Rolul găștii de la Shoreditch în construcţia lui Shakespeare

 

Ce îl atrăgea pe marele Will către „gaşca” de la Shoreditch, de reputație sulfuroasă, cîtă vreme nu se consemnează, cum ar fi fost normal, nici un raport semnificativ al lui Shakespeare cu marii autori elisabetani onorabili: John Donne, Ben Johnson sau John Fletcher?
În forul lui intim, Will era un ambiţios şi un veleitar. După Greenblat (2016, 93) Will ar fi fost atras mai întâi către cariera de actor care, în epoca respectivă, consista în principal în a mima viaţa categoriei privilegiate: aristocraţia. Părinţii lui îi inculcaseră ideea că era un gentleman – John, tatăl, depusese de altfel în 1575 o cerere de blazon pe lîngă Colegiul Heralzilor din Londra pentru a deveni un armiger1 – iar Will era pătruns de această aspiraţie pe care o putea trăi în lumea iluzorie a scenei. În multe dintre piesele sale – Noaptea regilor (Cezario), A Douăsprezecea noapte, Cum vă place (Malvolio) – descendenţa apare ca un factor esenţial în definirea unui personaj. (Ceea ce – conform dedublării de conştiinţă care îi traversează opera – nu-l împiedică să ia în deriziune aerele aristocratice ale unora, morga posedanţilor foncieri, cu toate că devenise şi el unul, sau propriul fel de a se da în spectacol.) De condiţie relativ modestă, fiu de mănuşar, Shakespeare gustase dulcele fruct al condiţiei sociale superioare în anii în care tatăl său, „gentleman” „foarte onorat”, urcase rînd pe rînd treptele sociale devenind, începînd din 1558, constable, afferor (un fel de şambelan al municipalităţii), consilier municipal iar în cele din urmă primar la Stratford-upon-Avon. Urmaseră, din păcate, dificultăţi în negoţul cu mănuşi din care îşi trăgea veniturile, ruina, contractarea de datorii şi declinul social începînd din 1577. În anii 1580, John Shakespeare nu îndrăznea nici măcar să iasă din casă de teamă de a nu fi arestat pentru datorii şi întemniţat. Profund frustrat, Will dorea cu ardoare o revanşă asupra sorții, motivație deloc neglijabilă în tensiunea şi febrilitatea creaţiilor anilor 1590. Frustraţia, dorinţa de revanşă dar şi interesul pentru teatru, care în epocă era calea regală spre celebritate şi bunăstare pentru un plebeu sărac, au fost carburantul care l-a împins să aleagă meseria de dramaturg şi să-şi organizeze viaţa de manieră eficientă fără a se uza în chiolhanuri, beţii interminabile, multiplicarea relaţiilor „amoroase” ca ciracii cercului de university wits.
Dar, pentru a reveni la întrebarea precedentă – ce îl fascina la grupul de delincvenţi-poeţi de la Shoreditch -, la sosirea sa la Londra, Shakespeare era un material nobil dar brut. Fără relaţii, fără avere, fără un titlu nobiliar, university wits reprezentau pentru el singurul grup intelectual care îi era oarecum accesibil – Shoreditch fiind o cârciumă cât se poate de populară, ba chiar rău famată. University wits posedau tot ce el nu avea şi îl fascina: cultura bogatã, l’usage du monde, relaţiile în domeniul teatrului şi în rândurile aristocraţiei, faptul că erau autori cunoscuţi şi cotaţi pe piaţa literară. Shakespeare a profitat de relaţiile lor dar mai cu seamă de modul lor de viață intelectuală – duelurile verbale, imaginarea de situaţii teatrale, faptul că jucau pe mesele tavernei însăşi scene de teatru, în special parodii de genuri teatrale demodate. Oricât ar părea de ciudat, gaşca îi oferea şcoala şi nutrimentul intelectual care îi erau necesare pentru a deveni un dramaturg autentic, era o referinţă intelectual-artistică şi un adevărat atelier poetic şi dramatic. Aceste virtuţi cădeau à point nommé pentru un tînăr puţin sigur de capacitățile lui şi proaspăt debarcat la Londra. Reuniunile grupului erau în ele însele un adevărat spectacol: subiectele de discuţie, replicile, furtunile verbale, referinţele erudite, improvizaţiile făceau din reuniunile lor un veritabil spectacol intelectual. Originalitatea şi calitatea estetică erau la rendez-vous. De altfel, Greene a fost, probabil, primul dramaturg profesionist din Anglia, în sensul de a fi trăit exclusiv din veniturile pe care i le aducea pana, completate, bineînţeles de o largă gamă de înşelăciuni. Pentru cei care nu urmaseră universitatea, grupul de la Shoreditch a fost un Oxford literar mai viu decît un King’s College uscat, didactic şi pretenţios, o şcoală practică a supleţei intelectuale şi inventivităţii.
Autorul elisabetan se legitimează ca un ferment al trecerii de la tradiţia medievală din mistere şi moralităţi închistate în forme rigide – la forme teatrale noi, cu un conţinut nou, marcând trecerea la o o lume nouă, individualistă, competitivă, liberală. În spiritul cinic, dar pe care l-am putea numi de altfel şi transparent, iniţiat de Machiavelli2, poeţi precum John Donne (An Anatomy of the World) exprimă o angoasă nedisimulată:
„O nouă filosofie pune totul la îndoială
[…]
Totul este făcut ţăndări, orice coeziune
a dispărut,
Orice ajutor just şi orice înrudire.
Prinţ, supus tată, fiu nu mai contează
Căci orice om în izolarea lui crede
A fi un fenix, […]”
În cele din urmă s-a dovedit că în mod paradoxal mentalitatea grupului, modul şi experienţa lui extraordinară de viaţă, limba de o savuroasă plasticitate, trăgându-şi sevele şi efectele din toate registrele englezei din epocă, din latină, greacă, italiană sau alte limbi europene au constituit un humus prodigios pentru spiritul tensionat al lui Shakespeare. În plus, pentru un neofit căzut involuntar în jungla londoneză, contactele grupului în lumea teatrului sunt un sesam preţios. O doză de oportunism este utilă în viaţă, iar Shakespeare a ştiut să ia din mers trenurile care i s-au oferit. Grupul exercita o fascinaţie luciferică, era sursă de inspiraţie şi paşaport pentru succes, de care tânărul provincial a profitat fără să ezite.
Influenţa grupului asupra creaţiei shakespeariene este multiplă. Henry VI a lui Shakespeare este răspunsul la Tamerlan-ului lui Marlowe. Simplistă şi violentă, piesa lui Marlowe, care are mai degrabă factura unui film modern de acţiune decât a unei molcome piese de teatru din epocă, cucerise mai cu seamă prin iureşurile şi dinamismul ei, ceea ce nu se mai văzuse până atunci pe scenele elisabethane. Desi plină de energie si de forţă, o anume linearitate plombează piesa marlowiană, în vreme ce Shakespeare cultivă complexitatea istorică, psihologică, nuanţa, jocul paradoxal al situaţiilor. Sensul personajului central şi filosofia piesei sunt radical schimbate. Henry VI este sensibil mai modernă.
Willl citeşte apoi, ne certifică Greenblatt, sonetele lui Watson ale căror virtuţi îl vor incita să practice el însuşi genul mai tîrziu, continuă cu Metamorfoza lui Scylla de Lodge căruia îi împrumută sexametrul pentru a scrie Venus şi Adonis. Cum vă place adoptă pur şi simplu fabula romanescă unei nuvele pastorale a aceluiaşi Lodge, Titus Andronicus este fructul colaborării cu Peele, Love’s Labours Lost este irigată de influența pieselor timpurii ale lui John Lyly şi Robert Wilson, un alt personaj împrumută trăsăturile uneia dintre figurile satirelor lui Nashe, iar personajul Falstaff devine recipientul trăsăturilor chipului detestat al lui Greene. Schimburile de replici de o alertă virtuozitate dintre Falstaff şi prinţul Hal, amintesc ca două picături de apă duelurile verbale şi improvizaţiile de mare spontaneitate ale membrilor grupului university wits. În piesele lui tardive ca Poveste de iarnă se resimt ecourile unei povestiri aparţinînd tot lui Greene. Cantitate de expresii plastice, figurate, din piesele lui Shakespeare îşi au sursa în limbajul grupului (printul Hal o mărturiseşte). O altă parte dintre componentele care intră în pasta textelor sale, Shakespeare o culegea din speluncile londoneze, cu lumea lor pestriţă şi limbajul colorat. Greene şi Nashe excelau în acest gen de competiţii de „invective comice”, de „insulte abracadabrante” care deveniseră sub numele de flyting o modă în mediile tinerilor londonezi cultivaţi. Dar Shakespeare îi egalează şi chiar depăşeşte, atingînd niveluri de rară virtuozitate verbală precum în Henry IV (II, 4):
„De ce conversezi cu acel cufăr de umori viciate,/ acel coş de bestialitate, acel pachet/ hidropic, acel enorm sac bombat, acel sac de mațe, acel bou Manningtree/ copt cu budinca în pântecul său, acel viciu respectabil,/ acea inichitate cenușie/ acel tată derbedeu, acea vanitate/…”
Greene scrisese între altele un roman în bună măsură autobiografic în care un personaj, Roberto, dublul lui Greene, pare a rezuma modul de viață al grupului. În romanul lui Greene există o scenă care se pare că a făcut să se încline și mai mult balanța în favoarea carierei de actor în spiritul lui Shakespeare. În respectiva scenă, eroul, fără venit și acoperiș, așezat pe jos lîngă un gard pe marginea unui drum, se lamentează de trista lui soartă. Un om se apropie, i se pare că vede în el un gentleman lovit de nenoroc și îl abordează : „Presupun că sunteți un om de mare cultură. Este lamentabil că persoane atît de instruite ca dv. trebuie să trăiască în sărăcie.” (Greenblatt, 270). Replica lui Roberto cade firesc: „Cum ar putea un erudit să găsească o activitate profitabilă ?” La răspunsul necunoscutului că persoanele de profesiunea lui trăiesc exclusiv folosind erudiți, Roberto, curios, întreabă: „si care este profesiunea Dumneavoastră? Interlocutorul său îi divulgă că este un „player”, la care Roberto reacționează uimit, dar abil: „V-aș fi crezut om de aleasă descendență, căci dacă ar fi să judecăm după aparență, atunci fiți sigur că ați fi fost luat drept o persoană de calitate.” Shakespeare, care știa că nu putea întoarce timpul înapoi pentru a face studii, pentru care de altfel motivația îi și lipsise la timpul respectiv, preferă să substituie realităţii iluzia. Cum meseria de actor consistă în a crea aparențe, pentru Shakespeare ea rămîne o opțiune valabilă: îi permite sustragerea de sub presiunea determinismului originilor. (Nu și pentru Greene pentru care simularea teatrală este o impostură. Actorul rămîne pentru el un individ inferior și un impostor.) Dar prestațiile impresionante ale unui tânăr actor plin de har din epocă, Edward Alleyn, îl fac să se îndoiască de talentul său scenic, să deturneze de la această perspectivă și să îmbrățișeze cariera de poet-dramaturg, mai prestigioasă și mai remuneratoare.
Circumstanțele concrete ale începuturilor vieții lui Shakespeare la Londra, când trebuia să-și găsească un acoperiș și să-și asigure subzistența au acționat în același sens. Se pare că, iniţial, Shakespeare fusese angajat pentru a-l ajuta pe Nashe sau pe Peele să scrie piesa Henry VI sau chiar poate pentru a o scrie singur dacă judecăm după factura textului. Piesa a repurtat un viu succes. Văzînd publicul plîngînd în sală pentru un erou mort cu două sute de ani mai înainte, Nashe şi ceilalţi au fost obligaţi să recunoască că tînărul provincial dispunea de calități surprinzătoare şi au început să aprecieze compania lui, dar fără să-l accepte în mod veritabil în grup. Nu era un university wit, era un simplu autodidact de talent. De altfel în opera shakespeariană nu figurează nici un savant sau erudit pentru că Will n-ar fi ştiut să-i pună în gură cuvintele apropriate sau să-i descrie comportamentul. Ignora uzanțele şi cutumele din lumea universităţilor.
Comentatorii lui Shakespeare s-au întrebat multă vreme cum se explică faptul că opera lui poartă atît de puţine urme ale influenţei marilor figuri literare ale secolului – Donne, Spenser, Ben Jonson, Raleigh sau Bacon – şi este atît de marcată de cele ale ciracilor care îl înconjurau pe Greene, care nu se înălţau, cu excepţia lui Marlowe şi poate a lui Lodge, mai sus de ceea ce este astăzi literatura comercială. Am putea admite faptul că university wits nu au avut timpul să escaladeze altitudini artistice superioare pentru că în raport cu pleiada de figuri tutelare enumerate ei erau încă foarte tineri, un fel de new wave, tinereţe pe care n-au apucat să o depăşească pentru că cei mai mulţi au dispărut în jurul vârstei de 30 de ani. Scrisul comercial erau obligaţi să-l practice din motive de indigenţă, dar scriitura lor era promiţătoare şi le-ar fi permis fără îndoială să urce pe firmament aidoma lui Shakespeare dacă ar fi trăit mai mult. În ce-l priveşte pe Will, contactul cu grupul se petrece în momentul crucial al sosirii lui la Londra permiţându-i să intre relaţional pe circuitele teatrului, îi sugerează materie ficţională, îi oferă modele expresive de nivel superior şi îi imprimă o anume dinamică creatoare. Este, după opinia noastră, efectul de grup. Fără el, este foarte probabil că Shakespeare n-ar fi devenit Shakespeare, ceea ce justifică lunga paranteză pe care am făcut-o pentru a explica cazul neverosimil al unui artist care, de origină modestă, lipsit de o educaţie sofisticată, reuşeşte să surclaseze o generaţie prodigioasă de dramaturgi şi poeţi. S-a adăugat, printre factorii favorizanţi, un context istorico-cultural privilegiat – deschiderea în serie a teatrelor dedicate, mari gurmande de texte dramatice – și mai cu seamă contactul cu grupul university wits. Cei șase de la Shoreditsch, în ciuda alergiilor, interesului, respingerii, punctelor de ruptură şi de solidaritate cu Shakespeare, au constituit întîmplarea fericită care i-a permis să cunoască, să se adapteze rapid la spiritul teatrului londonez şi să-l depăşească. Marele Will rămîne genetic legat pentru totdeauna – într-un mod foarte complex si contradictoriu – de dubiosul, uimitorul și prodigiosul grup de la Shoreditch. El a fost veritabila lui universitate, modelul discursiv și cultural, trambulina relaţională în lumea teatrului.

 

 

Note
1 Persoană avînd dreptul de a purta blazon.
2 Greene fusese acuzat de a-i fi discipol.