Erik Hoffmann s-a născut în 1952 în Austria și este un pictor realist de portrete și peisaje. Trăiește și lucrează în Lilienthal lângă Worpswede, în Germania și la Barra, în Scoția. A studiat pictura la Hochschule für bildende Künste din Kassel, unde a desfășurat și o scurtă carieră didactică. Lucrările sale se află în colecții private din toată lumea. Numeroase expoziții naționale și internaționale, precum și publicații de artă subliniază importanța sa ca artist. Mai multe informații despre artist pot fi găsite la: http://www.erikhoffmann.de/erikhoffmannvita.html

 

 

Situate de-a lungul coastei de nord-vest a Scoției, Insulele Hebride reprezintă mai mult decât un simplu domiciliu pentru Erik Hoffmann , ele i-au stimulat imaginația de când artistul a descoperit această lume în urmă cu mai mulți ani. În picturile sale în tempera, Hoffmann reproiectează totul prin filtrul Hebridelor. El trăiește și lucrează într-o veche stație de pază de pe coasta de vest a insulei Barra, pe un promontoriu în mijlocul pustietății. Unul dintre proprietarii anteriori a fost Sir Compton MacKenzie, de asemenea iubitor de insule și prieten al scriitorului D. H. Lawrence („Omul care iubea insulele”). Acest promontoriu formează, ca să spunem așa, „cosmosul interior” al lui Hoffmann, locul reprezentativ pentru lumea insulară a Western Isles. „Există o originalitate și o magie aici și în același timp o familiaritate a locului pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri altundeva. Este ca și cum aș fi făcut parte din acest peisaj din timpuri imemoriale.”
Hoffmann pictează promontoriul, insula și locuitorii săi. Abordarea lor este rareori directă, de obicei ea este lentă și precaută și inițiată de ani de observație tăcută. „Un pictor ar trebui să cunoască de mult timp oamenii pe care îi pictează, de preferință de generații – un caracter își are rădăcinile în trecut”.
Puțini dintre pictorii narativi sunt capabili să creeze o lume adevărată, ale cărei figuri nu concurează pentru complezența publicului, ci, indiferent de noi ca observatori, rabdă sau suferă sau își trăiesc viața. De obicei, personajele dintr-o pictură acționează pentru public. Când am intrat odată într-o sală cu lucrările lui Hoffmann, m-am trezit înconjurat de figuri serioase și nu m-am încumetat să vorbesc, pentru că fiecare cuvânt părea să tulbure această liniște profundă și perfectă căreia toate aceste figuri i se dedicau aproape activ. Am observat că aproape niciuna dintre ele nu mă privea direct, nici măcar artistul, morocănos el însuși, care, la fel ca personajele sale, părea să privească neputincios în depărtare, de parcă tocmai s-ar fi întâmplat ceva care nu ar fi trebuit să se întâmple. Ce făceau aceste personaje? Nu făceau nimic, erau complet preocupate de tăcere, cu buzele strâns închise, ochii țintiți în direcții diferite, nu în așteptare, ci mai mult într-o supunere liniștită. Vină ce-o veni. Precauți și destoinici. Așa stăteau ca împietriți oameni bătrâni și tineri, oi, vaci, păsări sau – mai nou în „topiaria” lui Hoffmann – păuni și câini de rase ciudate și urâte, de parcă așteptau un fel de mântuire de la sarcina prezenței, căreia cu toții i se supuneau atât de triști. „În opinia mea, mișcarea nu este foarte potrivită pentru redarea realității contemporane și a lumii de azi, deoarece nicio mișcare nu poate înfăţişa imaginea persoanei în întregime, doar o tăcere netulburată poate reflecta la o ideea despre ea.”
Peisajele întunecate din spatele figurilor lui Hoffmann, executate în muncă migăloasă, în tonuri livide de tempera, mărturisesc refuzul său tacit a oricărei splendori. Este întunericul singurătății din care își smulge pentru scurt timp figurile, plasându-le într-o lumină imaginară pentru a le face tovarăși în suferință, tovarăși într-o lume tragică, deși topografic mai ușor de înțeles decât lumea mică a Hebridelor, dar în cele din urmă opinând cosmosul.
Impulsul lui Hoffmann de a picta un portret mi se pare a fi un proces dublu, și anume proiecția și identificarea cu modelul … Pictorul își asumă soarta acestuia pe durata procesului de lucru până în ultimul detaliu. Așa cum un actor bun joacă Hamlet și devine Hamlet prin forța și puterea transpunerii sufletului său, tot așa Hoffmann se strecoară în rolul personajelor sale. El alege o a treia cale între realitate și imaginație, una care le unește pe amândouă și se oferă ca sinteză pentru retrăire. Prin urmare, ceea ce vedem în imaginile sale sunt figuri regizate, create cu intenția de a ne atinge ființa interioară printr-un obiect aleatoriu
Artistul își îmbracă de obicei figurile în pulovere grele de lână, pelerine urâte sau fulgarine desuete. Dar nu din cauza vremii de pe aceste meleaguri, deoarece în ziua de azi și aici oamenii preferă țesături ușor de întreținut cu imprimeuri colorate și ieftine. Mai degrabă, aceste haine trebuie înțelese ca simboluri ale autoprotecției emoționale a personajelor sale, un fel de „noli me tangere”. „Ar fi o contradicție pentru mine să îmbrac figuri, cărora în cele din urmă vreau să le insuflu perenitate, în halate care pot fi cumpărate în orice magazin. Un veşmânt înseamnă protecție în toate privințele, în special față de ceea ce pătrunde în oameni din afară, de asemenea și împotriva violenței emoționale. Personajele mele sunt rănite, iar hainele lor sunt atribute ale acestei vulnerabilități.”
Artistul dezvăluie neîncetat corelații și corespondențe secrete în picturile sale. Merită să investigăm aceste conexiuni, deoarece ele arată densitatea și bogăția artei lui Hoffmann. Stelele cerului nocturn devin puncte culminante în ochii bătrânei (CASSIOPEIA, 1988), focul încins într-o zi de vară amenință să se întindă peste iarba legănată, ca un simbol pentru deșteptarea învăpăiată a sexualității încă ascunse a unei tinere fete (SUMMERS END, 1991), harponul de balenă dintr-un lăcaș de vânătoare amenință să se prăbușească pe capul unui bărbat pentru a sesiza pericolul și tragedia individului (WHALEBONE, 1990). Aici este prezentată schița unei lumi alternative în care totul pare a fi rezonabil, în care indiferența este suprimată, în care totul devine simplu și judicios iar natura elementară a Hebridelor apare sub dublu aspect al prezentului și al atemporalității, material și imaterial în același timp, făgăduind menire, claritate, poate chiar izbăvire.
Tehnica mai complicată a picturii îi cere artistului concentrație și efort, obligă la tenacitate în tratarea motivelor, dă tensiune imaginilor sale și contracarează astfel pericolul banalului. Ea îi permite să perceapă materia pătrunsă de curenți ascunși, să sugereze cel puțin realitatea fragilă, porozitatea ei efemeră. Prin ea pictorul pune suprafața colinelor în mișcare vibrantă, însuflețește structurile solului și ale rocilor și rupe austeritatea peisajului. Totul este înlănțuit, împletit, cuplat în mod fatal cu totul. Hoffmann arată clar, prin titlu de exemplu, că picturile sale istorisesc întotdeauna despre acel val, despre acea stâncă și despre acel om. Pictat fiecare în parte în așa fel încât pare să unească toată bogăția acestei lumi diverse. Această selecție sau reducere strictă face clară deosebirea față de fotografie, care nu poate realiza acest lucru.
Din ce surse se inspiră Hoffmann, de unde își dobândește cunoștințele despre aceste raporturi?
„Există vreo corespondență? Cu siguranță, a compara ochii unei femei cu stelele este un lucru gentil. Unora le sugerează eternitate, pentru alții stelele devin astfel ceva foarte teluric. Dar toate astea spun ceva despre dorințele noastre, pentru că în cele din urmă nu poți compara astfel de lucruri incompatibile între ele. Nicio imagine din această lume nu a reușit vreodată să rezolve nici măcar o enigmă, dimpotrivă i-a adăugat doar noi enigme. Nu putem decât sa interpretăm lumea, și dacă suntem pricepuți, putem combina mai multe interpretări ceea ce poate fi la urma urmei și distractiv. Dar la ce bun?”
În cele din urmă, cred că sarcina artistului este de a chestiona tăcerea. La urma urmei: regenerarea naturii primăvara, aratul pământului, echinocțiile și „dulapurile pline în timpul iernii întipăresc un model în haosul existenței și reprezintă eternitatea”, ca să ne exprimăm în cuvintele poetului George Mackay Brown din Orkney.
Hoffmann este conectat la restul lumii ca oricare dintre noi. Dar s-a retras din ea până la un punct din care poate înțelege lumea ca o reflecție interioară, ca o simplificare foarte clară și obsedantă pe care nu ar fi realizat-o niciodată din mijlocul evenimentelor. El construiește la „corabia” sa de pieiște, despre care D.H. Lawrence zice în poezia sa: „O persoană își construiește toată viața corabia, ceea care îl va purta peste potopul morții. Fiecare cuvânt, faptă sau intenție bună geluiește o scândură, bate un cui, călăfătuiește o punte. Oh, construiește-ți corabia morții, pentru că vei avea nevoie de ea … ”
Lucrările lui Erik Hoffmann ne arată cum un peisaj, un loc, oamenii săi, pot deveni purtători ai unei atitudini față de viață, o atitudine împrumutată din realitate, condensantă și sporită dincolo de ea. Deci, după Wessex County al lui Thomas Hardy și mlaștinile Yorkshire ale lui Anne Brontë, acum Hebridele lui Hoffmann? Vor porni într-o bună zi o mulțime de turiști excentrici spre plajele lui Hoffmann, să populeze promontoriul pe care se află vechea sa gară de coastă ca să vadă insula cu proprii lor ochii? „Pentru munca mea ar fi un semn de apreciere, dar nu și pentru mine în calitatea mea de pictor și cu siguranță nu pentru insule. Sper că acest lucru nu se va întâmpla prea curând sau chiar deloc. Hebridele, o pată albă pe harta mea interioară – mi s-ar părea descoperite, explorate și ocupate. Ce aș mai căuta eu acolo? Fie ca fiecare să-și caute propria pată albă, să o împărtăşească și să devină parte din lume, precum bătrâna din CASSIOPEIA, care poartă întreaga poveste a „comunității” ei în sine, scrisă și cioplită pe pagini de piatră …”
Insulele lui Hoffmann sunt uneori umbrite de durere și de pierderea viselor, dar nu sunt atât de vulnerabile pe cât par. Sunt un loc pentru supraviețuitori și poveștile lor. Cu ei, artistul a inventat o țară a sa, ca niciuna alta în lume, cu excepția, așa cum a spus W. Wordsworth, lumii în care trăim cu toții.

 

 

Traducerea din limba germană
de Tünde Lassel