Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un studiu memorialistic despre Marea Unire – Victor Onișor și Marea Unire de la Alba-Iulia

Un studiu  memorialistic despre Marea Unire – Victor Onișor și Marea Unire de la Alba-Iulia

 Un nume nou în istorie, ca în oricare alt domeniu al culturii scrise, se obţine greu, se plămădeşte cu efort, iar profesorul Victor Onişor nu face excepţie de la regulă.
Născut pe plaiuri năsăudene, în Zagra, la 19 iunie 1874, fiul unei familii de ţărani fruntaşi, Ion şi Ana, student la Budapesta, dobândeşte o solidă formaţie intelectuală printr-un contact nemijlocit cu ştiinţa europeană, ajunge mai apoi avocat destoinic, profesor admirat de studenţi, un om politic important al Partidului Naţional Român. A debutat în viaţa publică încă de pe vremea studenţiei, în anul 1894, în momente de efervescenţă politică naţională pentru românii din Austro-Ungaria, participând la acţiunile prilejuite de evenimentul Memorandumului.
Personalitate marcantă a vieţii politice, militare şi culturale a Năsăudului, şi-a finalizat studiile la Budapesta în anul 1901 şi s-a reîntors la Bistriţa, unde a profesat meseria de avocat. Pe lângă avocatură a îmbrăţişat cariera politică, pronunţându-se cu vehemenţă împotriva pasivismului politic. A fost un membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania, participând la alegerile locale din 1906, 1908, 1910 şi 1919.
Victor Onişor s-a pus în slujba poporului român, în special a năsăudenilor, apărând-le interesele în faţa sistemului juridic austro-ungar discriminatoriu. Astfel, în anul 1903 va edita „Revista Bistriţei”, cu scopul de a aduna „pe toţi oameni de bine din împrejurimea aceasta doritori de progres şi concentrarea vieţii româneşti pe tărâm social, economic şi cultural”1.
Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru al Comitetului Executiv al P.N.R. În această calitate, Victor Onișor a participat la şedinţa istorică a Partidului Naţional Român din 12 octombrie 1918 de la Oradea, iar la 1 decembrie 1918 a participat la Alba Iulia la înfăptuirea Marii Uniri, fiind delegat al Năsăudului.
În anul 1919 a fost ales deputat de Năsăud în Adunarea Constituantă a României.
După realizarea dezideratului unităţii naţionale, în perioada 4 decembrie 1918-aprilie 1920, a făcut parte din Consiliul Dirigent, fiind secretarul general al Resortului Afacerilor Interne, colaborator de bază al lui Iuliu Maniu. Personalitate puternică a Partidului Naţional Român din Transilvania, a contribuit nemijlocit la înfăptuirea şi consolidarea Marii Uniri de la Alba Iulia, intrând astfel în galeria personalităţilor marcante ale României Mari.
Ca secretar general al Resortului Afacerilor Interne a organizat legislaţia privind funcţionarii publici, considerându-i decisivi în bunul mers al societăţii. Demne de menţionat sunt preocupările sale în domeniul administraţiei publice, modul în care a armonizat legislaţia Transilvaniei cu cea a Vechiului Regat. Fiind un specialist în drept administrativ, având funcţia de secretar al Consiliului Dirigent, a fost omul din umbra lui Iuliu Maniu, iar uneori chiar l-a înlocuit.
Experienţa practică dobândită ca avocat, interesul permanent pentru limba română, articolele publicate în gazetele locale şi naţionale l-au recomandat şi l-au impus în faţa Consiliului Dirigent. În perioada imediat următoare (şedinţa din 22 septembrie 1919 – n.n.), prin Ordinul 1512 a fost numit profesor titular la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj, începând cu data de 1 octombrie 1919.
A fost preocupat de istoria dreptului românesc, publicând în anul 1923 „Tratatul de drept administrativ român”. Activitatea de profesor s-a împletit în mod fericit cu cea de autor al unor studii importante de specialitate, cum ar fi: „Istoria dreptului român”, „Legiuirea ţării noastre”; în anul 1931 a publicat un studiu critic intitulat: „Venitul naţional, reforma monetară şi criza economică specială din România”.
Concomitent, Victor Onişor a fost preocupat de ortografia limbii române, de folclorul românesc, de traduceri. Astfel a publicat un volum de „Doine şi strigături din Ardeal” şi a tradus romanul „Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne.
Înainte de a redacta tratatul din 1923, profesorul Victor Onişor mărturisea că pentru a întări conştiinţa naţională a tinerilor şi pentru a le întări încrederea în trăinicia neamului românesc, sunt datori a studia istoria dreptului: „Am făcut un început, indicând în multe privinţe un drum nou, pentru acest important studiu al instrucţiunei juridice naţionale. Scopul meu a fost de a veni în ajutorul studenţilor, cari până acum n-au avut fericirea de a cunoaşte trecutul instituţiunilor de stat şi juridice ale neamului nostru”2.
Victor Onișora s-a dăruit în întregime semenilor săi, a fost un exemplu pentru generaţia Unirii, rămâne pentru posteritate o personalitate dârză cu deosebite însuşiri sufleteşti. Toate acestea sunt doar câteva aspecte ale imaginii intelectualului ardelean, instruit pe băncile universităţii budapestane, formatorul unor generaţii de studenţi pe care i-a cucerit prin sinceritate, pasiune, misiunea vocaţională a profesorului bine instruit.
Mai puţin cunoscut în istoriografia românească de până acum, considerat un intelectual şi om politic „de pluton”, Victor Onişor face parte dintr-o pleiadă de specialişti şi oameni politici de certă calitate care au pregătit şi apoi au consolidat România Întregită. Din aceste motive am considerat că viaţa şi activitatea sa merită o lucrare ştiinţifică aprofundată şi o primă monografie care să-l aşeze definitiv între personalităţile românilor transilvăneni, în fond ale României Întregite.
Unirea tuturor românilor a fost un ideal îndeplinit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, moment de redefinire a personalităţii românilor la începutul unui nou drum istoric. Întreaga opinie publică, alături de elite, a fost chemată pentru a-şi regândi existenţa, nu doar a o trăi spontan, pe toate planurile sale: politic, economic, social, cultural. Victor Onişor spunea că: „Unirea tuturor Românilor, visul nostru de secoli, desigur, că nu s-a putut îndeplini fără de a nu-şi pretinde jertfele sale. Aceste jertfe trebuiesc relevate şi prezentate, ca exemplu de patriotism şi abnegaţie pentru urmaşi, cari sigur se vor întreba cum s-a înfăptuit Unirea românilor? – Cum trăiau ei atunci, luptele pe care le-au dus, suferinţele pe care le-au îndurat. Sau poate totul s-a făcut în mod lent, contrar tuturor principiilor evoluţiei istorice a oricărui neam şi multe alte întrebări…”3.
Victor Onişor n-a lipsit din vâltoarea evenimentelor istorice. A fost ofiţer al armatei în Primul Război Mondial, alături de alţi colegi care şi-au dat viaţa pentru cauza naţiunii române. În toamna anului 1918 a reprezentat Năsăudul la Marea Unire, pe bază de credenţional, fiind o personalitate marcantă a momentului. A reprezentat comitatul Bistriţa-Năsăud la Marea Unire, cerând drepturi egale pentru toţi cetăţenii, convins fiind că neamul românesc va străluci peste toate neamurile.
Pentru a lămuri posibilele întrebări ale urmaşilor săi, Victor Onişor a realizat în 1919 un studiu privind evenimentele premergătoare Unirii tuturor românilor şi desfăşurarea actului în sine al Unirii de la Alba Iulia din 1918. Arhivele Naţionale din Bistriţa deţin în dosarul numărul 5 „Fond Dr. Victor Onişor”, un studiu redactat pe 137 de file. Este scris la maşină pe o hârtie transparentă de calitate inferioară. Greu lizibil din cauza trecerii timpului, documentul conţine anumite adnotări ale autorului (cu un creion negru – n.n.) şi un scris grăbit de mână. Rezultă de aici preocuparea permanentă a lui Victor Onişor pentru a da forma dorită textului redactat. A fost un perfecţionist în tot ceea ce a întreprins.
Fiind permanent preocupat de scrierile cu caracter istoric din perioada respectivă, constată că abia dacă s-au făcut câteva încercări de a descrie evenimentele premergătoare Unirii Ardealului cu Ţara-Mamă, restul fiind doar povestiri bazate pe întâmplări subiective, ce nu au avut la bază documente istorice din acele vremuri. Adevărul, spunea Victor Onişor, are la bază declaraţiile martorilor, ale conducătorilor care au trăit în acele momente, care au participat la derularea celor mai importante evenimente istorice pentru români. Dorea redactarea unei istorii complete, demers absolut necesar pentru ca urmaşii noştri să nu ajungă în postura de a da din umeri atunci când istorici străini vor dori informaţii despre evenimentele din 1918-1919 din Ardeal. Implicarea deplină în redactarea acestui studiu va fi completată de modestia autorului, atunci când va fi vorba de contribuţia personală la unele evenimente, dar şi de simplitatea şi claritatea expunerii: „Din parte-mi nu am ambiţia ca să scriu această istorie, dar sunt convins că voi contribui şi eu la această operă naţională, când, bazat pe documente istorice şi cercetări serioase, voi încerca a da descrierea unor părţi din ansamblul întâmplărilor de atunci, cari de altfel sunt în legătură directă unele cu altele şi cari au creat şi au asigurat ţinerea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia a Românilor din Ardeal, Banat şi celelalte părţi locuite de Români”4.
După expunerea motivelor care l-au determinat să redacteze acest studiu, autorul face o prezentare a tuturor popoarelor care locuiau în Transilvania, precum şi a situaţiei lor juridice, sociale şi economice. După el românii, un popor blând, religios, încrezător în propriile lui destine, au fost loviţi nemilos în drepturile lor, ţinuţi, prin orice mijloace, în întunericul neştiinţei, pierzându-şi astfel toată încrederea în opresorii lor. Sub dominaţia maghiară nu s-au bucurat de drepturi cetăţeneşti egale, fiind desconsideraţi. Cu toate acestea, în subconştientul lor a existat de-a lungul vremurilor ostile o fărâmă de speranţă îndreptată spre crezul comun de a se uni cu Ţara-Mamă. Deşi numeric românii au constituit întotdeauna o majoritate indiscutabilă faţă de naţiunile conlocuitoare, secuii şi saşii, totuşi lupta nu s-a dat pe picior de egalitate. Minoritarii au fost oportunişti, ascultând întocmai de administraţia acelor vremuri. Conducătorii unguri ofereau anumite privilegii celor care le erau loiali, compromisurile făcând parte din modul de-a face politică. În această luptă, uneori chiar a supravieţuirii, românii nu erau cruţaţi, nu au beneficiat de drepturi economice, culturale, politice, în calitate de contribuabili la toate taxele şi impozitele cetăţeneşti, ci, dimpotrivă, au avut parte de insulte, nedreptăţi, înscenări de tot felul.
Victor Onişor a fost preocupat şi de soarta învăţământului, limba şi şcoala fiind două elemente importante pentru afirmarea şi definirea poporului român. Existau în Transilvania câteva licee (Braşov, Blaj, Beiuş, Năsăud) care au fost susţinute cu jertfe grele din contribuţiile exclusive ale comunităţilor româneşti. Acolo s-au format o mare parte a luptătorilor naţionali, s-a hrănit dragostea şi mândria de neam, s-a sădit visul românilor: Marea Unire, devenită realitate la Alba Iulia. Revizorii maghiari controlau permanent aceste şcoli, încercând să le creeze dificultăţi elevilor şi profesorilor, scopul final fiind acela al maghiarizării şi slăbirii acestor izvoare de cultură românească. Cu toate obstacolele pe care le aveau de trecut, tinerii acelor vremuri nu s-au ruşinat să recunoască că sunt români, chiar mândrindu-se cu originea lor latină.
După prezentarea poporului român şi a nedreptăţilor la care a fost supus de regimul maghiar, Victor Onişor ne vorbeşte despre înfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, care au fost susţinute cu jertfe foarte mari din partea bisericilor, dar şi a ţăranilor români. Pentru o mai bună înţelegere autorul detaliază: în anul 1858 erau 49 de şcoli capitale, 2151 de şcoli triviale, 198 de şcoli de fete; adunate erau 2398 de şcoli poporale ce erau frecventate de circa 90.000 de elevi. Dintre acestea, 460 erau şcoli cu predare în limba maghiară şi 98 cu predare în limba română. Autorul prezintă situaţia şcolilor susţinute de bisericile româneşti din Ardeal în anul 19185. Toate aceste date informative au fost etalate de Victor Onişor cu scopul de a judeca obiectiv starea deplorabilă a situaţiei culturale în care se găseau românii în acele momente, faţă de numărul populaţiei existente în provincie.
Una dintre metodele cele mai grave de maghiarizare a fost „Legea Aponny” din 1907: „Legea aceasta a fost o revoltătoare sfidare a trecutului şi existenţei noastre şi o provocare directă la luptă pe viaţă şi moarte. Una din dispoziţiunile cele mai grave a fost aceea prin care se oprea redeschiderea şcolilor confesionale închise din lipsă de mijloace. Dispoziţia aceasta cuprindea interdicții clare, dacă o comună bisericească a cerut Statului o subvenţie pentru şcoală şi dacă această subvenţie a fost refuzată, şcoala respectivă trebuia închisă; iar patronul ei, adică comuna bisericească, pierde pentru totdeauna dreptul de a o redeschide, chiar şi în cazul când mai târziu situaţia materială i-ar permite aceasta. Tocmai la 9 ani (după 9 ani – n.n.), adecă la 1916, în toiul războiului mondial, acelaşi Aponny a suspendat dreptul de autonomie al şcoalelor normale confesionale româneşti”6.
Misiunea istorică a presei ardelene în acele vremuri nu se putea realiza plenar deoarece fondurile băneşti erau precare, ziarele existente: Tribuna (Sibiu); Gazeta Transilvaniei (Braşov); Românul (Arad); Unirea (Blaj); Telegraful Român (Sibiu) etc. nu puteau satisface pe deplin exigenţele, dorinţa de informare a românilor. Pe de altă parte, pe baza unor bănuieli neîntemeiate, intelectualilor români li s-au intentat procese, după care au fost condamnaţi la închisoare. Activismul politic a adus cu sine o creştere a proceselor declanşate de guvernul maghiar jurnaliştilor români. Atunci au fost îngrădite o serie de libertăţi poporului nostru. În plus s-a realizat o colonizare amplă, forţată, a maghiarilor în Transilvania care va fi stopată abia după Marea Unire. Deputatul dr. Jakabffy Elemér publică în anul 1918 un studiu prezentat Parlamentului Ungariei privind situaţia condamnărilor pentru delicte de presă. Din anul 1905 până în anul 1914 au fost condamnaţi 90 de intelectuali români (ortodocşi şi greco-catolici). În anumite circumstanţe chiar şi ungurii au recunoscut faptul că: „toate aceste ilegalităţi şi schinguiri au fost mai mult păgubitoare decât folositoare ţării. În astfel de împrejurări dorul de eliberare de sub jugul milenar era alimentat indirect chiar de către unguri”7.
Desigur, presa momentului, broşurile şi revistele vremii conţineau discursurile parlamentare ale aleşilor noştri care au contribuit la deşteptarea conştiinţei naţionale şi la educaţia poporului român. Un rol deosebit în dezvoltarea sentimentului naţional l-au jucat bisericile româneşti, care i-au îndemnat pe români să ţină veşnic treaz crezul într-un viitor mai bun, luminându-i pe credincioşi prin predicile din timpul liturghiei, cărţile religioase, şi mai ales prin susţinerea şcolilor necesare pentru educarea tineretului.
Măsurile de oprimare au culminat cu înfiinţarea la Hajdudorog a Episcopiei greco-catolice maghiare în anul 1912, compusă dintr-un „capitlu şi şase canonici, având 163 de parohii cu 849 filiale conduse de 111 preoţi şi 41 capelani, iar credincioşii acestei biserici erau în număr de cca. 200.000. Serviciul divin se făcea în limba maghiară, deşi legile instituiau (obligatoriu – n.n.) folosirea limbii greceşti arhaice”8. Înfiinţarea acestei Episcopii pregătea terenul pentru Biserica greco-catolică maghiară, manevră politico-religioasă pentru deznaţionalizarea românilor. Obiectivul nu a fost atins, deoarece românii s-au opus prin organizarea unor adunări populare de protest, ce au pregătit Adunarea de la Alba Iulia, precum şi prin proteste vehemente în Parlamentul maghiar.
În data de 17 februarie 1914 s-a ţinut o şedinţă a Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, la Budapesta. Aici contele Tisza István, primul ministru, a dat citire unei „Rezoluţiuni”, ce prevedea, la iniţiativa lui, stabilirea unor raporturi normale între poporul român şi factorii vieţii de stat: „Luptând în spirit constituţional cu arme legale pentru asigurarea existenţei naţionale, a liberei dezvoltări şi afirmări politice, culturale şi economice poporului român în cadrele statului ungar şi având conştiinţa comunităţii de interese între naţiunea maghiară şi naţiunea română, numai puţin considerând însemnătatea particulară a neamului românesc pentru situaţia Imperiului austro-ungar, Partidul Naţional Român de la înfiinţarea sa a avut şi are convingerea că, desluşindu-se dreptatea şi patriotismul scopului său programatic, prin conlucrarea factorilor dirigenţi ai monarhiei, se va înlătura conflictul între condiţiunile de existenţă naţională a poporului român în ţările Coroanei Sf. Ștefan şi între politica de guvernământ a Statului Ungar practicată de la inaugurarea vieţii constituţionale în anul 1867”9.
În această situaţie, constatând cu regret declaraţia prim-ministrului, Victor Onişor surprinde foarte bine faptul că nedreptăţile suferite de poporul român nu se opresc acolo, ci se înteţesc începând cu anul 1867, prin noua lege electorală, legea presei, împărţirea circumscripţiilor electorale şi ordinul referitor la desfăşurarea întrunirilor publice. Cu toate acestea, contele Tisza István promitea Partidului Naţional Român, în schimbul renunţării la ideea autonomiei Transilvaniei, următoarele privilegii: întrebuinţarea limbii române în administraţie şi justiţie; mărirea numărului de funcţionari în administraţie; subvenţionarea bisericilor şi a şcolilor confesionale; întrebuinţarea limbii române în timpul orelor de religie; aprobarea funcţionării societăţilor culturale româneşti; revizuirea problemei Bisericii unite maghiare din Hajdudorog. Din partea maghiară s-a dorit cu orice preţ începerea unor tratative pe temele mai sus menţionate. Ca urmare s-au format două comisii, una din partea Partidului Naţional Român, formată din: Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Valeriu Branişte, Vasile Lucaciu şi Octavian Goga; cea de-a doua compusă din contele Tisza István, asistat de miniştrii de Justiţie, Interne şi Instrucţie. După o scurtă perioadă de la declanşarea tratativelor comisia românilor a fost redusă la 3 persoane: Iuliu Maniu, Teodor Mihali şi Valeriu Branişte. Rezoluţia finală redactată în urma desfăşurării tratativelor a constatat că ele au eşuat. Budapesta declanşează arestarea masivă a elitei româneşti, închisorile de la Aiud, Sighet, Făgăraş, Szeged, Sibiu, Cluj, Braşov, Vac devenind aproape neîncăpătoare.
În această situaţie tensionată, la 28 iunie 1914 are loc atentatul de la Sarajevo. Intrarea SUA în război, principiile lansate de preşedintele Wilson în vederea autodeterminării naţiunilor îi vor încuraja şi pe românii ardeleni în lupta pentru emancipare naţională. Acestea sunt momentele externe care i-au ajutat pe români în demersul lor spre împlinirea dezideratului naţional conturat şi consolidat de-a lungul secolelor.
La 22 mai 1917 guvernul Tisza va demisiona ca urmare a unor neînţelegeri cu Curtea de la Viena în ceea ce priveşte introducerea Legii votului universal secret.
În 12 octombrie 1918, la Oradea a fost convocată şedinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal. După îndelungi discuţii a fost redactat textul „Declaraţiei de independenţă de la Oradea”10 care trebuia să fie citit în Parlamentul maghiar. Victor Onişor menţionează faptul că documentul avea la bază un ante-proiect redactat de Alexandru Vaida Voevod, la moşia sa de la Olpret (azi Bobâlna – n.n.), la 10 octombrie 1918. În data 18 octombrie 1918, la Budapesta, în Parlament, deputatul Alexandru Vaida-Voevod va ţine un discurs emoţionant (prezentat integral de Victor Onişor în studiul său – n.n.), fiind mereu întrerupt de deputaţii Tisza şi Wekerle. Vaida-Voevod aminteşte în discursul său despre punctul 10 al principiilor lui Wilson: „dezvoltarea autonomă a popoarelor din Austro-Ungaria”; precum şi despre punctul 4: „orice doleanţă naţională precizată în mod clar trebuie satisfăcută, fără discordie sau disensiune”. Numai respectând aceste principii putem da mâna pe viitor, doar atunci când vom fi naţiuni libere, cu drepturi egale, pe o bază adevărat democratică, creştină şi conformă acestora, relatează deputatul român, acuzat că: „tinde să dezmembreze naţiunea maghiară sau să o reducă”. Deosebit de interesantă este atitudinea presei locale maghiare, cea care a comentat declaraţia Partidului Naţional Român. Autorul studiului redă traducerea articolului de fond al ziarului „Vilag”, scris de Biro Ludovic: „Astăzi a vorbit în numele Românilor Deputatul Alexandru Vaida-Voevod. Şi acest Parlament Ungar ghemuit sub greutatea păcatelor sale nu s-a putut ridica măcar în aceste zile istorice, ca să asculte cu atenţiune discursul până la sfârşit. Chiar dacă ar fi găsit 100 de puncte în cari nu sunt de acord cu oratorul, ar fi trebuit să-l asculte cu seriozitatea demnă de doliul nostru naţional. În loc să facă aceasta au îmbrâncit, s-au obrăznicit şi au ţipat… Parlamentul nici nu şi-a dat osteneala să cerceteze mai de aproape aceste plângeri, ci au pornit cu furie împotriva oratorului”11.
O altă parte a presei maghiare îşi va manifesta indignarea faţă de acest discurs. Ziarul naţionalist „Budapesti Hirlap” va scrie: „Dl. Vaida a vorbit în felul exagerat al cehilor şi Wekerle a constatat cu drept cuvânt că răbdarea Parlamentului maghiar a fost pusă la încercare ascultând în linişte şi până la sfârşit pe orator”12. Punctul de vedere al oportuniştilor era acela potrivit căruia singura modalitate de a rezolva problema naţională era cea a utilizării „cravaşei”, nicidecum cea a toleranţei, înţelegerii şi respectului.
În acest context se înfiinţează Consiliul Naţional Maghiar, rezultat al revoluţiei militarilor din Budapesta. Concomitent se va constitui şi Consiliul Naţional Român al Naţiunii Române din Ungaria şi Ardeal, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat din Ungaria13. După constituire au avut loc întâlniri între reprezentanţii celor două Consilii. Una dintre cele mai interesante se desfăşoară la 28 octombrie 1918, când la masa tratativelor au fost chemate şi celelalte naţionalităţi conlocuitoare, sârbii şi slovacii, alături de români. Rezultatul ei a fost unul trist pentru maghiari: Károly Mihály mărturisea că: „românii cereau o extrem de largă autonomie, care ar fi dus la o mult mai slabă legătură cu Ungaria”14. După constituirea C.N.R.C. a fost lansat un Apel către toţi românii, afirmându-se că el s-a format pe baza principiului autodeterminării naţiunilor şi să „nu dea ascultare îndemnurilor venite din parte streină, precum nici crezare ştirilor cari nu sunt subscrise de Consiliul Naţional Român”15.
În ziua de 31 octombrie 1918 Tisza István a fost ucis în propria sa locuinţă. Acest eveniment, ce dorea ruperea de trecutul austro-ungar, a facilitat instalarea guvernului democrat Károly Mihály. Manifestul către ţară al acestuia avea ca obiectiv apropierea autorităţilor de oamenii simpli. Se spunea că în curând poporul va fi izbăvit de suferinţele războiului; se garanta independenţa totală a statului ungar; se spunea că ungurii sunt liberi ca popor şi tocmai de aceea trebuie să dea mâna frăţească cu toate popoarele care locuiesc în patria lor. De asemenea, se vorbea de restituirea tuturor libertăţilor pierdute: a presei, dreptul de asociere şi întrunire, vot universal secret pentru femei. Acest Manifest includea programul radical şi revoluţionar al noului guvern maghiar. Totodată, el marchează începutul dezmembrării Ungariei, datorită incitării la dezertare a ostaşilor, la încetarea luptelor pe fronturi. Erau ordine clare care nu puteau fi încălcate. Văzând acestea, ministrul Naţionalităţilor, Jászi Oszkár, la insistenţele prim-ministrului Károly, a cerut reprezentanţilor românilor o întrevedere în sala Primăriei din Budapesta în data de 31 octombrie 1918. Şedinţa s-a desfăşurat într-o atmosferă de calm, din partea românilor participând: dr. Ştefan Cicio Pop, dr. Alexandru Vaida Voevod şi dr. Ioan Erdely. După îndelungi discuţii, în care au fost prezentate samavolniciile comise asupra românilor, în timp ce maghiarii făceau referire la eventuala autonomie a Ardealului, s-a ajuns la hotărâri finale comune şi anume: Comitetul Partidului Naţional Român să fie echivalentul Consiliului Naţional Maghiar; să se separe contingentele armatei din ţinuturile româneşti după naţionalitate, iar soldele acestora să se achite din bugetul statului; să se organizeze consilii şi gărzi înarmate comunale şi judeţene româneşti aflate sub conducerea Comitetului Naţional Român. După şedinţă Al. Vaida-Voevod se va întoarce la Cluj, împreună cu un anume domn Schuller.
Călătoria a fost aproape imposibilă, cu multe peripeţii (trenul era ticsit de soldaţi care executau focuri de armă prin care îşi manifestau bucuria încheierii războiului – n.n.). Au ajuns la destinaţie în data de 1 noiembrie 1918. Primul drum pe care omul politic român l-a făcut a fost la avocatul dr. Constantin Poruţiu, căruia i-a prezentat situaţia din Budapesta şi de la care a luat informaţii privitoare la situaţia din Cluj. Aici au fost organizate deja gărzile naţionale prin efortul dr. Amos Frâncu şi dr. Emil Haţieganu, ultimul fiind judecător la Tribunalul din Cluj.
Concomitent, la Viena, pe baza indicaţiilor lui Iuliu Maniu, se va înfiinţa Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români, alcătuit din 12 membri. Dr. Iuliu Maniu i-a dat comanda Senatului generalului Ioan Boeriu, care va reorganiza regimentele româneşti aflate în străinătate, concentrându-le în Viena şi Praga. În acel moment s-a înfiinţat şi Consiliul Naţional Român din Viena, care a redactat un Apel către toţi ofiţerii români şi a solicitat tuturor românilor să se înscrie pentru a fi înregimentaţi în unităţile militare române, deoarece Consiliul Naţional Român ducea lipsă de ofiţeri. În acelaşi moment la Viena ordinea era păstrată şi întreţinută de Regimentul 64 Orăştie. Victor Onişor menţionează faptul că s-a constituit şi la Praga o Legiune română formată din cadrele Regimentelor nr. 2 şi 51.
După întâlnirea de la Viena dr. Ştefan Cicio Pop a revenit la Arad, unde a înfiinţat Consiliul Naţional Român Central, ca organ suprem şi for central de organizare a românilor. Aradul a fost ales centrul, deoarece era mai aproape de Budapesta, de Banat, putea comunica uşor cu Oradea.
În ceea ce priveşte organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor, a păstrării ordinii şi disciplinei în zona Someşului, rolul hotărâtor l-au avut dr. Teodor Mihali şi dr. Alexandru Vaida-Voevod. Au fost date instrucţiuni clare pentru buna desfăşurare a tuturor acţiunilor care urmau să se deruleze în 3 noiembrie şi 11 noiembrie 1918. Conţinutul formularelor de jurământ era diferit în funcţie de zona unde se aflau ostaşii români. Redăm unul din textele scrise, şi anume Avizul ministrului de Război maghiar: „Aduc la cunoştinţa ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal şi Ungaria că au să depună jurământul de credinţă în mâinile Consiliului Naţional Român. Leafa, solda li se va plăti în tocmai cum li se plăteşte celor cari au jurat Consiliului Naţional Maghiar”16.
Evenimentele politice care s-au derulat în acele momente erau precipitate. Războiul fusese pierdut de Puterile Centrale, Croaţia îşi declarase independenţa în Dieta de la Zagreb, naţionalităţile conlocuitoare, în special românii din Ardeal şi Banat, au preluat treptat puterea, ceea ce i-a determinat pe unguri cu ultimele forţe să mai încerce să „salveze” ce credeau că se mai poate salva. Astfel a fost trimis la Arad Jászi Oszkár, ministrul Naţionalităţilor. În acele momente întreg Ardealul şi Banatul erau împânzite de apeluri şi manifeste adresate naţionalităţilor, în special românilor, de către guvernul maghiar, în încercarea de a le determina să renunţe la idealurile lor naţionale. În data de 3 noiembrie 1918, monarhia austro-ungară a încheiat un Armistiţiu cu ţările beligerante ale Antantei, moment în care comandantul trupelor Antantei din Balcani a invitat la Belgrad delegaţi ai guvernului maghiar în încercarea de a semna Armistiţiul.
Din cauză că la aceste tratative nu a participat nici un delegat român, ca membru al C.N.R.C., Iuliu Maniu va da anumite instrucţiuni celor de la Arad să trimită guvernului maghiar o notificare prin care să solicite ungurilor „imperiul” (preluarea puterii – n.n.) asupra tuturor ţinuturilor româneşti. Urmându-i instrucţiunile, în data de 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central trimite guvernului Károly Mihály următoarea notificare: „În urma desvoltărei precipitate a evenimentelor, am ajuns la convingerea că, în conformitate cu drepturile de liberă dispunere a popoarelor şi în interesul Naţiunei Române şi a minorităţilor convieţuind cu românii în scopul menţinerei ordinei publice şi siguranţei persoanelor şi avutului lor, este necesar ca de pe acum să preluăm întreaga putere a guvernului în ţinuturile locuite de Români în Ungaria şi în Ardeal. Aceste ţinuturi cuprind următoarele comitate: Timiş, Torontal, Caraş Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc Dobâca, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Treiscaune, Turda, Arieş, Hunedoara, Ciuc, Sălaj, Cojocna, Mureş, Turda, Alba-inferioară, Târnava-mică, Târnava-mare, Odorheiu, precum şi în părţile locuite de Români din comitatele Bichiş, Cenad şi Ugocea. Guvernul urmează să dea de urgenţă popoarelor din Ungaria şi Ardeal un manifest în acest sens şi să treacă sub autoritatea noastră toate instituţiile politice, administrative, juridice, şcolare, financiare, militare, precum şi căile de comunicaţie. Peste toate aceste regiuni nici o altă autoritate nu va putea dăinui. În acest caz noi putem garanta ordinea şi siguranţa averilor şi persoanelor. În cazul contrar am fi nevoiţi a aduce la cunoştinţa poporului şi lumei întregi, printr-o proclamaţie, că ne-aţi împiedicat de la libera folosinţă a drepturilor noastre şi vom înceta orice colaborare cu autorităţile actuale. Iar pentru urmările eventuale noi declinăm orice răspundere, care va cădea întreagă asupra guvernului maghiar”17. În continuarea textului se menţionează faptul că vor fi respectate principiile invocate de Wilson faţă de celelalte popoare. Puterea de la o naţiune la alta se va transmite de către o comisie mixtă (alcătuită din maghiari şi români), iar guvernul va fi ales la Sibiu. Notificarea se încheia simplu: românii aşteptau răspunsul ungurilor până în data de 12 noiembrie 1918, orele 18.00. Guvernul maghiar a primit notificarea şi a cerut românilor o amânare de o zi şi jumătate, deoarece Jázsi Oszkár se întorcea la Arad doar în data de 13 noiembrie.
Tratativele între cele două naţiuni au început în sala de şedinţe a Prefecturii din Arad. Din partea Consiliului Naţional Român Central au participat: dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Virgil Bontescu, Petru Groza, Ioan Suciu, Mihail Gropşian, Iustin Marşeu, Cornel Iancu, Valer Pop, Gheorghe Crişan, Sever Miclea, iar din partea socialiştilor români erau prezenţi: Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini. Din partea maghiarilor au fost prezenţi la masa tratativelor: Jászi Oszkár, Bokany Dezideriu, dr. Racz Iuliu, secretar de stat, dr. Roth Otto, guvernator al Banatului, dr. Apathy, dr. Varjassy, precum şi funcţionari din cadrul Direcţiei Oficiului de Statistică din Budapesta. Iuliu Maniu a fost chemat direct de la Viena la aceste tratative. Pentru început Ştefan Cicio Pop a completat ordinea de zi a şedinţei, vorbind despre doleanţele românilor cuprinse în notificarea trimisă guvernului maghiar. Intervine Jászi Oszkár, care se arată neplăcut surprins de doleanţele românilor. El afirmă că guvernul maghiar nu dorea să schimbe starea de lucruri, ordinea existentă. Argumentele părţii române sunt bazate pe numărul românilor care trăiesc aici conform ultimelor date statistice. Pretenţiile lor, afirma Jászi, dacă ar fi puse în aplicare, ar însemna încălcarea principiilor wilsoniene, „ar schimba oprimarea naţională de azi cu o altă apăsare”. Declaraţia acestuia este vehement combătută de Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop, moment în care Jászi Oszkár propune înfiinţarea unei comisii internaţionale care să verifice veridicitatea celor afirmate anterior (numărul românilor raportat la numărul maghiarilor şi al celorlalte naţionalităţi conlocuitoare – n.n.). Bokany Dezideriu, care-l susţine pe Jászi, afirmă că în cazul unirii românilor cu Regatul Român el va pune în mişcare toată muncitorimea Europei. Vasile Goldiş a combătut cu putere afirmaţiile acestuia. Comitetul Naţional Român nu poate vorbi în numele poporului, doar adunarea de la Alba Iulia va putea stabili cu exactitate doleanţele lor, modul de îndeplinire al acestora. Reprezentantul guvernului maghiar, Jászi Oszkár, a făcut noi propuneri reprezentanţilor românilor, ele fiind combătute de Dr. Aurel Lazăr: „Marele Sfat Naţional Român nu poate accepta interpretarea dată de reprezentantul guvernului maghiar principiului de autodeterminare, deoarece guvernul maghiar nu recunoaşte dreptul naţiunii române de a exercita puterea executivă, pe teritoriile locuite de români”18. După eşuarea tratativelor cu guvernul maghiar, Jászi Oszkár s-a reîntors la Budapesta. Consiliul Naţional Român Central s-a adresat tuturor popoarelor civilizate, aducându-le la cunoştinţă faptul că maghiarii nu se dezic de vechile metehne autoritare, astfel că românii doresc să se dezlipească de ei, să se unească cu România „în dorinţa ca poporul român să fie pe veci unul şi nedespărţit”.
Măcelul de la Beliş, efect al eşuării tratativelor cu ungurii, nu i-a descurajat pe români, ci i-a determinat să se organizeze cât mai repede în gărzi naţionale pentru a se putea apăra. Acolo au fost ucişi aproximativ 40 de ţărani români de către cei 60 de soldaţi înarmaţi, din ordinul generalului Dietricht, trimis de guvernul maghiar pentru a instaura chipurile ordinea şi disciplina. Motivaţia uciderii a fost aceea că românii au avut curajul de a pune stăpânire pe conducerea comunei lor. Cenuşa mocnindă a rămăşiţelor cadavrelor a fost consemnată într-un proces-verbal de către o comisie mixtă care a sosit la faţa locului în data de 12 noiembrie 1918, deşi evenimentul se petrecuse la 8 noiembrie. Expediţia detaşamentului de militari unguri a continuat şi în satele învecinate. Ei au condamnat la moarte un evreu cu întreaga familie deoarece fuseseră martorii atrocităţilor comise. Sentinţa nu a fost dusă la îndeplinire deoarece a sosit detaşamentul românesc în comună. Cazul măcelului de la Beliş a fost prezentat Consiliului Naţional Român Central din Arad de către dr. Emil Haţieganu. Raportul detaliat al evenimentelor derulate a fost dat de reprezentantul Consiliului Naţional Român din Cluj, Augustin Pordea, după ancheta desfăşurată la faţa locului. Numărul victimelor şi al persoanelor agresate nu a fost cunoscut cu exactitate, motiv pentru care nu a putut fi întocmită o situaţie statistică exactă.
Starea de fapt petrecută acolo i-a determinat pe români să se mobilizeze rapid pentru a lupta împotriva tuturor abuzurilor armatei maghiare. Gărzile naţionale s-au remarcat printr-o activitate intensă, sub conducerea Comandamentului Suprem de la Arad condus de maiorul Vlad, forul suprem militar al gărzilor române. În data de 20 noiembrie 1918 s-a adus la cunoştinţa tuturor românilor înfiinţarea gărzilor naţionale în toate comitatele locuite de români, în vederea împlinirii idealului suprem: Unirea cu Regatul Român. În comuna Năsăud a fost organizată o întrunire la 23 noiembrie 1918, unde dr. Victor Onişor a citit mesajul Biroului Consiliului Naţional Român din Năsăud şi a fruntaşilor români de acolo, privind desemnarea celor două persoane care vor participa la Adunarea de la Alba Iulia19. Tot atunci a fost redactată o scrisoare de convocare a tuturor românilor din toate ţinuturile ungureşti şi româneşti pentru a fi prezenţi în data de 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, unde va avea loc o mare Adunare Naţională. Textul acestei chemări era următorul: „Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiunei omeneşti a scos şi neamul nostru românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumei liberi şi independenţi. În numele dreptăţii externe şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, Naţiunea Română din Ungaria şi Transilvania vrea să-şi hotărască însăşi soarta sa deacum înainte. Toate neamurile din preajma noastră şi-au determinat viitorul prin rezoluţiuni în conformitate cu sufletul lor naţional. E rândul nostru acum. Naţiunea Română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale, şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă, el este chiar aşteptat, pentru ca pe gurile Dunărei şi pe drumul larg, unde comunică pulsul vieţei economice între Apus şi Răsărit, să se poată înfăptui ordinea şi neamurilor prejmuitoare să li se procure tichna trebuitoare la munca binecuvântată spre desăvârşirea umană”20. În acest scop a fost convocată Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, duminica la ora 10.00.
Au fost invitaţi toţi episcopii, protopopii şi preoţii celor două confesiuni; câte doi delegaţi ai societăţilor culturale; câte 2 delegaţi din fiecare reuniune a meseriaşilor şi a femeilor şi din fiecare şcoală medie; gărzile naţionale vor fi reprezentate de către un ofiţer şi un soldat; delegaţi ai Partidului Social Democrat Român; delegaţi ai muncitorimii organizate; ai universităţilor; fiecare cerc electoral a trimis câte cinci reprezentanţi. Toate păturile sociale au fost reprezentate la această Adunare. Demersurile pentru buna desfăşurare a evenimentelor au fost făcute de Biroul Consiliului Naţional Român Central, iar comanda supremă a gărzilor naţionale a emis un ordin care se referea la numirea delegaţilor pentru Marea Adunare de la Alba Iulia. Comanda trupelor pentru susţinerea ordinii a fost încredinţată căpitanilor Florian Medrea şi A. Bogdan.
Studenţimea universitară a lansat şi ea un apel redactat de studentul Laurenţiu Luca: „Marele Sfat al Naţiunii Române ne chieamă să ne spunem cuvântul prin doi delegaţi ai noştri, la Adunarea Naţională convocată la Alba Iulia. Chemarea ne găseşte răsfiraţi pe la vetrele părinteşti, unde am plecat mânaţi de dragostea şi datoria ce o avem faţă de neamul românesc. Cu vigurozitatea tinereţii să dăm tot sprijinul Marelui Sfat al Naţiunii Române pentru realizarea idealului nostru: Unirea tuturor Românilor… Să dăm dovadă în faţa lumii că suntem fii demni ai Naţiunii Române şi nu mai voim să tânjim în cătuşele unei culturi streine, care ne-a ros şi înveninat spiritul nostru public de decenii întregi, ce adăpându-se din cultura genuină românească să lucrăm pentru binele Naţiunei Române spre desăvârşirea omenirei21 .
Marea Unire de la Alba Iulia a fost rezultatul unor eforturi organizatorice supraomeneşti, putem spune, ale tuturor românilor indiferent că erau din Banat, Transilvania, Ţara Ungurească, revoltaţi de încălcările repetate ale drepturilor şi demnităţii lor. Bunătatea, îngăduinţa, toleranţa acestui popor s-au transformat în acele zile într-un curaj extrem, demn de rezultatul final: Unirea. Tot atunci s-a constituit Marele Sfat Naţional al Ţării, format din 212 membri din toate zonele Transilvaniei. Victor Onişor a fost şi el membru în marele conclav naţional, reprezentând Năsăudul. După Marea Adunare de la Alba Iulia, în data de 2 decembrie 1918, în Sala Tribunalului Alba, a avut loc o nouă adunare în care s-a votat constituirea unei „comisii de căndidare a membrilor” care au fost aleşi pentru guvernul provizoriu (Consiliul Dirigent – n.n.). Dr. Iuliu Maniu a fost cel care a luat cuvântul şi i-a propus drept candidaţi pe: P.S. Episcopi Miron E. Cristea şi Iuliu Hossu, dr. I. Suciu, dr. Aurel Lazăr, precum şi pe Ion Flueraş. În finalul şedinţei Iuliu Maniu a propus ca Rezoluţiunea adoptată la 1 Decembrie la Alba Iulia, împreună cu alegerile care au fost efectuate în 2 decembrie, să fie aduse la cunoştinţa Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I, precum şi guvernului central, şi Corpurilor Legiuitoare Române de la Bucureşti. Dr. Silviu Dragomir propune să se trimită următoarea telegramă: „Către Maiestatea Sa Regele Ferdinand I, Adunarea Naţională a românilor din Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, ţinută în Alba Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Viteazu, a decretat într-un elan de entuziasm, fără margini cu unanimitate, unirea teritoriilor sale cu Regatul României. Vestindu-vă hotărârea aceasta, care încoronează aspiraţiile de veacuri ale neamului românesc, rugăm pe Maiestatea Voastră, primiţi omagiile ce venim a Vi le exprima cu profundă supunere”22. Răspunsul Regelui Ferdinand I a fost unul patetic, înflăcărat, plin de mulţumire către Atotputernicul Dumnezeu pentru faptul că i-a îngăduit să contribuie la această măreaţă faptă, ca împreună cu poporul român să participe la aceste înălţătoare momente. Mărturisea că aşa cum a fost părtaşul suferinţelor, umilinţelor, durerilor poporului, în acelaşi mod, acum, este părtaş al bucuriei tuturor românilor; glasul domniei sale s-a unit cu glasul poporului şi a strigat plin de nădejde: „Trăiască România Mare una şi nedespărţită”. Regina Maria a trimis şi ea o telegramă plină de căldură, dragoste de mamă, îmbrăţişându-şi poporul cu multă iubire. A trimis o scrisoare de mulţumire tuturor româncelor din Transilvania, Banat şi Ungaria „fiice vrednice ale acelora, cari dealungul veacurilor au purtat o luptă hotărâtă şi plină de jertfe a cărei biruinţă a fost văzută Duminecă la Alba Iulia”23.
După momentul Marii Unirii elita intelectualităţii năsăudene a fost chemată să preia funcţii de înaltă responsabilitate. Dr. Victor Onişor a devenit profesor titular de drept administrativ şi financiar al noii Universităţi româneşti din Cluj. Unirea tuturor românilor a legat sufletele şi conştiinţele neamului românesc. Năsăudenii s-au implicat în totalitate în efervescenţa evenimentelor naţionale, prin participarea la desfăşurarea evenimentelor locale.
Studiul lui Victor Onişor, prezentat într-o sinteză suficient de detaliată, este o contribuţie istoriografică remarcabilă realizată de un participant direct la pregătirea şi desfăşurarea marelui efort naţional de Unire a Transilvaniei cu Regatul României.

BIBLIOGRAFIE

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, Secţiunea Prezidenţială, dos. 3/1919.
Arhivele Naționale. – Serviciul .Județean .Bistrița Năsăud., fond dr. Victor Onişor, dos. 5, 7, 14/1919.
Victor Corvin Jinga-nepot (interviu din 2 decembrie 2010 – Bucureşti).
Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declaraţiei de Independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Editura Universităţii din Oradea, 1998.
Ioan Georgescu, George Pop de Băseşti – 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Editura Asociaţiei Culturale „Astra”, Oradea, 1935.
Maria V. Onişor, „Unirea – amintirile unei participante la Marea Adunare de la Alba Iulia”, în Tribuna, (Sibiu), 3 decembrie 1981.
Victor Onişor, Tratat de drept administrativ român, Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1923, în „Prefaţă”.
Camil Petrescu, „Suflet naţional”, în vol. Aesthesis Carpato-Dunărean, Ed. Minerva, Bucureşti,1981.
Ion Zainea, Aurel Lazăr (1872-1930), viaţa şi activitatea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
Revista Bistriţei (Bistriţa), nr. 1, 4 – 17 ianuarie 1903.

Note
1 Revista Bistriţei (Bistriţa), nr. 1, 4/17 ianuarie 1903, p. 1.
2 Victor Onişor, Tratat de drept administrativ român, Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1923, în „Prefaţă” , p. 2.

3 SJAN Bistrița-Năsăud., fond dr. Victor Onişor, dos. 5/1919, f. 2.
4 SJAN .Bistrița Năsăud., fond dr. Victor Onişor, dos. 5/1919, f. 2.
5 Mitropolia Ortodoxă Română din Transilvania, Banat şi fosta Ungarie a avut 1552 de şcoli poporale, cu 1780 de învăţători şi 175.000 de elevi.
6 SJAN Bistrița-Năsăud., fond dr.Victor Onişor, dos. 5/1919, f. 5.
7 Ibidem, f. 8
8 Ibidem, f. 4
9 Ibidem
10 Vezi Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declaraţiei de Independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Editura Universităţii din Oradea, 1998, p. 7.
11 Ibidem, f. 19, 20.
12 Ibidem, f 20.
13 P.N.R.-ul era reprezentat de: dr. Al. Vaida Voevod, dr. Ştefan C. Pop, Vasile Goldiş, dr. A. Vlad, dr. A. Lazăr, Iuliu Maniu, în timp ce P.S.D. de: Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu, Tiron Albani, Iosif Renoiu. Vezi Ibidem, f. 23.
14 Ion Zainea, op. cit., p. 93.
15 SJAN Bistrița-Năsăud., fond dr. Victor Onişor, dos. 5/1919, f. 23.
16 Ibidem, f. 43
17 Ibidem, f. 47.
18 Ibidem, f. 49.
19 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Consiliul Dirigent, Secţiunea Prezidenţială, dos. 3/1919, f. 1.
20 SJAN Bistrița-Năsăud., fond dr. Victor Onişor, dos. 5/1919, f. 79, 80.
21 Ibidem, f. 82.
22 Ibidem, f. 120.
23 Ibidem, f. 121.

(fragment dintr-un studiu mai amplu; titlul și selecția materialului au fost realizate în redacție)

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg