Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Vasile Alecsandri – Două secole întru înveșnicire

Vasile Alecsandri – Două secole întru înveșnicire

 

 

„Acel rege-al poeziei”

 

Pentru marii scriitori ai lumii, timpul nu înseamnă, în trecerea lui implacabilă, decât ridicarea soclului pe care statuia turnată în bronzul amintirii să strălucească mai mult. Vasile Alecsandri (1821-1890) face parte dintre aceștia. El este un întemeietor în literatura noastră, unul dintre spiritele care au animat, începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fenomenul modernității acesteia. Caracterizarea pe care i-o face Titu Maiorescu este definitorie: „Farmecul limbei române în poezia populară – el ni l-a descris; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mai mulți dintre noi – el le-a întrupat; frumusețea proprie a pământului nostru natal și a aerului nostru – el a descris-o”. Iar dacă a dat opere de importanță majoră în teatru și proză, în poezie s-a ilustrat cu desăvârșire. Emblema pe care Eminescu o pune pe frontispiciul ei: „Acel rege-al poeziei” – este pe deplin justificată.
A abordat toate speciile genului liric, în fiecare dintre acestea oferind modele de creativitate. În doine și legende, în imnuri și balade, în romanțe și pasteluri, versul are vibrația autenticității. Creația sa a marcat identitatea națională a verbului românesc – „De atunci poezia se români”, spune D. Bolintineanu – premergând astfel și deschizând drumul elevației spirituale pe care a fixat-o Eminescu. Între acești doi mari poeți, relația de continuitate în inovație este structurală. Semnificativ apare faptul că, dacă Alecsandri așează în deschiderea ciclului Doine, o poezie structural foclorică („De-aș avea o mândrulică/ Cu-ochișori de porumbică/ Și cu suflet de voinică!”), Eminescu debutează, la rându-i, cu o poezie de aceași factură, dar având-o drept model pe cea a lui Alcsandri („De-aş avea o porumbiţă/ Cu chip alb de copiliţă,/ Copiliţă blândişoară,/ Ca o zi de primăvară,/ Câtu-i ţine ziuliţa/ I-aş cânta doina, doiniţa”).
Fire contemplativă, Vasile Alecsandri privește în jur cu o implicare olimpiană, dar mereu spectator: „În ceasul trist de noapte, când apriga furtună/ Pe marea tulburată, săltând din val în val (…) Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărâmată,/ S-aud pe maluri vântul cu groază șuierând,/ Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărâtată/ Și cerul fulgerând” (Pe malul mărei). Nu se înflăcărează patetic aproape niciodată, afectivitatea sa rămânând mereu în limitele expresiei clasiciste, chiar dacă romantismul traversează freatic întreaga sa poezie. Verbul se decantează măsurat, cu grija desăvârșirii expresiei prozodice, elegant, însă declarativ și demonstrativ, poetul având plăcerea descripției de mare sugestivitate, construind decorativ chiar și în lirica erotică: „Când noaptea în tăcere, la ora ce s-adună/ A dogilor vechi umbre pe maluri șovăind,/ Gondola, leagăn dulce, ne plimbă împreună/ Pe luciul lin al mărei în care dalba lună/ Cu stelele voioase se scaldă strălucind,// Atunci, din umbra deasă ce doarme-ntre canaluri,/ Din lampele aprinse în boltele cerești,/ Din turnuri, din palaturi ce triste zac pe maluri,/ O tainică-armonie plutește peste valuri,/ Șoptind inimei noastre cuvinte îngerești:// «Iubiți, iubiți! Ne zice Veneția cernită,/ Iubiți! Amorul vorstru puternic e și sfânt!/ Iubiți! Și calea voastră va fi tot înflorită,/ Și-n sânul nălucirei, păreche fericită,/ Cu-o lungă sărutate veți trece pe pământ»” (Veneția).
Se încântă de priveliștile campeste, fixând în tablouri pastelate scene edulcorate de armonie între natură și cei ce-o locuiesc, retrași, mai ales, din zarva lumii, alinându-și astfel, în vraja ambianței liniștitoare, durerile sufletești: „Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniștire/ Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,/ Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!/ Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,/ Și dulce este viața ce curge lin, departe/ De-al omenirei zgomot, de-a ei furtuni deșarte!// Când inima hrănește o tainică dorință,/ Când omul simte-n sânu-i o crudă suferință,/ O jale fără margini, un dor fără hotar;/ Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar/ Și mintea-i se deșteaptă din vis de fericire,/ Pierzând orice credință, orice nălucire (…) Ferice de acela ce cu-o simțire vie/ Slăvește armonia și-nalta poezie” (O noapte la țară). Viața în diurnul său îi apare idilică, evocarea naturii, în detaliile proprii de ființare fiind enumerate sentimental-poetic în scurgerea anotimpurilor. Scrie despre un Sfârșit de toamnă („Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele/ Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele”), apoi Iarna („Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”), dar și Oaspeții primăverii („În aer ciocârlia, pe casă rândunele,/ Pe crengile pădurii un roi de păsărele/ Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc/ Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc”) etc. Pictează astfel tablouri după natură, în tușe de o nobilă eleganță cromatică: „Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,/ Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură./ În curând și el apare pe-orizontul aurit,/ Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit.// El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scară/ Și cu raze vii sărută june flori de primăvară,/ Dediței și viorele, brebenei și toporași/ Ce răzbat prin frunzi uscate și s-arată drăgălași.// Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă./ Păsărelele-și dreg glasul prin hugeacul de sub luncă./ În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poene și prin vii/ Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii (…) Și o blândă copiliță, torcând lâna din fuior,/ Paște bobocei de aur lâng-un limpede izvor” (Dimineața).
E dispus a scrie poezii encomiastice pe diverse teme ocazionale, de la evenimentul schimbării anotimpurilor la cel al vieții sociale. Consemnează elegiac, ca într-un fals panegiric, decesul unor apropiați (La mormântul lui Gr. Romalo; La moartea lui P. Cazimir etc.), meditând asupra condiției existențiale a omului: „Omul e o taină, viața lui un vis” (Umbrei lui Nicu Ghica), alteori dedică versuri pe caiete de suveniruri (Pe albumul domnișoarei Florescu; Pe albumul domnișoarei A. Jora; Pe albumul domnișoarei Maria Docan – improvizații ce nu depășesc nivelul kitsh-ului: „Mițulică, dulce floare,/ Vai de mine! ce-am aflat?/ O albină-otrăvitoare/ De guriță te-a mușcat” etc.). Sunt compromisuri ce le face cu bună știință în moda timpului. Dar dedicațiile cu sensuri ideatice grave sunt cele ce atestă vocația sa de poet ocazional de aleasă calitate. Așa, bunăoară, cu exaltare scrie la faptul eliberării țiganilor: „Te slăvesc, o! zi ferice! Sfântă zi de libertate (…) Tu, ce-arăți ochilor noștri Omenirea desrobită! (…) O! Moldovo, țară mândră! Tu, ce dai sfânta dreptate!/ Brațul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie/ Ție însăți pregătește viitor de libertate!” (Desrobirea țiganilor) și în acorduri de slavă pentru Ștefan cel Mare, cu prilejul dezvelirii statuii acestuia în 1883 la Iași: „Tu, ce-ai putut cu brațul în veci neobosit/ Să aperi Occidentul de cruntul Răsărit;/ Tu, ce prin curcubeul de fapte colosale/ Legat-ai revărsatul cu-apusul vieții tale;/ Tu, aclamat la Roma cu glas triumfător;/ «Mare-al creștinătății erou liberator!»” (Odă la statuia lui Ștefan cel Mare). Sau, la încoronarea regelui Carol I: „Trăiască Regele/ În pace şi onor/ De ţară iubitor/ Şi-apărător de ţară.// Fie Domn glorios/ Fie peste noi,/ Fie-n veci norocos/ În război,// O! Doamne Sfinte,/ Ceresc părinte,/ Susţine cu a Ta mână/ Coroana Română!// Trăiască Patria/ Cât soarele ceresc,/ Rai vesel pământesc/ Cu mare, falnic nume.// Fie-n veci el ferit/ De nevoi,/ Fie-n veci locuit/ De eroi.//O! Doamne Sfinte,/ Ceresc Părinte,/ Întinde a Ta mână/ Pe Ţara Română!”, tex devenit Imnul Regal.
Adevărata închinare de slavă o face însă ostașilor români participanți la Războiul de independență. Ciclul Ostașii noștri e o adevărată epopee, cu eroi populari. De la celebra Peneș curcanul („Din câmp, de-acasă, de la plug/ Plecat-am astă-vară/ Ca să scăpăm de turci, de jug/ Sărmana, scumpa țară (…) Oricine-n cale ne-ntâlea/ Cântând în gura mare,/ Stătea pe loc, s-adimenea/ Cuprins de admirare;/ Apoi în treacăt ne-ntreba/ De mergem la vreo nuntă?/ Noi răspundeam în hohot: «Ba,/ Zburăm la luptă cruntă!»!). Luptele încrâncenate sunt omagiate/descrise în Hora de la Grivița, în Hora de la Plevna („Ziua, noaptea, glonții plouă,/ Tot pământu-i ud de rouă./ Nu e rouă din senin,/ Ci e sânge de creștin.// Las’ să ploaie ca din nori,/ Trageți hora, roșiori!”) și ca-ntr-o consemnare de cronică, de jurnal de front, bătălia în sine: „Se dase trei asalturi redutei neînvinse,/ Tustrele îndrăznețe și crunte, dar respinse./ Și câmpu-ntreg de sânge acoperit era,/ Și, cuib grozav de moarte, reduta fulgera./ În șanțuri trupuri multe grămadă, răsturnate,/ Și altele străpunse, pe dâmburi agățate,/ Formau un crud spectacol ce lumei arăta/ Cum știe pedestrașul în foc a se lupta”. Iar imaginea ostașului ce se întoarce rănit din război, e înfățișată în măreția simplității eroilor antici: „Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui/ Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:/ «Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…/ Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!» (…) Când iată că aude famfare sunătoare/ Și vede nu departe în fața lui venind/ Un corp de oaste mândră în aur strălucind./ Erau trei batalioane de gardă-mpărătească/ Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească./ În frunte-i colonelul semeț, pe calu-i pag (…) Deodat’ el dă cu ochii de sarbedul român/ Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,/ Și mult se minunează, și nici că-i vine-a crede/ Când crucea «Sfântul Gheorghe» pe sânul lui o vede (…) «De unde vii străine?»/ «Vin tocmai de la Plevna». «Cum e acolo?» «Bine»/ «Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?»/ «Chiar domnitorul nostru și-al vostru împărat»/ «Dar pentru care fapte?» «Știu eu?… Cică drept plată/ Că am luat eu steagul redutei…» (…) «Dar ce rang ai voinice? «Am rang de dorobanț !»/ Atuncea colonelul, dând mâna cu sergentul/ Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul/ Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor/ Românul care pleacă trăgând al său picior.” (Sergentul).
E neîntrecut în descripții, cu un discurs elevat, implicând în aceste tablouri magice nu doar dimesionalități de basm ci, mai ales, încărcătura unor semnificații majore în menirea existențială, pe care o aflăm în balade și legende. Portretul bătrânului Dan, din Dan, căpitan de plai, care își trăiește anii senectuții într-o înțeleaptă retragere de pustnic, evocând fapte viteșești de odinioară, premerge întruchiparea bătrânilor dascăli eminescieni: „Bătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic/ În peștera de stâncă, pe-un munte păduratic,/ Privind cu veselie cum soarele răsare,/ Dând viață luminoasă cu-o caldă sărutare,/ Privind cu jale lungă cum soarele apune…/ Așa și el apus-au din zile mari și bune!/ Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,/ Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,/ Dincolo de morminte el trist acum privește/ O tainică fantasmă ce-n zare s-adâncește,/ Fantasma drăgălașă a verdei tinereți/ Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneți/ Și zice:«Timpul rece apasă-umărul meu/ Și cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!/ O! lege-a nimicirei, o! lege nemiloasă!/ Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă?»/ Apoi el pleacă fruntea și cade în visare/ Iar munții, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare”.
Poetul induce în poemele sale tragismul existențial și meditația gravă în fața morții. E sensul de profunditate pe care îl caută și îl regăsește în creația populară din care își extrage filonul inspirației. Îl vom regăsi în baladele și legendele create pe motive folclorice (Să nu uităm că este autorul primei culegeri semnificative de folclor), propunând capodopere ale literaturii noastre populare, ca Monastirea Argeșului, Toma Alimoș, Movila lui Burcel ș.a., dar mai ales Miorița.
Complexitatea creației poetice a lui Vasile Alecsandri oferă adevărata cotă de altitudine artistică a deschiderii în modernitate pentru lirica noastră, pe care se va clădi însuși edificiul meditației filosofice eminesciene. E un catalizator fecund al exercițiilor prozodice de până la el și deopotrivă o conștiință lucidă a ceea ce va să urmeze: „La trecutu-i mare, mare viitor”.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg