În definitiv, toate au un început. Așa își zicea de-o vreme Claudia. Cine nu știe chestia asta? Și dacă-l afli, te-ajută la ceva?! Pe ea, nu. Se înfiora uneori, când îi fugea gândul înapoi. Se ferea să răscolească clipe moarte, duse. Chiar dacă nu era cine știe ce de capul lor. Ducă-se, nu? Și prin parc, când pășea pe alei, nu-i plăcea niciodată să-i foșnească frunze uscate sub tălpi, să le ia-n răspăr. Să le răsfire pe potecă. Unora le plăcea, treaba lor.
Și apoi, îi poți da de urmă ușor? Începutului ăluia?
De data asta, limpede, coliva era pricina.
Claudia se trezise, într-o bună dimineață, cu un bocănit la ușă, din ce în ce mai tare, fiindcă soneria nu mergea de multișor. Firesc în casa lor. Și iată că nu se mai terminau bubuielile. Cineva era hotărât să nu renunțe. Deși uneori mulți o făceau, treaba lor. Își repeta cam des vorba asta. Acum însă, izbiturile nu încetau. De parcă ardea.
În prag, o femeie necunoscută și totuși vag știută. Parcă o mai văzuse. Unde? Când? Străina nestrăină îi puse în brațe un platou. Pe care-l purta ca pe un bebeluș, tot în brațe. O tavă cu ceva aromat, suav mirositor. Ascuns sub o coală ce foșnea, o plăpumioară din folie poleită. Un ceva învelit, fără doar și poate, ca un prunc. Și-i turnă doamna și o poveste. Colivăreasa, făptuitoarea, n-ajunsese la timp la biserică, ca să-și sfințească coliva asta și s-o poată împărți. Oricum, nu mai avea cui, poarta bisericii se închisese. Dar ce-o interesau pe ea, Claudia, toate colivistele lumii? De ce apăruse coliva, cu așa tămbălău, la ușa lor?
— Și mă gândii la voi, cele patru, – gămance cum sunteți – o să vă lingeți pe degete. Eu o învățai s-o facă, să știi, Claudio mamă. Are nucă multă, cât arpacaș, atâta nucă, zahărul la sfârșit, să nu se lase, și clar, n-a ieșit cleioasă, coajă de lămâie rasă, esență de rom, ce mai, prăjitură. Delicioasă. Rar așa ceva astăzi, pe timpurile astea, bombonele argintii, ba și câteva cu alune, pricepi ce vreau să zic… Alea în cruce, de deasupra.
Cum de îi ține minte turuiala? De ce? Că ea nu făcuse niciodată delicioasă dintr-asta, nici atunci, nici mai târziu. Așa a fost să fie. Fără. Necunoscuta se răsucise pe călcâie și fata nu-și aducea aminte acum, s-o mai fi văzut vreodată. De fapt, și de colivă nu-și aminti decât târziu. Prea târziu. O pusese pe-o băncuță, la cuier, cumva sub mantouri, ușor acoperită, și-o uită desăvârșit. Claudia noastră tocmai era prinsă de-o carte. Ca musca pe lipici. N-o putea lăsa din mână. Și să meargă la intrare, se desprinse greu. Dar părea că se dărâmă ușa, așa că se urnise.
Avea cărți deschise peste tot. Unele, cu un șiret de pantofi în chip de semn sau o mare frunză sau rămase cu burta despicată, când în sus, când în jos, ca peștii ce trag să moară. Pești ce mai mereu se zbăteau, cu rămășițe de viață în ei… Și nu era numai literatură, unde ea putea intra ușor în poveste și se amesteca îndată printre personaje. Erau și cărți de eseuri, și de istorie, și de memorialistică, sau de psihologie, chiar de filosofie. Mesteca ideile împreună cu scriitorii. Uita cu totul că nu ea scrisese chestiile alea. De fapt, nici nu-și propusese vreodată să-i țină minte pe autori. Cărțile erau viața ei…
Surorile cele mici nu veniseră încă de la școală. N-o deranja nimeni deocamdată…
Abia peste câteva zile, un miros acruț îi strică tihna. Îi dibui în cele din urmă sursa. Bunătatea de la cuier. Coliva aia. Rămasă sub paltoane. Nici vorbă s-o mai fi putut mânca. Deși fetele, domnișoarele surori, tare ar fi poftit. Se aleseră doar cu ciugulitul bomboanelor așezate în formă de cruce. Le promise că le face alta, – hm, ce minciună – și le distribui și câte un șut la poponețe. Era cam băiețoasă Claudia, de.
Urmă etapa cu vrăbiile. Se pusese să destrame ce se afla pe platoul cu pricina – ciudat, nu venise nimeni după acea tavă – pe marginea balconului. Cum mama era-n spital și tata la închisoare, n-avea cine s-o certe pentru acțiunea ei temerară, fără precedent. El, papa, fuse catalogat atunci „dușman al poporului”, conform vremurilor socialiste, ceea ce, acum, o distra tare. Azi există titulatura „avocat al poporului”, iar el avocat fusese, da.
Eiii…. Nici picior de vrăbiuță. Numai muște. Din ce în ce mai multe. Albine și viespi. Fu silită dar s-adune ghem conținutul dezmembrat, deșirat-înșirat, și să-l ducă în fundul grădinii, sub meri. Pe pământ pur și simplu. Să se-ntoarcă în pământ. Așa zice și la Carte. Și apoi, prea era un focar periculos mormanul ăla de grâu în fermentație. Poate ceva viermișori sau râme s-or înfrupta, totuși, din coliva nu se știe cui. Căzută pe capul ei. Ca un blestem. Ciudat, asta îi venise-n minte, vorba – blestem. De ce? Al cui?
Și răsări altă poveste. Abia acum însă, în cele din urmă, începea cumva să se lege totul…
Mergea de la un timp prin cartier, se lățea, zvonul unei întâmplări teribile. Unei doamne, dinspre capătul îndepărtat al străzii, îi muriseră într-un accident și fiica și ginerele, dar vârstnica nu luă-n seamă deloc realitatea, nu ținu cont de ea. Și așternu zilnic masa pentru tineri. Punea farfurii duble, pahare de mai multe feluri, o carafă și șervețele. Nu? Gătea zi de zi, îngrijea și micuța lor copilă, spăla, scutura, deretica, zâmbea larg și relata oricui baliverne despre ai ei, ce stau să vină. Acuși, acuși. Numai ce plecară, de curând. Era tot un zâmbet fața ei. Și nepoțica, de bine, de rău, creștea și gângurea, apoi chiar ajunse să lege vorbulițe însăilate. Și mai apoi, o porni de-a bușilea. Aproape trecu anul, de când…
Până într-o zi. Una rea, cumplită. Mai bine lipsea din calendar ziua aia. S-ar putea? . Oare n-ar fi fost mai bine astfel?
Comitetul de vecine, ce se rulau pe rând, raportă schimbarea majoră. Bunica, mai pe seară, se făcu deodată albă ca varul, nu mai puse trei tacâmuri pentru cină și încetă să sporovăiască și să le zâmbească. Le privi urât pe doamne, ba chiar le ușui.
— Afară cu voi, și păstrați tăcere. Fiica mea a decedat. Să știți. A murit ieri. Ieri. Gata. Mai bine mă învățați să fac colivă… Și-o mai luați, pe rând, cu căruciorul pe Clara, s-o plimbați. Eu nu mai pot, de acum nu mai pot nimica. Îmi dau duhul.
Și îndată ce duse până la capăt și ultima încercare, adică fierse arpacașul și-l potrivi cum se cuvenea, și-l ornă, bătrâna pică jos. Asta a făcut. Colivă pentru fiica ei! Se vede că, la biserică, altcineva ajunse/n-ajunse cu tava, nu se mai știa însă cine… Un mesager nevrednic. Poate chiar cea care-i bătuse la ușă, de parcă-i aruncase-n curte pisica moartă.
De ce i se par a avea legătură cu ea toate astea, Claudia nu știa. Nu putea pricepe în ruptul capului de ce o încerca o stare de vinovăție. De remușcare. De la coliva aia? Ce, ea o ceruse?! Ea a vrut-o? Ea doar a uitat-o. Nemâncată de nimeni. Atât, atât… Ce naiba!. Dar i se înfipse numele copilei în inimă. Ca o mustrare: Clara. Hotărât, de va naște o fetiță, așa o va numi: Clara. Îi părea trimis de destin numele. Ca un anunț. Sec. Să-i spele părerea de rău: Clara. Până la urmă o și amuza. Vor fi damele Cla-Cla, mamă și fiică, Cla-udia și Cla-ra. Aproape nostim, vesel.
Și, pe deasupra, istoriile se rotunjeau, se lăbărțau întruna. Începură să capete un aer straniu. Pur și simplu, fata își puse mâinile la urechi. Atunci când șoaptele străzii se infiltrau pe sub uși. Nu mai voia să afle. Se pare că rudele și-o dădură din mână în mână, din casă în casă, pe Clara cea mititică, și-n cele din urmă Claudia îi pierdu urma. Ce bine! Ce-o interesa pe ea? Totuși, hai zău, totuși. Numai la ideea ei cu numele de Clara nu va renunța. De va avea o copilă.
Și nu avu, n-a avut. Surorile ei mai mici, da, pe rând, mai târziu, numai ea se pare c-avea uter infantil. Ce aiureală! Se măritase din amor mare. Se iubeau de pe când el era student la Litere și-Victor îi aducea mereu cărți. Că pe cele normale, din biblioteca tatălui, le devorase. Nici nu erau așa multe, doar de drept. Și jurisprudența n-o interesa deloc.
Făcu tot felul de tratamente ginecologice, și puncții tare dureroase în pârdalnicul de uter. Nimic. Niciun rezultat. Bău chintale de ceai din flori de salcâm. Urma sfaturile oricui. Degeaba. Surorile ei, cu familiile lor reușite cu tot, își cam râdeau în pumni. Pică nu-i purtau că, mici, le strunise și le trăsese de codițe, nu odată. Dar eșecul celei mari le făcea să pufnească-n râs pe ascuns. Doamna „Reine Claude”, porecla ei, cuvânt care în popor se transformă prin rostiri dese și ajunse… renglotă, pruna cea specială și aurie, domnească, o dăduse-n bară. Hi hi, ha ha… Uterul ei chiar era cât o prună și nu se putea lărgi. N-ar fi putut să crească un puiuț în el. Mare suferință pe Claudia noastră.
Așa că, în cele din urmă, ea hotărî că va înfia o fetiță. Trecu destul timp, nu un pic, cu gândiri, răzgândiri, regândiri, până când gata. Îl convinse și pe Victor, altminteri destul de placid la idee, dar da, fie. O să-i spună mamei lui că-i al său pruncul, dintr-o escapadă eșuată, și atunci bunica, mama soacră, va voi să fie alături, prezentă, sigur că da… Își făcu apoi pile din timp, la orfelinat, și porni Claudia. Cum să alegi un copil, ca pe un pepene, de-i bine copt? Întâi trecu întruna pe alături, pe trotuar, și, când era soare și toți copiii în curte, printre gratiile gardului ieșeau mânuțe și-o prindeau de rochie. Voci mici chemau: ma-ma, maaama… I se păru cumplit. Nu voia să zică – sfâșietor, că dramatismul îl lăsa pentru cărți. Doar era în continuare bulimică la citit. Tocmai de ea să se prindă? Habar n-avea că…
— Cum o cheamă pe asta mică, din pătuțul de la stânga? Cum?
— Clara…
Nu se poate!. Era absolut absurd. Ce aiureală! Vorba asta ajunse noul leit-motiv al Claudiei. Așa se pare. Își pusese în gând să reboteze astfel copila înfiată. Numai că era chiar ea. Acea Clara! „Destinul” ei!. La un moment dat, voise un fel de mătușă, vară îndepărtată, sosită de peste graniță, s-o ia pe fetiță, să facă acte de adopțiune, dar era necăsătorită și legea cerea o familie, un cămin. Asta era condiția. Doamna plecase înapoi, în Australia parcă, să-și tocmească soț, dar nu mai apăruse, și… Deocamdată locul de „mamă” rămase vacant. Cu balamuc, cu tergiversări, îl obținu și putu lua micuța în brațe, ca fiind „a ei”. A ei! Ce păcăleală, ce abureală, ce tras pe sfoară.
Cine își bătuse joc de ea?!Cine?
Clara era dulce, te topea, frumoasă peste poate, te uimea, isteață cu asupra de măsură, rămâneai uluit, veselă, vioaie, o bucurie, îți umplea viața. Dar pe ea, pe noua mamă o… respingea! Cât de greu îi fu Claudiei să vadă, să recunoască, să înțeleagă… În ruptul capului nu părea posibil. Și era! Avea de oferit atâta dragoste, toată dragostea din lume, și copila nu i-o primea. De ce? Dumnezeule, de ce? În schimb, la Victor făcea ochii mari și-i zâmbea cu toată gurița. Ta-ta, tata, ta-ta…, taaaata, râdea. Și străinilor. Chicotea oricui. Oricui venea la ei în vizită, încât oamenii o felicitau pe Claudia. Nu era unul să simtă ce ape leșioase erau pe dedesubt. Nici Victor nu părea să fi observat.
Dar ei, mamei, Clara, îi punea mânuțele în piept și mârâia, uneori chiar țipa a refuz. Când erau singure, punea botic și nu deschidea gura, orice bunătăți i-ar fi dat. Și jucării noi. Le trântea! Stătea cel mai ades, în pătuț, cu fața la perete.
Încet, încet, lucrurile au evoluat spre cenușiu. Își făcea datoria, dar cu amărăciune, se înăsprea, îi răsăreau cute adânci pe obraz, râdea din ce în ce mai rar Claudia noastră. Nici de citit nu prea mai citea. În cele din urmă, soțul n-o părăsi. Din cauza Clarei. Dar, viața lui se derula într-aiuri. Legătura lor rămase doar fetița… Clara cea unică.
… Iar tânăra se gândea uneori, câinește, c-ar trimite-o înapoi la orfelinat pe cea mică. Dar nu, nu putea face așa ceva. Și o bântuia alt gând înghețat. Măcar de n-ar duce-o Clara pe ea, atunci când se va mări îndestul, la… azilul de bătrâni. Măcar asta.
Și într-o bună zi, c-așa numesc oamenii zilele – „bune”, poate ca să le menească, să le descânte, cine știe…, se hotărî să învețe să facă și ea colivă. Și-o să iasă la poartă cu tava, s-o-mpartă trecătorilor. Uite așa, degeaba, fără să aibă pe cine pomeni. Porții mari, pe îndesate. N-o să spună cui întreabă că, de fapt, n-a pierit nimeni. Poate doar bucuria ei. Da, asta părea să fie înmormântată de acum.
Avea s-ajungă oare ca femeia aceea dintr-un film? Cea care dădea pe geam colivă oamenilor? Un film nemaipomenit, gruzin parcă. Îi spunea „Căința”. Doamne, ce nume! Cât a tulburat-o. Cum naiba au găsit cuvântul ăsta, din câte erau posibile?! Eh, orice, dar patetică, nu. Lasă starea asta cărților.
Și femeia dă cu piciorul într-un morman de pe trotuar. Zbârlește un maldăr de frunze uscate. Se face vârtej de frunziș. Uiuiuu… Ce aiureală!..