Consiliul
Județean Cluj
Viața scriitorului: aventură după aventură!?

Gabriel Garcia Marquez
A trăi pentru a-ți povesti viața
București, Editura Rao, 2014
Înainte de a fi sincer cu alții, e bine să fii sincer cu tine însuți. E un crez pe care nu l-am abandonat niciodată. Iată, de cele mai multe ori, când intram într-o librărie, mă intimidau cărțile „cărămidă”, adică groase, cu peste 500 de pagini. Cu puțin timp în urmă, mi-a fost cadorisită cartea de 606 pagini scrisă de autorul columbian de a cărui celebritate nu se îndoiește nimeni. Am așezat-o în biblioteca personală, cu gândul că o voi citi când voi avea mai mult timp liber.
Am citit-o pe îndelete și prima impresie care m-a cuprins a fost aceea că am „călătorit” în continentul sud-american pe care nu am călcat și nu voi avea prilejul să-l văd (în sens propriu) niciodată. I-am admirat pe universitarii Corin și Ruxandra Braga care au călătorit pe acele meleaguri și au consemnat câte ceva din „misterul” unei lumi pe care noi, românii, o cunoaștem prea puțin. Dar lectura cărții lui Garcia Marquez mi-a provocat judecăți și sentimente pe care le-am avut doar în prima tinerețe, când m-a cuprins patima cititului.
Primul sentiment pe care l-am trăit a fost cel de „uimire”, adică de admirație și emoție profundă, neașteptată. După acest scriitor, omul are trei vieți: „viața publică”, „viața particulară” și „viața secretă”. Dar, se știe, nu toți oamenii se bucură sau sunt conștienți de toate trei. Apoi, viața secretă ar aparține scriitorilor care, de obicei, o povestesc.
Însă, nu tot ce povestesc scriitorii devine artă narativă; unele „vieți” sunt chiar plicticoase.
În concepția sudamericanului, vocația artistică este „cea mai misterioasă dintre toate”, pentru că te obligă să-i consacri acesteia întreaga viață, „fără să aștepți” ceva de la ea. O porți de la naștere, „înlăuntrul tău”, așa cum e „vocația preotului”. Dar, spunem noi, nu a oricărui slujitor al Altarului.
Copilăria lui Marquez e colorată de „refugiul” la umbra bunicului, observând tot ceremonialul orelor de masă. În fața tuturor, bunicul îi ia apărarea, repetând afirmația: „El are toate drepturile”! Mai târziu, tânărul recunoaște „viziunea” diferită a celor doi. În preajma bunicului, el percepe existența a două lumi diferite: „bunicul o vedea pe a lui la orizontul său, iar eu o vedeam pe a mea la înălțimea ochilor”. Bătrânul își saluta prietenii de prin balcoane, iar copilul tânjea după jucăriile expuse pe trotuare.
Pe de altă parte, lumea copilăriei e animată de ineditul tablourilor și al peripețiilor gustate la vârsta respectivă, unele specifice deopotrivă europenilor și sudamericanilor, altele numai acestora din din urmă. De pildă, zburdălnicia pe „hamacurile” situate la umbra migdalelor e specifică mai devreme sudamericanilor, apoi și europenilor.
Lumea diversă a „Provinciei” columbiene, unde se afla satul de naștere (Aracataca), îl încântă pe copil pentru că-i oferă tot felul de „nebunii”: cu scamatorii de bâlci care scoteau iepuri din pălării, alții înghițeau foc, acordeoniștii cântau întâmplările locale, pe care copilul le ține minte, cântându-le pe la nunți și aniversări. Tot ce aude, tânărul înregistrează într-o devălmășie proprie vârstei petrecute la margine de lume. Copilul nu selectează tot ce vede și aude. Toate au, pentru el, aceeași însemnătate. Auzind de Simon Bolivar, îl întreabă pe bunic dacă acesta era mai mare decât Isus Hristos! Când află de la maturi că s-a iscat un război între Columbia și Peru, el reține strigătul: „Sus Columbia, jos Peru!” Când își pierde inocența, află că nu pruncul Isus îi aducea, la zece ani, jucăriile de Căciun.
Firesc, Gabito (diminutiv de la Gabriel) întâmpină greutăți în a învăța să citească. Când ajunge la Școala „Montessori” va citi prima carte, O mie și una de nopți. Auzind, unul de-al casei exclamă: „Copilul ăsta o să fie scriitor!” Copleșit de pasiunea scrisului, mai târziu își va aminti de afirmația lui Rilke: „Dacă socotiți că sunteți în stare să trăiți fără a scrie, nu scrieți”. De timpuriu, tânărul trăiește revelația actului sexual cu o parteneră ce avea „profilul abisinian și pielea de cacao”! O numește „Nigromanta”. Clipele cuplului sunt surprinse magistral, dar recompuse la maturitatea scriitorului: „În pat era veselă și se cutremura toată de niște orgasme zbuciumate și tânguitoare și avea un instinct de a face dragoste ce nu părea ființă omenească, ci un râu învolburat”. Auzind, „vecinii se plângeau că ea tulbura liniștea morților cu urletele-i de cățea fericită, dar cu cât țipa mai tare, cu atât, pesemne, se simțeau morții mai fericiți, fiind tulburați de ea”.
Sigur, liceanul de 15 ani trece dintr-o aventură în alta. La școală nu înțelege de ce trebuie să-și sacrifice „mintea și timpul” învățând materii care nu-l mișcau și nu-i foloseau la nimic. Recunoaște adevărul „gol-goluț” că îi lipseau „voința, vocația, disciplina, banii și cunoașterea ortografiei” (p. 277). Și tinerii români de astăzi pot recunoaște aceste adevăruri!
Paralel cu atâtea tentații ale vieții neîngrădite de nici o piedică din partea părinților sau a școlii, adolescentul e cuprins și de pasiunea „cântărețului de bolerouri romantice”. Chefuiește cu cântăreții din spelunci, pentru un pahar de „rachiu” specific locului. Scrie discursul inaugural pentru festivitățile liceului. Se confruntă mereu cu „drama lui personală” privind ortografia, pe care tinerii români de astăzi o ignoră cu veselie.
Ca bărbat, mereu pofticios după grații feminine, descoperă, pentru a-și întreține potența sexuală, ghiveciul fabulos din „fiere de tigru și tocăniță cu carne de iguană”. Ele îi dădeau avânt pentru trei nopți, „una după alta” (p. 293)! Strașnic bărbat, putem zice cei de astăzi.
De fapt, chiar familia în care s-a născut îl „încuraja” într-o libertate fără granițe și departe de preceptele Sfintei Scripturi. Mama lui Gabito îi dădea periodic câte o sumă de bani necesară pentru a avea acces la „damele” de la casele de toleranță. Iar tatăl scriitorului, deși casa îi era plină de cei zece copii, mai adăuga acestora încă doi, procreați nelegitim. Însă înțeleapta mamă și soție îngăduitoare face pe „dracu’ în patru” și-i aduce și pe cei doi „bastarzi” în familia legitimă, fiind, probabil, fericiți cu toții.
Crescut într-o atmosferă de acest fel, tânărul „dispărea când se întuneca, îmbrăcat ca de nuntă” și nu se întorcea să doarmă acasă, ci a doua zi ațipea în hamac până după prânz. Lipsa frecventă de acasă și ștrengăria perpetuă i-au marcat caracterul și comportamentul încât, așa cum observase maică-sa, nu-și cunoștea bine frații și surorile, confundându-le numele și vârstele! De fapt, tânărul își schimba des domiciliile pasagere și chiar orașele (Aracatanca, Cartagena, Bogota ș.a.).
Dar, în calitate de cititor, s-a dovedit a fi un tânăr matur. De timpuriu și-a dat seama că nu se putea aventura să citească la 20 de ani Zgomotul și furia (cartea lui Faulkner) sau Ulise (al lui Joyce). Mai târziu, lectura lor i s-a părut de o „frumusețe și o simplitate cutremurătoare”. Atunci descoperă „felurite afinități” între culturile din extrema sudică a Statelor Unite și cea din Caraibe.
Crezul literar al scriitorului este cuprins într-o meditație exemplară: „Unul din secretele cele mai utile pentru a scrie e să înveți să citești heroglifele realității fără să bați la vreo portă ca să întrebi ceva” (p. 508).
Pe de altă parte, memorialistul a fost mereu sincer cu el însuși și de-o veselie contagioasă. Se manifestă exuberant în cele mai felurite situații: și când, licean fiind, primește drept premiu cartea lui Diogene Laerțius pentru că a absolvit cel dintâi la bacalaureat. Apoi, și când era invitat la o masă „cu bunătăți arăbești care îi hrăneau sufletul” ș.a.m.d.
De foarte multe ori scriitorul dădea dovezi că e „uituc”, dezordonat chiar cu amicii de breaslă. Era dator în toate punctele cardinale. De pildă, unui amic (Victor Cohen) îi dă o „chitanță”, semnată de el, un fel de „garanție” pentru o mare sumă de bani împrumutată. Chitanța a făcut „epocă” prin faptul că Victor Cohen o arăta prietenilor sau clienților „nu ca un document acuzator, ci ca un trofeu!”, pentru că scriitorul ajunsese la vârsta și reputația celebrității. Scriitorul îl revăzuse pe Victor Cohen când acesta avea 100 de ani (la botezul unui copil). Trecuseră aproape 50 de ani de la semnarea chitanței, iar în atmosfera petrecerii nimeni nu se mai gândea la achitarea datoriei, ci chefliii îi mulțumeau scriitorului că uitase de datorie și, astfel, au avut cu toții prilejul să participe la o „seară neprețuită” și de neuitat.
În altă ordine de idei, fiind un mare scriitor, sudamericanul trăiește și momente de înțelepciune precum anticii. Într-o discuție cu tatăl său, el arată „dificultatea” de care se lovesc unii scriitori care-și redactează memoriile atunci când nu-și mai amintesc nimic. De aceea, memoriile, afirmă Garcia Marquez, trebuie scrise „când încă își mai aduc aminte de toate” (p. 502).
Foarte multe amănunte și informații se află în această carte cu titlul și conținutul de neuitat: A trăi pentru a-ți povesti viața.