomacuri ale furnicii

au sosit furnicile odată cu primăvara
și fiecare are două stomacuri,
unul pentru a-și digera propria hrană,
celălalt cu mâncare
pentru rămașii în mușuroi;
au grija pentru semeni înscrisă în trupuri.
ar merge ca lecții de viață.
furnicile sunt iritante adesea
când ajung pe halba de bere,
pe-o felie de pâine aburindă,
dar și ploaia e enervantă uneori,
și refluxurile unui saxofon la vremuri cu migrene,
totuși nu asta-i ideea.
când le strivesc din neglijență
cei cu un singur stomac
nu se întâmplă nimic –
nu-i omenește să fii atent la toate mărunțișurile…

 

 

limba

îți cauți limba cu o lanternă
răsturnând obiectele din cele trei camere,
e una din desele căderi de curent,
iar blocurile sunt umplute
până la candelabre de noapte.
ești nervos, știi că mulți
au umblat ani până și-au găsit limba.
și-s cazuri fericite,
majoritatea au început să putrezească în coșciuge
cu gurile goale.
ce viață e și asta, fără o limbă?
ce viață?, repeți cu năduf.
te consolezi că merită să trăiești
cât mai ai putere să-ți cauți limba.
tumefiată sau slăbită –
cum este.
nu-i de colea să ai propria limbă