Ruxandra Novac
Alwarda
Editura Pandora M, București, 2020

 

 

Iată că autorul volumului cartea Alcool a fost… egalat, cel puțin în ce privește numărul de ani care s-au scurs între aparițiile editoriale a două cărți de versuri (17), dar dacă vom lua în serios afirmația cuiva că „poezia optzeciștilor pare calofilă după lecturarea volumului Ecografitti de Ruxandra Novac”, apărut în 2003, va trebui să luăm o mină meditativă, tocmai pentru a părea interesați de sentențiozitatea oarecum puerilă a acelei afirmații. Erau evocate „nevroticul și crizele” specifice acelui așa-zis Fracturism din anii 2000, care „ruinau și distrugeau minți” în Bucureștiul de atunci, iar volumul tinerei poete „cartografia” și ilustra structural-tematic specificitățile și avatarurile socio-existențiale care-i energizau, de fapt, (simili)revolta. Iată un pasaj edificator, cred – care îți induce acea „terapeutică” exasperare, care unora mai… imuni la asemenea procedee stilistice li s-ar putea părea doar artificios- teribilistă – dintr-un poem al său din acel volum de debut: „(…) Vreau pornografie și igienă/ în mijlocul unui deșert nuclear./ Și vreau bani și abțibilduri lisergice./Vreau o benzinărie în câmp sau un bar de/ contrabandiști. (…) Bucureștiul se deschide ca o uriașă floare sifilitică (săriți, ecologiști!- n. m.)/ și știu că nimic, nimic nu mai poate opri dezastrul/ zdrențelor minții mele de douăzeci și trei de ani. Nu/ sfințenia Tangerului, nici narcoza, nici fluturii/orbecăind prin abatoare, îngrozind lucrătorii. Nimic din toate acestea,/ nici dresajul, nici bisericuțele, nici sexul orașului violînd noaptea, nimic/ doar liniștea unui cîine înecat plutind în jos pe rîu,/ în soare” (ca într-un gărduleț, ca într-o dantelă metalică). Nu cultivă obscenitățile ca pe niște ciuperci comestibile, cum procedau M.Ianuș sau M. Gălățanu (care făceau… amor cu Patria, acesta din urmă afirmând: „după o noapte cu tine freamătă Occidentu”,(…) „toți știu că ești meseriașă,/ că bagi toată lumea în boale”), dar nu-s greu de depistat la Novac reflexe cu toxicități semantice din sintaxa compulsiv-frisonantă, atmosfera impulsiv-provocatoare, dar și grandilocvența solipsistă care amintesc de unele poeme ale lui Marinescu (Marcovici), ba încă și unele ale Marianei Marin, sau chiar Gabrielei Negreanu. Dintre acei „fracturiști” cu program-manifest – care calchia, pe alocuri, emergențele psihedelic-onirice ale suprarealismului, acesta (prin reprezentanții săi cei mai de seamă, desigur), supra… dozându-și la rândul său apetențele regresiv-ontologizante – a mai „supraviețuit” cu… jumătate de normă, D. Crudu. Doar că, iată, acum, cu acest al doilea volum al ei, Alwarda, R. Novac pare că s-a… trezit ca dintr-un soi de narcoză autoimpusă și care, vreme de trei luștri și jumătate, nu a făcut altceva decât să-și reediteze de două ori primul volum; și care, ce-i drept, stârnise comentarii critice pozitive, încât ar fi trebuit să-i procure vânt în pupa creației, sau fulminanță în aripile afirmării literare.
Dar… nu s-a întâmplat așa. Pentru că, între timp, juna poetesă a părăsit Bucureștiul (care i se părea „ca un șobolan mort”) și a plecat să cunoască lumea, Occidentul, un alt tip de civilizație, cum s-ar zice. Sigur, nu a trecut prin atâtea țări (locuri) ca… poeta Minerva Chira (peste o sută), dar în acest al doilea volum se pot identifica – în cele 55 de subdiviziuni prozo- poetice – nu puține locuri și așezări cu roluri anume în textele respective. „Am vrut să văd frumusețea lumii, am văzut reziduurile ei ascunse pe autostrăzile negre, tăind harta ca în vise. Oprindu-se în punctele roșii, unde se întâmplă lucrurile dubioase, care te fac să înnebunești. Reziduurile vestului, orașele magnetice, schimbându-se de la oră la oră, în lumină, sub grație” (14) – spune poeta, în timp ce dinspre „bucureștiromania” percepțiile sunt tot de natură angoasantă, „care dau gust de benzină în gură”, „e vorba de mecanisme ale adaptării funcționale doar pe jumătate, jumătatea greșită”. De fapt, cred că avem de-a face cu un fals jurnal de călătorie, unde sunt consemnate stări și reacții, filtrări ale efluviilor real-imaginare prin acele straturi succesive în care coabitează logica, obscurizarea voită, hermetizantă, dar și conștiența din timpul sau de după „atingerile cu lumea”, psihologizante pe alocuri, dar asumate prin prisma unei contrarietăți incompatibile cu armonizarea banal-conformistă: „(…) Am stabilit ce avem în comun:/ ura de sine/ animalele/ părul blond decolorat mizerabil/ buclele la marginea șoselelor/ spălate cu perhidrol, acoperite cu piele/ mecanismele utile pentru că te duc departe/ și abandonate acolo, devenite rugină./ La câțiva ani după maturitate am înțeles că vom avea/ întotdeauna o sensibilitate modernă,/ cu obiecte care lovesc și unifică,/ cu pielea atât de permeabilă.” (10). Cele mai multe texte par că ascund o suferință greu reprimată, sub forma unor pulsiuni post-traumatice, dar care se cer ocrotite de membrana aseptică a unor aluzii și insinuări criptice, protectoare. Persistă în aerul semanticității scriptice parcă un abur amestecat cu ceața îndoielilor agonizante, o căutare febricitară a sinelui amenințat – ca și lumea însăși în materialitatea și (ne)naturalețea ei – de un pericol mereu reiterat și-n consubstanțialitate cu jocul intim dintre retractilitate, nevoia de siguranță și lipsa acesteia: „Din acid. De-a lungul fluviilor. Din poluare. Din cumin și chimia lui ascunsă. Din senzori striviți (…) Din substanțe. Din vegetație. Din alwarda, floarea de la marginea prăpastiei (…) Din stele, care sunt lichide. Din gări, care sunt sparte în oja nopții. Din alunecare. Din iradiere. Din deficiențe. Din intoxicare. Din cântece elastice, pentru că e o membrană elastică de fapt, curbată în plex pe sunet. Din globuri statice, orbitoare (…) Din siguranță. Din siguranță, care nu există” (30). Este clar, mi se pare, că suntem departe de accesele de răzvrătire (poate și pe fond hormonal) simulând încercarea de a lua în piept hula existențială din volumul de debut, și aceste ipostazieri între start, restart și recul, enumerări de sintagme care nu consună una cu alta ci mai degrabă se exclud, apoi iar se caută cu frenezie și foame de încifrare; dar afișând, cu o nonșalanță a deceptivității cuceritore, o aprehensivă dorință de rafinare stilistică, a expresiei literare, în sine, din Alwarda. Și poate că – dacă am avea acuitatea olfactivă a unui urs Grizli sau măcar a… cățelușei Mura – am simți și parfumul îmbătător-răscolitor al acelei roze de la marginea prăpastiei (…).