Cîteva cuvinte introductive:

 

„Am ținut să readuc în memoria publicului cititor aceste cîteva cuvinte odată cu iminenta apariție a lucrării subsemnatului despre Imaginativ și adevăr și care se dorește a fi o încercare de a răspunde acestei teme eterne a filosofiei. După puterea și capacitățile noastre. Întotdeauna am considerat că toate conceptele Spiritului se substituie adevărului, așa cum arată și cum au făcut marii întemeiatori de religii și marii filosofi. Nu altfel stau lucrurile cu aceste cîteva crochiuri ideatice mai puțin cunoscute publicului cititor pe care, probabil, unul dintre cei mai mari logicieni dar și metafizicieni ai secolulului trecut, Anton Dumitriu, le afirma despre adevăr, dincolo de memorabila sa carte sugestiv intitulată: Aletheia.
Ca și discipol al Domniei-Sale nu pot să fac altceva decît să îi aduc un pios Omagiu, inclusiv prin publicarea acestor idei mai puțin cunoscute cititorului dar și prin tratatul despre Imaginativ și adevăr care se află atît de aproape de a fi tipărit.”
Mircea Arman

 

 

În toate culturile există tradiția că au existat patru epoci sau cinci – care s-au succedat prin inovații: epoca de aur, epoca de argint, epoca de aramă şi epoca de fier, în care am trăi noi cei de astăzi. Aceste legende sunt foarte vechi; în Europa ele apar în scris la Hesiod şi apoi la Ovidiu; în India ele sunt precizate în „durate” în ani şi „duratele” lor par fabuloase – „ultima” fiind „epoca neagră”– Kali Yuga; în sfârşit şi în China, aceste tradiții vorbesc despre „Marea comunitate”(Ta Tung, n.n. M.A.) când oamenii ar fi fost aşa cum în descrie Hesiod.
În „epoca de aur” adevărul ar fi fost cunoscut direct, ar fi fost epoca edenică când omul nu avea nevoi, nici alte necazuri nu l-ar fi împovărat.
Pe de altă parte, oamenii au vizat, încă din timpul grecilor antici la o „societate” perfectă şi aproape că nu e mare filosof grec care să nu fi scris vreo lucrare asupra unui stat fericit. De la unii ne-au rămas numai influența, dar de la Platon şi Aristotel avem respectiv Republica şi „Statul”, prima fiind o republică comunizantă, iar a doua un stat aristocratic.
De asemenea, ştiința de astăzi ne promite că ne vom apropia treptat de cunoaşterea adevărului, atât în ceea ce priveşte macrocosm-ul, cât şi în ceea ce priveşte microcosmos-ul. Iată dar două poziții total opuse: tradiția ne spune că adevărul a existat într-o vârstă de aur; ştiința modernă ne spune că adevărul va fi cunoscut într-o epocă de aur.
Unde se află adevărul? La începutul lumii sau la sfârşitul ei?
Ştiința, începând de la Descartes, ne oferă multe speranțe: cunoaşterea galaxiilor, cunoaşterea atomului, explorarea ireală a astrelor, prelungirea vieții, poate chiar nemurirea … .
Tradiția ne spune că nu acesta este drumul spre starea originară a omului–starea paradisiacă. Când omul a „căzut”, aceasta s-a datorat faptului că a „muşcat” din pomul „cunoaşterii binelui şi răului”. Vom spune că starea primordială nu va fi realizată decât dacă omul va descoperi această cunoaştere a dualității bine–rău. Iar aceasta este o stare de cunoştință care nu poate fi realizată numai gândind abstract la ea. Nietzsche spune: Jenseits von Gut und Bȍse. […]1 ca totul invers, față de domeniul oferit de ştiințe – şi filosofia modernă, care se calchiază pe ştiință.
Ştiința vrea să ştie ce este binele şi ce este răul şi să dea omului cât mai mult din ceea ce este bun, fie în domeniul concret fie în domeniul abstract.
Tradiția urmează un alt drum şi cu alte mijloace: ea vrea să părăsească distincțiile dintre bun şi rău, care – zice textul – formează Tocmai cunoaşterea. La alte cuvinte, este vorba de a părăsi un mod de a cunoaşte dual, pentru a intra într-o stare de cunoştință în care cunoaşterea dualității adevăr-fals, bine-rău, frumos-urât nu mai există. Aceasta înseamnă în fond a nu cunoaşte, a ne dezice să cunoaştem într-un anumit fel.
Unde este adevărul? Dincolo de ceea ce ştim sau vom putea şti vreodată, sau înlăuntrul a ceea ce ştim şi vom putea ştii în decursul timpului?

 

Poeții sunt părinți ai înțelepciunii (Platon, Lysis, 213 c – 214 a)
Cum se poate că vechea cultură grecească să fi făcut din poeți „părinți” va spune încă Platon „Călăuze” ai înțelepciunii! Şi mai trebuie subliniat că la început, când filosofia începe să se definească ca disciplină separată, ca primii milesieni, filosoful nici nu se desparte de poezie, este el însuşi un poet. Mentalitatea modernă, supusă principiilor pozitiviste, socoteşte că aceasta a fost o fază primitivă, în care omul nu se putea desface în primitivismul lui indistinct în care totul era amestecat, fără granițe precise, întru-cât nu existau modelele ştiințifice moderne … Ar mai fi o explicatie alta decât a opusului pozitivist, că poezia şi filosofia erau cu totul altceva decât înțelegem noi astăzi prin ele. Dar orgoliul modern nu poate ceda şi nu poate recunoaşte o valoare discutabilă(?), [….]2 nu aveau automobile, avioane, rachete …

 

Certitudini şi îndoială
Cultura modernă este rezultatul unei noi mentalități care s-a format treptat, încă din Evul Mediu, s-a dezvoltat în timpul Renaşterii şi s-a cristalizat odată cu Descartes. Această nouă mentalitate începe prin îndoială. De îndată ce morbul îndoielii cuprinde conştiința noastră, suntem moderni. Moderni (până la un punct) sau mai bine zis ce are „accent de modernism” este în Roger Bacon, sau chiar în Raymundus Lullus, pentru a nu mai vorbi de William din Ockham. Medieval era acela care pleca de la atitudini, care erau procurate de o stare de conştiință specială, constituind mentalitatea acelei epoci. Nu te îndoiai de Aristotel, nu te îndoiai de adevărurile creştinismului. Dimpotrivă, plecai de la certitudinea absolută, în credința absolută că ele nu pot fi discutabile, chiar Modernul nu are această capacitate. În orice moment el este gata să pună sub semnul îndoieli orice s-a făcut şi orice lucru în care el crede. De altfel, această poziție face posibil progresul ştiinței. Teorii noi vin să înlocuiască pe altele, tocmai pentru că cele vechi nu mai prezintă o siguranță şi ne indoim de ele.
Între aceste două poziții, aceea a mentalității care pleacă de la conştiință şi aceea care pleacă de la îndoială distanta este astronomică, ba chiar ele sunt la extreme total opuse.
Care este cea mai avantajoasă? Nu este vorba de aceea care prezintă o desfăşurare teoretică mai amplă – aceasta, faptele arată, este mentalitatea modernă, iar cealaltă este statică. Bogăția culturii se datoreşte îndoielii, incertitudinii, căutării continue, ereziilor. Culturile „tradiționale” sunt încremenite în matca lor originară şi „noul” este o abatere de la regulă, de la certitudine.

 

Miracolul grec
Despre miracolul grec s-a scris mult, dar de ce era nevoie de atât de mult? Dacă problema era corect pusă, pentru ce atâtea discuții? Cartea lui Raymond de Saussure, Le miracle grec; étude psychanalytique sur la civilisation hellénique, Paris, 1939) este încă una din acestea. El se serveşte de psihanaliza lui Freud pentru a constitui o ştiință bazată pe criterii raționale ale gândirii mitice. În acelaşi mod procedează şi Gilberte Aigrisse  în cartea ei Psychanalyse de la Grèce antique (Paris, 1960). Toate realizările greceşti sunt explicate prin acțiunea unor factori subconştienți. Pentru Aigrisse, lumea inconştientului este creatoarea, în universul credintelor umanității, a tuturor mitologiilor.
Toată problema acestor autori – şi a altora – este să descopere factorii subconştienți care au provocat gândirea mitologică şi apoi să determine cauzele subconştiente care au făcut posibilă trecerea la strălucitul raționalism grec. Două observații sunt de făcut aici. Mai întâi o asemenea cercetare este supusă criteriilor şi sistemului de valori ale epocii noastre, şi prin aceasta consideră – du mȇme coup – că maximum de ce a obținut omenirea până acum este prezentul.
În al doilea rând, şi sub influența aceloraşi idei, se consideră că omenirea este supusă unei evoluții continue, atât material cât şi spiritual, de la simplu la complex, şi că deci „starea sufletească” a grecilor era o „stare primitivă”, față de aceea a omului modern. Ipoteza este, desigur posibilă, dar faptele nu o confirmă, ci o dezmint, dacă sunt cercetate cu toată atenția.
Eu aş pune problema în alți termeni: dar dacă omenirea ar parcurge, din punct de vedere psihic, o scară involutivă, şi dacă ceea ce numim noi astăzi „complex” este de fapt o stare psihică decadentă, intrată într-o dezordine multiplă şi inexplicabilă? Dacă starea psihică superioară este o stare de simplicitate a conştiinței şi de unitate şi nu una de fracționare a ei? În acest caz, chiar din punct de vedere mai analitic va trebui să spunem că starea sufletească a grecilor era superioară celei a omului modern. Numai întrebarea pe care am pus-o mai sus arată ca problema „miracolului grec” nu poate fi cercetată cu atâta uşurință. Este adevărat, asemenea concepții dau loc la ocazii de a se scrie cărți şi tocmai aceasta este preocuparea timpului nostru: a face să apară cât mai multe cărți.
S-a întrebat cineva ce nevoie este de atâtea cărți?

 

Deuteronom 28-30
Am recitit Deuteronom-ul ce se dorea cartea legilor date de Moise. Iată o carte îngrozitoare de blesteme şi de binecuvântări. Ce este însă mai îngrozitor pentru raționalistul veacului acestuia, este că aceste lucruri spuse de Moise, s-au îndeplinit întocmai.
Iată ce spune Moise fiilor lui Israel: „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău şi nu vei păzi şi nu vei îndeplini toate poruncile Lui şi toate Legile Lui pe care ți le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine şi de care vei avea parte”. Şi Moise enumeră o serie de catastrofe dintre care: „Vei fi blestemat în cetate şi vei fi blestemat pe câmp (…)”. „Domnul te va duce pe tine şi impăratul pe care-l vei pune peste tine la un neam pe care nu l-ai cunoscut nici tu şi nici părinții tăi (…)”. „Şi vei fi de pururea, de batjocură şi de râs, printre toate popoarele la care te va duce Domnul (…)”. „Domnul te va împrăştia printre toate neamurile de la o margine a pământului până la cealaltă. Între aceste neamuri nu vei fi liniştit, şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. (…..).Viața îți va sta nehotărâtă înainte şi vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viața ta”.
Dar Domnul dă şi o făgăduială lui Israel: „Când se vor întâmpla toate acestea, binecuvântarea şi blestemul pe care le pun înaintea ta, şi dacă le vei pune la inimă în mijlocul tuturor neamurilor între care te va risipi Domnul, Dumnezeul tău, dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău şi dacă vei asculta de glasul lui din toată inima ta şi din tot sufletul tău, tu şi copiii tăi, atunci Domnul, Dumnezeul tău va aduce înapoi robii tăi, va avea mila de tine şi te va strânge iar din mijlocul tuturor popoarelor la care te va împrăştia Domnul, Dumnezeul tău. Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, chiar şi de acolo te va strânge Domnul, şi de acolo Se va duce să te caute. Domnul Dumnezeul tău te va aduce în țara pe care o stăpâneau părinții tăi şi o vei stăpâni”.
La citirea acestor rânduri o înfiorare te cuprinde: este posibil ca toate acestea să fi fost prevăzute şi să se întâmple întocmai? Ce se petrece peste capul nostru? Raționalişti ai secolului acestuia, în care virtuțile minții omeneşti au întrecut orice închipuire, iată că ne trezim în fața unui [vis] irațional care s-a petrecut în timpurile noastre, fapte înregistrate de istorie şi incontestabile.
Aruncarea evreilor în diaspora este un fapt istoric indiscutabil. Acest lucru s-a petrecut sub împăratul Titus (pe la 70 e.n.). Iar întoarcerea ovreilor adunați de la „marginea cerului” este iar un fapt indiscutabil. Sunt uluit.
Moise scrie cărțile lui, după datele furnizate de erudiți, cam cu 1800 de ani î.e.n.. Şi istoria îl confirmă. Se întâmplă cu evreii exact cele prezise de Moise: sunt împrăştiați şi apoi după aproape 2000 de ani sunt întorşi în vechea lor țară. Trebuie să mărturisim că toate acestea întâmplări nu pot fi explicate. S-ar putea spune totuşi, că evreii, prea credincioşi şi încrezători în scripturile lor, s-ar lua după ele, şi au alcătuit un stat Israel, pentru ca au trăit în superstiția şi în nostalgia acestui stat, inspirat de Moise, cu o nostalgie a împlinirii unei promisiuni.
Dar, atunci nu mai putem explica faptul unic în istorie, al îndeplinirii blestemului, al împrăştierii evreilor peste toate neamurile. Nu spun că acceptarea oricărei dominări, Dumnezeului lui Israel, este uşoară pentru atotștiutorul timpului nostru; dar nici eliminarea acestei probleme, a acelor „împliniri” nu poate fi ușoară pentru scrupulele unui adevărat om de ştiință.
Credința că Dumnezeu – adică o forță din afară – a determinat, ca pedeapsă, toate aceste evenimente din istoria Israelului este foarte greu de acceptat pentru mintea noastră, a celor de astăzi; părerea că toate aceste preziceri s-au împlinit printr-o simplă coincidență mi se pare copilărească.

 

 

(din lucrarea Jurnal de idei apărută în anul 2014 la Editura Tribuna, lucrare prefațată și îngrijită
de Mircea Arman)

 

 

Note
1 Indescifrabil
2 Indescifrabil