Constantin Cubleşan
Văzduhul din cuvinte
Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2019

 

 

Constantin Cubleşan îşi oferă şi ne oferă, la un important prag de vârstă, o antologie de autor din producția sa poetică. O antologie riguros dar deloc surprinzător alcătuită şi articulată, având în vedere calitățile de critic probate cu asupra de măsură de-a lungul întregii sale cariere scriitoriceşti. Constantin Cubleşan debuteză în poezie la cinzeci şi patru de ani, doborând recordul arghezian, însă această târzie „deşteptare” a eu-lui liric, pe care tradiția o leagă de obicei de vârsta aurorală, are în cazul său o motivație clar mărturisită în chiar titlul volumului de debut, Apropierea iernii, şi asumată în substanța acestuia, dar şi în decada de cărți de poezie care i-a urmat.
E o poezie de vârstă, elegiacă, născută sub asediul timpului, sub presiunea vremii care se scurge inexorabil şi ne duce cu ea: „Mă tot întrebați cine sunt, / Ne tot întrebați cine suntem – / Cu fiece clipă intrăm în pământ / Fără să râdem, fără să plângem…” (Destin), o poezie a pustiului existențial, a tristeților cu gust de cenuşă: „Sunt trist ca o barcă uitată / Şi pustiu ca un țărm părăsit, / Reci talazuri îmi spală privirea – / Inima, iată, a îmbătrânit. Trista nostalgie după ceea ce a fost şi nu se va mai întoarce decât în imaginar şi memorie, a jindului după iubirile de demult şi de altcândva, sub semnul esenianului „mândru-am fost şi tânăr şi frumos odată!”: „Dulce parfum de salcâmi înfloriți – / Strada pezişe, ieşind din oraş, / case bătrâne, în cartier mărginaş – / Nicăieri ca aici nu-s salcâmi-nfloriți…/ Vântul adie-n salcâmii-nfloriți – / Trec peste râu nocturne perechi, / Ritualul e-acelaşi din văleaturi străvechi – / Nicăieri ca aici nu-s salcâmi-nfloriți…/ Luna atârnă-n salcâmii-înfloriți – / Primăvara de-atunci s-a mutat în poveşti, / Te aştept şi mă-ntreb de mai eşti ori nu eşti – / Nicăieri ca aici nu-s salcâmi-nfloriți…” (Salcâmi) Ceva din sufletul sublimului derbedeu din Riazan s-a insinuat în minunatele romanțe ale lui Constantin Cubleşan, bântuite de nostalgii iremediabile, de singurătăți şi dorințe palpitând în haloul de umbre şi lumini ale apuselor zile ale juneții: „Mai toarnă-mi, iubito, o cupă de vin – / Mi-s buzele arse de-atâtea săruturi, / Să-mi stâmpere setea nestinsă ce-o am, / Să-mi dea-mpătimirea unor noi începuturi” (Cântec de pahar) şi pe care poetul le cenzurează cu umorul fin şi ironia subțire, atât de bine cunoscute: „Dacă mi-e dor de ceva mi-e dor de-o femeie, Nu de una anume, ci aşa-n general – / Mi-e dor de ritualul bluzei ce se descheie / Şi de trupul încins, mirosind dulceag, vegetal. / Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de o noapte / Nu de una anume, ci aşa-n general – / Mi-e dor să adorm într-un pat plin de şoapte / Ca-ntr-o tihnă de roci fremătând mineral” (Dacă mi-e dor).
Ceva ce, la urma urmei, este şi al nostru, al tuturor, pe care unii îl murmurăm fără de cuvinte, iar alții, poeții, dăruiții, ni le redau învesmântate în fastul metaforei şi-n cutremurul cuvintelor în care cele de demult s-au retras. Fiindcă, precum zicea subtilul critic de poezie Petru Poantă, pentru Cubleşan „literarul înseamnă expresia sensibilă a semnificantului”. Dar nu asta înseamnă „traducerea” de trăiri, de stări interioare, de afectivitate şi proiecția lor în înconjurător, adică întruparea poetică a umanității noastre? Da, avea dreptate acelaşi critic: „sursa principală a lirismului [său] o constituie atmosfera”. Impresionismul poetic care-i marchează jurnalele lirice de voiaj, atmosfera prin care poemul „povesteşte” impactul, interferențele eu-lui călătorului cu spațiul şi umanitatea în care viețuieşte pentru o clipă şi prin care se raportează, finalmente, la sine însuşi.
Şi toate aceste amurgiri se alintă în cadențele sonore ale versului clasic, în romanțe, balade, cântece şi cantilene, sonete, eseuri lirice şi haiku-uri – tot atâtea „clişee prozodice” despre care post-moderniştii şi IT-iştii versului contemporan sunt cu totul străini – care ne-ajută să ne apropiem tărâmul memoriei, să ne-aducem aminte pe acela sau pe aceia care am fost cândva şi pe care acum îi contemplăm în oglinzile vieții furate ca pe nişte intruşi într-un timp care nu mai este al lor, aşa cum timpului lor, al nostru cândva, nu-i mai aflăm posesia decât în vis. Exercițiu din care se naşte starea elegiacă şi elegia însăşi.
Elegii ale iubirii dar şi ale satului, Constantin Cubleşan putându-se alătura tot mai firavului pluton al poeților care-şi mai asumă orgoliul tragicului vers esenian „Sunt ultimul poet cu satu-n glas”. Al satului ce moare, care se duce şi duce cu sine valori de morală şi viețuire care au fasonat spiritualitatea, viețuirea şi istoria acestui neam, ca în cutremurătorul poem Cucuruzii brazilor: „[…] Iancu e mort/ numai duhul lui mai colindă / prin cetinile verzi / scuturând cucuruzii brazilor / ca nişte clopote surde / ale conştiinței de piatr-a țăranilor”.
Elegii care dau expresie poetică dezamăgirilor profunde față de rătăcirile semenilor şi lumii în care ni se consumă existența. Lumea de astăzi pe care poetul o aşează în diaporame terne precum spoiala cenuşie cu care aceasta-şi acoperă chipul. Elegiile viețuirii cotidiene ale unei societăți româneşti din ce în ce mai fără istorie, istorie ale cărei înțelesurile adânci se îneacă în zațul consumerismului transnațional. O societate căreia zadarnic i se pun dinainte „oglinzile timpului”, al cărei derapaj pare că nu mai poate fi oprit, a cărei călătorie în trenuri delabrate se îndreaptă spre zariştea „terenului viran”. O lume „absentă din agora” în care doar poetul se încăpățânează să-şi mărturisească dorul de infinitul ucis, şi revolta în fața vieții suferite sub absolutul manipulării, al traiului dimpreună cu „şerpii casei”, stupoarea dinainte unei țări de „cerşetori la porțile Europei”. Şi acel strigăt diperat: „Doamne, ce țară e asta? / Pe mâinile cui ne-ai lăsat, Doamne?”, din care par izvorâte Litaniile profane. Aceste interogări şi „taifasuri cu Ziditorul” despre „marea dezordine a lumii”,despre răutățile omului şi neîntocmita tocmire , după gustul acestuia, a lumii. Scrise cu colcovialitatea care descinde din familiaritatea spiritualității româneşti în relația cu transcendentul, care nu modifică natura ontologică a acestuia, ci-i recunoaşte puterea şi-i reclamă prezența în universul profan: „S-a umplut lumea de nişte potlogari şi de nişte nimenea-n traistă / care s-au chivenisit sub privirile tale fără să zici nimica. […] S-a stricat lumea, Doamne, şi Tu te faci că nu vezi nimic / aşteptând Judecata aceea care pentru necăjiții lumii ăsteia / nu va însemna mare lucru, pentru că atunci / nu vor mai avea nici atât, / prezentându-şi înaintea Ta doar sufletele. Cât despre / mizeria trupească nu va fi, probabil, nici vorbă” (La Judecata de-Apoi).
Un discurs de profundă umanitate şi vibrație lirică e poezia lui Constantin Cubleşan. Poet adevărat, el dă exemplar măsura adevărului că poezia e un mod de-a ne trăi umanitatea. Văzduhul din cuvinte[le] sale e partea eterică şi inalienabilă a acesteia.