Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Valurile urii

Valurile urii

De la începuturile pandemiei, am auzit, până la exasperare, cam aceleași expresii, atât la noi cât și în presa străină, în toate limbile – embrace yourself for a new wave, spreading like wildfire, hospitals and/or ICU are overwhelmed, winter surge, spread, recorduri absolute la orice, proteste, refuzul vaccinării, conspiraționiștii sunt inculți, antivaxxerii sunt responsabili pentru toate decesele, s-a doborât record după record la cazuri și decese. Am mai spus-o și nu obosesc să o repet, comunicarea situației, analiza datelor – toate s-au făcut exact ca la bursă, fiecare post de televiziune, fiecare publicație fiind într-o continuă goană după titluri bombastice și cu traduceri inexacte, care să sublinieze apocalipsa. Bunul simț, recomandările logice, sfaturile pertinente, decența – au dispărut complet în ultimii ani. Exemple despre genul de informație trunchiată și eronată, care a circulat constant în presa „oficială” (despre care ni s-a spus mereu că trebuie citită, ea și doar ea, pentru o informare corectă), am dat și cu alt prilej, dar am mai cules câteva uluitor de inexacte. Le voi prezenta și pe ele.
Dar ceea ce a făcut presa, pe lângă acest haos informatic anxiogen, a fost divizarea fără precedent a populației, în toată lumea. La valul anterior, absolut toată media a dat titluri de genul aceasta va fi o pandemie a nevaccinaților – să li se taxeze internarea și tratamentul, să aibă acces restricționat peste tot, să fie amendați și arestați. Desigur, aceste acțiuni eroice ale autorităților nu sunt nicidecum o noutate, găsim în istorie exemple destule. Ceea ce îmi pare diferit este discrepanța dintre amploarea acțiunilor și severitatea cauzei medicale. Aici deja îmi tremură mâna, scriind aceste rânduri, pentru că poate părea o impietate. La fiecare figură cât de cât cunoscută care a murit în acești doi ani și a avut cândva o poziție mai fermă anticarantină sau antivaccin a apărut în presă un titlu aproape identic, cu numele schimbat – nu credea în virus/vaccin și covidul l-a omorât sau mort în câteva zile, după ce a pledat contra vaccinării etc. Fără a se face vreo distincție legată, de exemplu, de pregătirea profesională a individului, de pertinența părerilor sau de agresivitatea lor. Au ieșit la iveală toți experții cu păreri atât de diferite și de schimbătoare (dar agresive și autoritare), încât, oricât de convins ai fi fost de pericolul pandemic, nu aveai cum să nu ridici, la un moment dat, o sprânceană. Transformarea suferinței unui om în telenovelă și prezentarea ei la televizor sub formă de interviuri sufocate din secțiile de terapie intensivă sunt dezgustătoare, la fel ca și reclamele acelea în alb/negru în care o seamă de nepoți regretă că nu și-au vaccinat bunicii, care acum sunt morți. Sau textele de genul – dacă va fi să moară, nu acum și nu așa. Deci „dacă va fi” – cumva ni se și induce ideea că, dacă scăpăm de acest COVID, moartea nici măcar nu e certă.
Din toamna trecută, vaccinații cu două doze primeau vestea că nu mai sunt bulletproof, că micuțul Omicron e șmecher și „evadează” imunitatea, cum a scris careva prin ziare. Și de la recomandarea din septembrie a specialiștilor – doza a treia nu ar trebui făcută în masă din cauza reacțiilor adverse necunoscute, în decembrie deja doza booster era un must, o nouă șansă de poze pe social media, o condiție pentru întoarcerea la normalitate. Nu mai ating problemele medicale potențiale induse de doza a treia pentru că deja sunt discutate în revistele medicale (chiar dacă FB a ajuns să cenzureze British Medical Journal catalogând un articol științific fake news!). Cert este că acest val pare să fie în egală măsură și al vaccinaților, care transmit și se îmbolnăvesc în draci, dar cu sloganul – „îți dai seama că, dacă nu erai vaccinat, acuma erai cel puțin mort, dacă nu chiar mai rău?” Astfel încât hăituirea nevaccinaților devine din ce în ce mai ridicolă, prin exemple precum coridoarele din moluri pe care să se strecoare doar ei, dar respirând același aer ca și ceilalți. Blamarea continuă, arătarea cu degetul, învinovățirea constantă au dus la situații incredibile, pentru că logica a dispărut complet și pentru că ființa umană este gata oricând să acuze, să critice, să arunce cu piatra, mai ales când îi este amenințată însăși viața.
Iată cîteva exemple din zilele noastre, dar și din trecut, de reacții la un pericol sanitar.
Gripa Spaniolă a fost numită așa pentru că spaniolii au fost primii și, la început, singurii care pomeneau de ea și descriau situația. Multe țări s-au ferit din motive politice, în primul rând pentru a nu scădea moralul trupelor și a nu da semne de slăbiciune. Dar ideea a fost repede preluată și interpretată greșit – boala provenea din Spania și nu mult a durat până când și vinovăția a zburat spre alte zări. Un articol numit foarte sugestiv „The ‘Othering’ of Disease..” (Claire O’Neill, Wiley, 2020) subliniază tendința aceasta de a da nume și explicații unor boli care să le îndepărteze de „ograda” proprie (SUA în cazul ei). Multe pandemii veneau, astfel, din locuri îndepărtate, „barbare”, apăreau din cauza unor obiceiuri groaznice care sunt doar la ei, la noi niciodată (holera asiatică, de exemplu). Întotdeauna s-a căutat un țap ispășitor, de la un alt continent (sau țară) la obiceiuri ciudate, apoi local de la o regiune la alta, de la o familie la alta etc. În 1920, un raport post pandemic spunea: „autoritățile spaniole susțin cu tărie că primul val care a măturat Spania în mai și iunie 1918 a provenit de la persoane infectate venite din Franța. Pe de altă parte autoritățile franceze spuneau că Franța a fost infectată de spanioli”. Observăm că încă de atunci circulau termenii atât de dragi nouă azi – val, măturat sau lovit, apoi tsunami, uragan, incendiu. Autoarea se miră că după secole tendința persistă – căutarea țapului ispășitor, învinovățirea și chiar pedepsirea altuia, în general a străinului, xenofobia. Să nu uităm de indignarea cu care vedeam la TV cum intră în țară „infectații din Italia” în 2020 sau cum erau atacați chinezii prin Europa. Atunci, la început, în loc de numărul de cazuri ne frapa mai tare numărul de români care vin în țară și vedeam zilnic cozile de mașini de la vamă care ne dădeau fiori reci pe șira spinării. De ce să nu stea ei acolo, de ce vin? Teama este cel mai perfid sentiment – în special teama de nesiguranța personală și de moarte, care era deja la colț.
Una dintre cele mai mari drame ale omenirii a fost Ciuma Neagră – ea a cauzat de-a lungul anilor milioane de morți, dar și valuri de violență: în Sicilia, au fost uciși catalanii, în Europa, evreii, în Franța misionarii și cerșetorii (erau bănuiți că otrăvesc fântânile ca să extermine creștinii). Uciderea evreilor în secolul 14 a fost una dintre cele mai mari acțiuni de exterminare pe motive etnice, „justificarea” fiind oprirea pandemiei. În schimb, în secolele următoare, aceeași ciumă avea să mute ura asupra medicilor, acuzați că perpetuează boala din interese materiale, dar și asupra celor care săpau mormintele – din aceleași motive. În secolul 16, a apărut o altă idee – toți ciudații sunt vinovați, astfel încât în Florența au fost aruncați în afara zidurilor toți șmecherii (cei care înșală), uneltitorii, țiganii, negrii, cântăreții stradali, prostituatele, comedianții, cei care vând plante medicinale și alți ciudați (e simili sorti de genti stravaganti). Dar lăudabil este că în acea perioadă erau căutate constant soluții de ajutorare a săracilor – de hrănit, curățenie, asistență medicală. Giovanni Filippo Ingrassia din Sicilia a propus gândirea unui sistem de sănătate publică pentru sprijinirea guvernelor viitoare în combaterea pandemiilor. Bolile noi, necunoscute, indiferent de epocă și de educație, se pare că declanșează în individ cele mai primare frici, insecuritate extremă și acțiuni iraționale. Apoi, pe măsură ce comunitatea se obișnuiește cu o situație sau apar mai multe informații, aceste sentimente se atenuează și este, din nou, loc și pentru sentimentele comunitare și solidaritate.
Despre SIDA, noi, esticii, știam mai puține atunci pentru că erau vremurile comuniste, cu informația mult filtrată, dar în anii 80 (primul caz definit a fost în 1981, dar se pare că ea deja exista din anii 60) era însoțită de teamă și ură manifestă contra celor 5 H – homosexualii, hemofilicii, haitienii, dependenții de heroină (heroin addicts) și curvele (hookers). Pare ciudat ca în secolul 20 să existe o asemenea listă eterogenă de „vinovați”, dar ea e cât se poate de reală și era însoțită de agresiune, în special verbală, dar nu numai, și de o serie de interdicții până la blocarea accesului celor bolnavi în instituțiile publice.
De-a lungul secolelor, bolile au fost în mare parte misterioase și, deci, înfricoșătoare, din cauza cunoștințelor medicale limitate (despre gripa spaniolă nu s-a știut exact ce e până în 1930, la vremea respectivă se credea că este o bacterie – într-adevăr, foarte multe decese erau cauzate de suprainfecția cu bacterii patogene într-o eră fără antibiotice, dar prezența bacteriilor – singurele vizibile la microscoapele de atunci – era secundară, și nu cauza bolii), dar modul în care au născut violența a fost influențat, cu siguranță, și de alte coordonate ale vremii. Totuși, parcă nimic nu se compară cu valurile de ură și agresiune declanșate în secolul 19 în timpul epidemiilor de holeră. Și aici au fost diferențe de la țară la țară, în ceea ce privește amploarea, dar ceea ce a fost oarecum asemănător a fost revolta claselor „de jos”, a celor mai săraci, contra guvernanților și în special a medicilor. Totul derivat din ideea că se dorește decimarea săracilor și din neîncrederea adâncă atât în medici, cât și în guvernanți. În plus, despre holeră lucrurile se învățau din mers, erau dispute dacă boala e sau nu contagioasă, dacă e necesară sau nu carantina, apoi a fost izolat vibrionul holerei, de către Robert Koch, în 1884; până atunci se credea că e o boală a „miasmelor și decăderii fizice, dar și morale”. Revoltele au fost extrem de violente, cu asasinarea medicilor și asistentelor, și înăbușite la fel de violent.
Strâns legată de ură și de tendința de a căuta țapi ispășitori este și rușinea de a recunoaște că suferi de acea boală. A fost așa pe timpul SIDA, este și acum când la anunțarea decesului unui nevaccinat se declașează în social-media adevărate avalanșe de comentarii încărcate de ură – cel mort e acuzat că avea păreri antivacciniste, dar în replici care te lasă fără cuvinte. Am citit cazul unei fete din State care își pierduse părinții, nevaccinați, și care publicase reacțiile declanște pe FB, în loc de mesajele uzuale de condoleanțe. Era greu de citit și greu de crezut că există astfel de ură declanșată de… nimic. La fel de stupefiată, am citit comentariile adresate tenismenului Djokovic în epopeea lui asutraliană, care mergeau până la urări de moarte și accidentări grave, el fiind declarat un pericol sanitar umblător și o persoană care nu merită scutire de la vaccinare pentru că „nu își dorește cu adevărat să se vaccineze”. Iată că omenirea a evoluat, din punct de vedere științific, dar ura individului este la fel, peste secole, fiecare luptându-se cu oricine și orice ar putea să îi perturbe, în vreun fel, siguranța diurnă. Cea care îl face, categoric, nemuritor. Pentru că o dată depășită această criză sanitară, cei care am scăpat suntem nemuritori – eu așa am înțeles din toate reclamele alb negru derulate de mass media. Sper să nu greșesc.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg