Theodor Damian
Vraja emigrației – Însemnări newyorkeze
Bucureşti, Editura Eikon, 2017
Un alt jurnal New York-ez
Bucureşti, Editura Rawex Coms, 2018

 

Stabilit de mai mulți ani pe tărâmul făgăduinței, în America, scriitorul Theodor Damian aduce în fața cititorilor doi ani din viața lui (2014-2015)  prin intermediul a două jurnale ce se doresc a fi o oglindă nu doar a vieții unui scriitor, ci şi a unei comunități ce se adună în jurul bisericii. Atât preotul, cât şi scriitorul devin, în jurnalele lui Theodor Damian, personaje principale, fiind greu de stabilit granița dintre acestea.
De altfel, Theodor Damian îmi declara într-un interviu luat la el acasă, la New York, că ar fi incomplet fără prezența scrisului în viața sa duhovnicească: „Faptul că sunt şi preot şi scriitor este o problemă interesantă şi filozofică în acelaşi timp. Sigur, eu văd cea mai mare compatibilitate între vocația preoțească şi cea literară, pentru că ambele vin de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu îți dă o chemare specială, pentru că preoția este o chemare specială, dar şi chemarea literară este specială, ambele propovăduiesc cuvântul. Ambele au de-a face cu Logosul divin, pe urmă inspirația literară, poetică, toate sunt de la Dumnezeu. Cred că preotul trebuie în mod permanent să interpreteze textele Sfintei Scripturi. Într-un fel preotul este filozof, pentru că tot timpul trebuie să interpreteze ceea ce este nou în acel text, să se gândească la felul cum trebuie să-l prezinte. Nu-şi poate citi predica de anul trecut. Eu, personal, nici nu le am scrise. Uneori, le mai scriu după reportofon ca să le public. Nu poți lua o hârtie îngălbenită de vreme şi să o citeşti an de an. În fiecare an te laşi provocat şi interpelat de textul respectiv şi atunci eşti într-o stare de permanentă gândire critică, analiză şi interpretare, ceea ce este comun cu poezia. Poezia, în alt fel, face acelaşi lucru. Pentru că poetul vede realitatea într-un fel în care alții n-o văd şi atunci trebuie s-o interpreteze. Poezia este o interpretare a realității din jur şi în acelaşi timp este un dialog cu absolutul, cu Dumnezeu, pe care Dumnezeu tu Îl percepi ca absolut în felul tău. Şi îl transmiți tot în felul tău. Uneori îl transmiți într-o formă directă, iar alteori indirectă. Pentru că şi aici e o problemă a educației minții. Dacă tu eşti un gânditor critic, atunci şi acela care te va citi, când transmiți interpretarea ta, indirect, este şi el obligat să gândească critic şi să-şi dezvolte imaginația. Cum spunea Mântuitorul, chiar în textul de duminica trecută, în pilda cu sămânța. El zice pilda cu sămânța şi pe urmă spune Ce-l ce are urechi de auzitsă audă; dar ei n-au înțeles ce a spus Mântuitorul, şi nici apostolii. Apostolii s-au apropiat de Mântuitor şi l-au întrebat ce înseamnă pilda aceasta. Şi lor le-a spus, dar nu şi celorlalți. I-a lăsat să descifreze singuri, ca şi cum ar citi semnele timpului, potrivit unui alt îndemn al Noului Testament, unde ni se spune: citiți semnele timpului, adică citiți şi descifrați. N-o luați aşa că trebuie să primiți totul mură-n gură. Aici văd o foarte interesantă legătură între predică şi literatură, plus că un scriitor nu numai că scrie, ci şi citeşte enorm. Şi atunci, citind enorm, trebuie să fii la curent cu ceea ce se scrie şi e normal că ai o mulțime de posibilități de a face corecții între felul cum interpretezi un text evanghelic şi mulțimea de informații pe care le ai din cititul operelor colegilor sau ale clasicilor. Un scriitor nu este numai un scriitor; mai întâi este un cititor şi abia pe urmă un scriitor”.
Reluat după 30 de ani, Jurnalul tinereții, privit acum prin ochii omului matur, prezintă cu strictețe şi consecvență timpul omului, al scriitorului şi al preotului, zi de zi. Imboldul reluării jurnalului i-a venit în momentul în care a participat la lansarea jurnalului Memoria ca zestre al Ninei Cassian, şi ea stabilită la New York, precum Theodor Damian.
Trecută acum în lumea veşniciei, Nina Cassian spunea la lansarea jurnalului ei: „Notele mele, inclusiv comentariile lor, acoperă o perioadă de câteva decenii. O viață de om. În deplină, neinhibată sinceritate, nu-mi ascund erorile, nu încerc să le camuflez. Nu le cer cititorilor să mă absolve, ci doar să mă cunoască… mă arăt în toată vanitatea mea şi goliciunea mea”.
Primul volum, intitulat Vraja emigrației – Însemnări newyorkeze, apărut la Editura Eikon, surprinde, ca o cronică, viața spiritual-culturală a românilor pe parcursul unui an, începând cu 9 ianuarie 2014, până în 31 decembrie a aceluiaşi an, fiind un fragment de istorie a disporei de pe Tărâmul făgăduinței, plin de nume, date şi evenimente. Aceste detalii scrise seară de seară, la finalul fiecărei zile (fapt ce l-am văzut pe viu în vizita la New York, când părintele se aşază la birou şi scrie), s-ar pierde, fiind neştiute de generațiile viitoare.
Zi după zi, precum filele din calendar, ne întâlnim cu atmosfera românească din metropola americană. De la evenimente culturale, precum organizarea simpozionului Mihai Eminescu, în colaborare cu Institutul Cultural Român şi scriitoarea Doina Uricariu, până la obişnuitele şedințe de Cenaclu de la restaurantul Bucharest, sau alte evenimente petrecute în comunitatea Bisericii „Sfântul Nicolae”, pe care părintele o păstoreşte în Astoria, apoi editarea revistei „Lumină lină”, una dintre cele mai apreciate publicații ce apar în America, păstrând viu spiritul românesc, toate sunt prezente în volum, însoțite de observația fină a ochiului scriitorului: „Afară e cald şi ceață ca-ntr-o frumoasă zi de toamnă” (p. 15).
Îmi mărturisea despre cenaclul şi revista pe care le conduce în metropola americană: „Am început acest cenaclu literar în cadrul bisericii pentru că, la început, biserica ne-a oferit locul unde să ne adunăm. Din 1993 şi până acum ne-am adunat de două ori pe lună, foarte des comparativ cu alte cenacluri din România, care se adună mai rar sau ocazional. Am început acest cenaclu cu gândul, pe de o parte, de a ne bucura de literatura noastră clasică pe care am învățat-o în şcoală, să citim din Eminescu, din Coşbuc, din Nichita Stănescu sau alți autori preferați de enoriaşii iubitori de literatură. Pe urmă am început să citim din creația noastră, după care am început să lansăm cărți şi în felul acesta s-a creat un fel de educație întru literatură, o educație a membrilor cenaclului şi, cumva, am făcut asta într-o manieră care să placă şi să se vadă că nu este ceva impus. Unul a spus «Hai să citim din nu ştiu cine vinerea viitoare». Aurel Sasu când a fost aici ani şi ani de-a rândul, pentru că ne întâlnim numai vineri, a numit întâlnirile noastre «întâlnirile de vineri». S-a creat o structură şi o obişnuință şi în acelaşi timp, o nouă aşteptare. Revista a început ca un buletin duminical în care anunțam tema Evangheliei şi prezentam un plan al interpretării Evangheliei, precum şi file din Sfinții Părinți, pe anumite teme, dar şi, dacă aveam cenaclu, un mic raport de cenaclu, pentru că vineri era cenaclu, iar în buletinul duminical venea raportul cu câte o producție literară a cuiva din comunitate. Cu timpul, au tot venit tot mai multe solicitări de publicare şi, din buletin duminical a trebuit să fac o revistă pur şi simplu. Evident că în revistă încerc să țin o legătură între literatura română de acasă şi literatura română din diasporă. Public texte ale scriitorilor români din afara granițelor țării, dar şi pe foarte mulți din țară. Dar avem şi rubrici academice, la studii şi eseuri în special, pentru că prin asta ajut foarte mulți profesori şi doctoranzi sau masteranzi din țară care au nevoie să publice lucrări în străinătate pentru un anumit punctaj, pentru avansare sau pentru încadrare. De-a lungul anilor au fost aici zeci de scriitori din România, începând cu Nicolae Manolescu”.
Nu lipsesc din acest mozaic evenimentele de acasă realizate împreună cu băiatul şi doamna preoteasă: „Azi am făcut cu Andrei curățenie generală în casă… Am scos pomul de Crăciun pe trotuar, am strâns toate decorațiile din casă şi o mulțime de timp am aspirat grâul şi orezul cu care am fost semănați de copii la Revelion şi care au stat în casă peste tot până acum, potrivit tradiției de familie” (p. 9).
Viața scriitorului se împleteşte cu cea a profesorului universitar de la Metropolitan College şi cu cea a preotului, Theodor Damian dând dovadă de o energie debordantă, fiind un preot aproape de credincioşi, un profesor care-şi face cu brio datoria la catedră şi un scriitor care vine, an de an, cu proiecte editoriale.
Şi, mai presus de toate, un intelectual care este informat asupra a ceea ce se întâmplă în locul unde de 30 de ani îşi are casa, fiind mereu însoțit, dimineața, la cafea, de una dintre cele mai importante publicații ale lumii, New York Times. „Azi am citit multă presă din cărțile primite… Am rezolvat cele aproape 200 de mesaje din gmail, adunate săptămâna ce a trecut. N-am intrat încă pe email-ul de la facultate. Ar fi şi acolo vreo o sută-două de mesaje”, spune Theodor Damian, animatorul cultural dedicat cu totul slujirii la altarul bisericii şi al scrisului.
Despre cum arată atelierul lui de creație, am aflat chiar la fața locului, în casa lui de peste ocean: „Cumva, scriu aproape tot timpul, de multe ori pe sărite, pe apucate. Uneori scriu poezie, alteori pentru o lucrare pe care trebui s-o public, sau pentru conferința pe care trebuie s-o susțin; citesc pentru facultate, pentru cursurile mele. Vin zilnic cărți pe care trebuie să le citesc, la care trebuie să le fac prefața, tot felul de solicitări, şi stau teancuri de tot felul de reviste şi cărți prin casă”.
Sărbătorile sunt, prin grija preotului, aproape la fel ca cele de acasă, chiar dacă în locul crengilor de salcie, Floriile sunt întâmpinate cu frunze de palmieri. Masa de Paşti, cea de Crăciun şi la toate celelalte sărbători mari de peste an se face slujbă, în comunitate, nu întâmplător românii de aici spunând întâlnirii de la Biserică că este „Familia de duminică”. „Deci, a fost Crăciunul, totul la biserică foarte frumos. Slujba, colindele, cu toți cei prezenți… Moş Crăciun cu daruri pentru copii şi tineri în fața pomului de Crăciun, apoi în sala socială, frumos împodobită cu covoare şi prosoape româneşti şi cu decorații de Crăciun… Programul de dansuri ale grupului de tineri… Masa foarte bună, bogată şi diversă” (p. 157).
Am fost şi eu părtaş la întâlnirea în biserică a românilor de peste Ocean, la Liturgia săvârşită de preotul ortodox român în America. La povestea preotului: „Cred că din mai multe puncte de vedere misiunea e mai grea în străinătate. Ştiu asta, deci pot compara, pentru că eu am fost preot şi în țară, am fost şi protopop. În primul rând, ca să fii preot aici şi să ai o parohie misionară, cum se mai numesc parohiile din Diaspora, misionară pentru că vrei să faci misiune şi pe plan religios, ca să menții flacăra ortodoxiei într-un context neortodox, protestant-catolic, în special, dar şi misiune românească, pentru a menține flacăra conştiinței, a apartenenței noastre la neamul românesc, ca să nu ne pierdem identitatea într-o lume care face tot felul de presiuni pentru a te integra în ea şi a-ți uita identitatea de origine, trebuie să lucrezi pe ambele planuri şi de cele mai multe ori noi, preoții de aici, nu suntem plătiți. Sunt foarte rare cazurile unde preotul este plătit de parohie şi are biserică proprie. În general, avem biserici închiriate, nu avem salarii şi atunci trebuie să lucrezi undeva în altă parte ca să-ți menții viața şi familia. E o muncă dublă, pentru că nu poți trăi din venitul parohial, ca atare, trebuie să faci nişte sacrificii. Pastorația e aceeaşi; faptul că nu am salar nu înseamnă că lucrez şi slujesc mai puțin”.
După prezentarea tuturor evenimentelor legate de sărbători, până înspre zorii Noului An, scriitorul încheie jurnalul cu mesajul „Să ne dea Dumnezeu un An Nou binecuvântat, cu pace şi bucurie şi noi împliniri” (p. 159).
Cel de-al doilea jurnal debutează la aproape o lună diferență, pe 28 ianuarie 2015, cu atenționarea că „nu va fi ca cel de anul trecut, o agendă de lucru, ci unul mai mult de comentarii de lecturi. Foarte scurte note” (p. 9).
Într-adevăr, Un alt jurnal New York-ez, apărut la Editura Rawex Coms, e structurat altfel, nu doar prin prezentrea evenimentelor zilnice, ci şi prin comentarii la diverse articole din presă, pe teme legate de literatură, religie, sociologie, antropologie. Întâlnim mult mai mult părerile scriitorului şi teologului, pornind de la o temă precum intersecția dintre natura umană şi transcendență, acesta vorbind despre „o impregnare funciară a sinelui de către transcendent, mai metaforic spus, un botez al sinelui într-o transcendență, aceasta fiind o dimensiune ontologică a sinelui” (p. 10).
Aflăm de la Theodor Damian că omul e orientat să tindă totdeauna spre înălțimi şi că structura interioară a omului cea mai intimă este legată de chipul lui Dumnezeu. Însă, dincolo de zbaterile lumii, trebuie să ne pregătim pentru veşnicie, pentru că „totul aşteaptă învierea, după Învierea Lui” (p. 25).
Prezențe precum cea de la Rio de Janeiro sau vizitele dese din Germania şi România sunt presărate şi cu gândurile scriitorului legate de locurile în care ajunge, „Dumnezeu deschizându-mi permanent uşi şi ferestre în oceanul necunoscut al acestei aventuri” (p. 79)
Nimic nu se face fără Dumnezeu în viziunea lui Theodor Damian, care mereu îi mulțumeşte Celui de Sus pentru cele cu care a binecuvântat, la fel ca la închiderea acestui jurnal, pe 31 decembrie 2015.
Deşi ar părea altfel, viața la New York este aceeaşi cu viața din România dacă nu te abați de la canoanele credinței, din leagăn până-n mormânt omul fiind însoțit de Dumnezeu.
Şi mai aflăm că nici aici nu sunt câinii cu colacii în coadă dacă nu munceşti, iar scriitorul tot de acasă aşteaptă recunoaşterea: „A fost cândva o controversă cum că literatura diasporei este de second-hand, de mâna a doua. Sigur că reacția noastră este promptă şi puternică. Nu se poate concepe aşa ceva. Ca să nu mai spun că, în perioada regimului comunist, literatura diasporei a fost literatura adevărată a României şi nu literatura din țară. Cu mici excepții. Altfel, literatura din țară a fost cenzurată, îngenuncheată, dar adevărata literatură a fost afară. Şi, ca atare, nu se poate vorbi de o separație câtă vreme scrii în limba ta, în limba română şi trăieşti în spirit românesc. Am şi cărți în engleză, de poezie, de eseistică, dar cele mai multe sunt în română, mai ales cele de poezie. Mă gândesc la cei vreo 30 de scriitori de aici, din America şi Canada. Dintre aceştia sunt foarte puțini care scriu în engleză, care s-au americanizat complet, unii dintre ei nici nu prea au de-a face cu România. Însă, marea majoritate a celor pe care îi am în minte, cu toate că mai scriu, ca şi mine, două-trei cărți în engleză, restul sunt scrise în limba română şi în cea mai mare parte publicate în România. Există şi două rațiuni pentru asta. Prima ar fi că, mai ales poezia se scrie în limba ta. E vorba de metaforă, iar dacă încerci să-ți traduci metafora în engleză e stângace şi nu ți-o acceptă şi nu se califică. Al doilea lucru este legat de faptul că, aici în America, nu ai şansa să te afirmi pentru că eşti emigrantul, vii aici şi prima dată trebuie să ai grijă să-ți găseşti un serviciu, o locuință, să te integrezi, să-ți echivalezi studiile, dacă poți, dacă ai bani. Treci printr-o perioadă de adaptare, de sacrificiu, care poate fi povestită numai într-un jurnal sau un roman. Şi atunci, chiar dacă scrii în paralel aici, la o țară de peste 350 de milioane de locuitori, şansele tale ca să devii un nume mare, cunoscut, sunt foarte mici sau zero. Atunci, ai mult mai multe şanse să fii cunoscut în țara ta, care este o țară mai mică, dar este totuşi un tot unitar în el însuşi şi, până la urmă interesul este, vorbesc în numele meu personal, mai mare să fiu cunoscut în țara mea, unde mă cunoaşte atâta lume, decât să fiu cunoscut în America, unde nu mă cunoaşte nimeni sau mă cunosc foarte puțini. Poate că este şi o chestie patriotică pe undeva, ceea ce e foarte bine şi logic din acest punct de vedere. Ca atare, toți scriem în limba română, majoritatea dintre noi, ne publicăm cărțile în România, mergem la lansări acolo, ca şi mine, care merg cu cărțile şi cu revista Lumină lină acasă; am ajuns în aproape toate oraşele din țară. Sufletul rămâne acasă, noi suntem aici fizic, dar spiritual suntem în țară”.
Învățăm de la Theodor Damian că trebuie să ştim să ne folosim talanții şi că oriunde am fi pe acest pământ, trebuie, în primul rând, să fim oameni, să fim echilibrați, să ştim să aducem frumosul în viața celor din jur, în cazul de față, prin literatură, catedră şi misiunea importantă din Biserică.
Şi dacă nu v-am lămurit să îi citiți cărțile, vă mai spun că Theodor Damian este absolvent al Institutului Teologic Bucureşti cu un Master şi un Doctorat în Teologie (Fordham University, New York, 1993; şi Universitatea Bucureşti, 1999). S-a stabilit în 1988 în Statele Unite, unde a fondat Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă cu parohia ortodoxă română „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, Astoria, New York şi Cenaclul literar „M. Eminescu” din New York, toate în 1993. Din 1996 publică o revistă bilingvă, română/ engleză: „Lumină lină”, Revistă de spiritualitate şi cultură românească. Este autorul a numeroase lucrări teologice şi literare. Poet, teolog, profesor universitar, eseist de factură creştin-ortodoxă, important promotor cultural, editor. Câteva din publicațiile sale: teologice – Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu, Răsăritul cel de sus: De la Naştere la Înviere, Lumea Credinței, Bucureşti, Implicațiile spirituale ale teologiei icoanei. Volumele de critică literară şi eseuri: Trăirea în Cuvânt (interviuri), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice, Roua cărților. O hermeneutică teologică în context literar, eseuri, Pasiunea textului. Cărțile de poezie Apofaze, Semnul Isar, Shenja e Isarit – traducere în albaneză de Baki Ymeri, Prayers in Hell, The Isar Sign, Exerciții de înviere, Stihiri cu stânjenei, Semnul Isar, Nemitarnice, Poesías, Ispita rănii, poezii, Calea Împărăției (bilingv), Rugăciuni în Infern. A publicat peste 500 de studii, eseuri, recenzii, articole în cărți, ziare şi reviste academice şi literare. A participat şi prezentat comunicări ştiințifice la peste 100 congrese internaționale din S.U.A., Cipru, Finlanda, România, Japonia, Malta, Polonia, Grecia şi a organizat şi prezidat peste 70 dintre ele.
Cu siguranță, vor urma şi alte jurnale despre viața şi activitatea scriitorului Theodor Damian aflate sub făclia Statuii Libertății, însă mereu cu gândul la România, unde spune că, într-o zi, se va reîntoarce.