Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Urmașii lui Lévi-Strauss și piticii lui David Lynch

Urmașii lui Lévi-Strauss și piticii lui David Lynch

 

Florin Bican
Tropice tâmpe
Bucureşti, Editura Arthur, 2017

 

Deja un clasic al literaturii contemporane pentru copii, Florin Bican a recidivat de curând cu un nou roman, Tropice tâmpe, la editura Arthur, imprint al Grupului Editorial Art, care s-a specializat pe segmentul de public tânăr și foarte tânăr. Trebuie să spun din capul locului că Florin Bican dă, prin această carte, cel mai bun roman al său de până acum. De altfel, cum a mărturisit în câteva rânduri, Tropice tâmpe este un roman scris de-a lungul a 30 de ani, chiar dacă putem citi în această mărturisire și o parabolă scriitoricească: n-a scris, probabil, nici măcar în salturi, 30 de ani, dar cartea topește în ea, pesemne, acumulări dintr-o perioadă chiar mai lungă de viață.
La nivel formal, scriitorul nu se dezminte. Adept al utilizării și fin degustător în același timp al jocurilor de cuvinte și al celor intertextuale, Florin Bican își construiește și acest roman prin apel abundent la ele. Însă nu prin abuz, ci prin dozare atentă. În primele pagini ale romanului găsim următoarea precizare, de la care se poate porni: E un joc de cuvinte. Aristocrații se dau în vânt după ele. Ei bine, aici Florin Bican își maschează, își încifrează și identitatea. Scriitorul e un aristocrat, mare amator de calambururi culturale, de jocuri de/cu lumi, de contexte literare, dar nu numai, ci și sociale. Când scrie, Florin Bican așază aceste lumi într-un nou format, combinând piesele puzzle-ului pe o nouă hartă. Sunt lumi pe care le are la degetul mic, iar el le pune în proximități neașteptate, fără ca această poziționare să însemne însă și violarea granițelor inițiale ale acestora, ci o desenare a unei noi lumi, în care sensul lor inițial e revitalizat, dar și dus într-o altă zonă de confort sau de… disconfort.
Această plăcere a înscenării inter- și metatextuale, care are în fundal o bogată memorie culturală, ridică o întrebare legitimă. Este un astfel de roman adresat copiilor sau nu? Căci, pentru descoperirea mecanismelor interioare ale textului, e nevoie de rapida accesare a diverselor referințe din memoria culturală a cititorului, dacă acesta o are. Întrebat dacă e un roman pentru adulți sau pentru copii, Florin Bican răspunde, ca și cum e de la sine înțeles, că el nu scrie decât pentru copii. Dar nu e adevărat și, desigur, o știe prea bine și el. Ce reușește însă impecabil scriitorul, este să se adreseze cu ușurință mai multor categorii de cititori. Romanele lui sunt, și Tropice tâmpe nu se abate de la acest principiu, valize cu fund dublu, căci, pe de o parte, pun în prim-plan o țesătură de aventuri pe placul copiilor, ușor de urmărit, atractive și dinamice, pe de alta, provoacă memoria și imaginația cititorilor versați, cărora li se adresează în egală măsură.
Într-un fel, atunci când anunță prin motto legătura, altfel evidentă și datorită titlului, cu tropicele lui Claude Lévi-Strauss, urăsc călătoriile și exploratorii, romanul își dezvăluie mecanismul: în ciuda poveștii senzaționale a unui explorator care primește o misiune în Africa, subiectul nu este în această poveste. Într-o altă cronică recentă, Romeo Aurelian Ilie afirmă că romanul nu are nicio legătură, în afară de titlu, cu cartea celebrului antropolog. L-aș contrazice puțin, cu o nuanță. Există o legătură, dar ea nu ține de suprafața narativă, ci de o interpretare mai largă a sensului explorării: a sinelui și a acestuia în raport cu lumea, printr-un sistem complex de relații și prin înțelegerea miturilor care fundamentează societatea, fie că ea este una arhaică, fie că este cea contemporană. Romanul se joacă însă și cu parcursul teoretic al celebrului antropolog, refăcându-l în sens invers: pornind de la mituri globale contemporane – majoritatea ale consumerismului societății așa-zis evoluate, occidentale – satirizează incapacitatea locală, autohtonă, de a-și găsi o coerență semantică proprie.
Narațiunea propriu-zisă livrează cititorului o aventură dinamică și plină de suspans: Stanley, explorator rămas fără job căci, asemeni cărților, care au fost toate scrise, hărțile au fost deja toate desenate, primește o misiune neașteptată în Mombasa. Pe scurt, are de identificat un grup de exploatatori care încearcă să betoneze jungla. Nu în aventura propriu-zisă stă însă adevăratul subiect. Care e povestea din spatele poveștii, așadar? Romanul pendulează între două margini, între Hic sunt leones și Hic sunt oves. Între celebra sintagmă care definește spațiul virgin și sălbatic, plin de potențialități, și o lume în care totul este transformat în copie, în clișeu, în lipsă de autenticitate, sau, mai mult, în care autenticitatea este dată de lipsa autenticității. Eroii, firește, au acest rol de a salva lumea de la căderea ei într-o deriziune ovină, în care totul e trucat, demagogizat; ei se încumetă să salveze, la urma urmei, autonomia gândirii într-o lume în care propaganda o anulează.
În acest univers distopic, prin rețeaua de legături epice pe care o desenează eposul, se varsă o diversitate de teme tari ale proximei contemporaneități, un soi de mituri impuse de un determinism social. Singurătatea omului în satul global, lupta grupărilor creaționiste cu cele evoluționiste, marketizarea lumii până la golirea formei de fond, un fel de devitalizare care lasă în urmă doar ambalajul sclipitor, clișeele corectitudinii politice.
Și încă ceva. Tocmai pentru că e o lume distopică. Deși jonglează cu repere culturale, rămâi cu impresia că romanul își propune să fie alternativa farsei la repetarea tragică a istoriei, ca să folosesc termenii lui Marx. O farsă extrem de savuroasă, în care ești invitat să recunoști semnele. Asemeni lui David Lynch (un reper intercultural forjat de Bican), care îşi controlează audiența prin introducerea unor bătrânei senili în momentele cruciale ale intrigii, Bican își controlează cititorii prin introducerea hinturilor culturale.
De altfel, David Lynch pare a fi, într-o bună măsură, unul dintre maeștrii de la care se revendică și scriitorul. La un moment dat, în serial, maiorul Briggs (o figură emblematică a seriei, care se spune că ar fi vizitat Sălaşul Alb) îi spune lui Cooper: „În lume există forțe nebănuite ale răului. Iar soarta anumitor oameni este să înfrunte marele întuneric. Doar că fiecare alegem cum să reacționăm. Dacă alegem frica, atunci devenim vulnerabili în fața marelui întuneric. Dar există şi căi de a rezista. Dumneata, domnule, ai fost binecuvântat cu anumite calități. În această privință, nu sunteți singur. Ai auzit vreodată de un loc numit Sălaşul Alb?” Ei bine, după ce e o farsă, prin care repetarea tragică a istoriei este evitată, pentru a nu rămâne în scenariul buf, e firesc să ne întrebăm dacă ea se poate transforma în altceva, pe această axă a raportului dintre bine și rău. Și aici mă întorc la ce spuneam mai sus, cele două posibile lecturi, a copiilor, respectiv a adulților. Se întrepătrund ele, în cele din urmă, în asemenea măsură, încât lectura copiilor să salveze lumea adulților? E posibil, mai ales că Florin Bican este un mare iubitor de basme, or știm că acolo binele învinge, invariabil.
Lumea care există și se sfârșește, cum spune Mallarmé, între paginile unei cărți cu care cititorul estet se hrănește, se desfășoară și în romanul lui Bican. Pornind de la premisa că scrie la el de 30 de ani, cititorul ajungela concluzia că închide între marginile sale contemporaneitatea cea mai urgentă. În ce mă privește, rămân cu o convingere și cu un regret: convingerea că circul realității va mai găsi episoade care s-ar preta farsei, deci materialului epic necesar scriitorului, și regretul că nu am întâlnit-o, totuși, în călătoria lui Stanley, alături de, să zicem, Niculăeș și de oile unui celebru contemporan, care stau, desigur, lângă frunze, și pe Fefeleaga cu sărmanul ei Bator. Nu m-aș mira însă ca scriitorul, presat de urgența istoriei, să nu mai aștepte 30 de ani până-mi va amenda regretul.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg