Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Zeitgeist e stilul – „solitudini” lirice

Zeitgeist e stilul – „solitudini” lirice

Clujul anilor ’90-2000 era o efervescentă scenă a unui grup compact și eterogen, în același timp, de poeți zamolxieni – traiectoriile lor ulterioare au fost atât de diferite în contextul „exploziei” de posiblități, dar și limitări ale capitalismului deșănțat-sălbatic care a cuprins tot mai mult România. Printre ei s-a remarcat (și criticul) Ionuț Țene, care a rămas fidel talentului său cu mai multe volume: Bal ca-n iad (1993), Roși de lună (1997), De izvoare (1999), Elegie omului simplu (2001), Viața mea, clipele (2007), 33 de poezii (2012), Ridurile pietrei (2018). În plină „pandemonie”, dar cu multe poezii dinainte care se potrivesc actualității, revine cu un volum de profundă respirație lirică și imaginație poetică: Solitudini la prestigioasa editură Ecou Transilvan (Cluj-Napoca, 2020).
Solitudinea înseamnă izolare și lipsă de iubire: un fenomen tot mai puternic, în special în era consumistă pe care o trăim. Olandezul Johan Huizinga (1872-1945), fondatorul istoriei culturii, a scris despre singurătatea oamenilor din Evul Mediu, în ciuda colectivităților mult mai „strânse” de atunci. Cât de mult mai „singură e singurătatea” azi, aflăm în versurile relevant-empatice ale bardului clujean, înscris în seria unor alți doi „mari singuratici”: Eminescu și Eliade. Spre deosebire de un Balzac clasic-obiectiv „sunt oglinda care merge pe stradă și reflectă societatea”, el e afiliat liniei romantice a „antenei super-senzitive”, care înregistrează atât finele mișcări, cât și seismele sufletului oamenilor și ale societății în care trăiesc. Fenomenul a „derapat” puternic în Occidentul raționalist și pragmatic al anilor ’50, ajungând la limite greu de suportat în anii ’80 (depășite mult azi!): muzica a înregistrat-o (înrudită cu poezia în sensibilitatea suprinderii „mediului”) cu celebra melodie a faimosului grup Yes: Owner of the lonely heart (1983). Ei au fost „actualizați” de Rolling Stones în anul pandemonic prin înfricoșător-frumoasa Ghost Town (2020) cu un video filmat într-o apocaliptică Londră fără oameni. Cunoaștem toți, acum, acest sentiment tulburător al înstrăinării de umanitate!
Actual, ca în epoca medievală, creștinismul și Isus ne cer Iubire… De ce trăiau și trăim această catastrofală traumă și traumatizare umană?! Pentru că atunci, ca acum, (ne) stăpânește… Frica! Și unde este ea, domnește Însingurarea: nu știi în cine poți avea încredere, iar societatea e divizată, actualmente, mai mult ca oricând. Așa e alungată… Iubirea! Cum e posibil ca un „civil” cu familie și copii să blameze această racilă principală a timpului nostru?! Pentru că e, în esență, un „romantic întârziat” – mai important decât persoana sa sunt ceilalți: ce sunt și simt oamenii și umanitatea! Când citesc (mai ales) lirică, folosesc un creion spre a nota, discret, versurile și sintagmele de excepție și remarc: cele 130 de pagini sunt aproape „înnegrite”, ceea ce rar se întâmplă. Totuși autorul „transcende” romanticul din el pentru a se mișca dezinvolt în sfere care îi sunt la fel de familiare: un suprarealism „temperat” de o subtilă ironie à rebours.
Desele cuvintele cheie, ca o incantație cathartică, și sintagmele tematice sunt specifice: solitudine, galben, albastru, însingurare, goliciune, izolare, tăcere, potop, ninsoare… și Minunată lume (sarcastică aluzie la Brave New World-ul huxleyan), Busole de plastic, Nu credeam, Plop fără soț… Apropo de ultimele două: fără a fi pastișe, nu rareori poemele devin un dialog cu alți mari creatori, aici Eminescu: Sunt plopul dezvelit de frunze și ploaie…/ iar lupii aud cum urlă nostalgia pădurii înzăpezite; Macedonski în Liliacul; pe Blaga / Copacul cu aluzie și la muzica din melodia omonimă, pe Debussy (După-amiaza unui faun) îl întâlnim în Jocul; pe Esenin cu pădurile sale în Autoportret. Majoritatea poemelor, spuneam, sunt scrise înainte de „patologiile” pandemonice, care doar au acutizat tarele „minunatei ere” global-consumiste – Pandemie: „Nu doar magazinele sunt închise, ci și sufletele…/ Zâmbetul a rămas o amintire,/ La fel și strângerea de mână…”. Însuși Gogol ne transmite salutări: „În depozitele aglomerate cu conserve/ suntem morții vii”. O „plecăciune” liric-omagială primește și Nichita Stănescu în Poate: „Poate cerul se va dezbrăca de întrebare/ Și inima de mirare”; Villon explicit și Verlaine implicit în Ninsoare à la Cluj… De altfel, universul liric e cantonat mai mult în sfera virtualului (eventual, cu puțin noroc, a posibilului) lumii actuale care ne-a închis într-un prezent fără scăpare: „Viitorul se plimbă fără trecut în parcul mare/ Poate va trece o femeie frumoasă/ Pe lângă banca părăsită de gândul bărbatului/ abandonat de uitare”. Dar salvarea vine, camusian (Mitul lui Sisif), în creație / operă: „Nici tu nu ai știut că vindecarea vine abia atunci/ Când muști cu poftă Cuvântul dintr-un măr”, deoarece „Viitorul nu are nici un viitor” (Viitorul).
Predominanța poematicii lui Ionuț Țene e versul dens, plin de originalitate, poemele sale fiind un fel de înșiruire de memorabile cvasi-haikuri a câte 2, 3-4 (rar 6) versuri, în care se dovedește și un maestru al apropierilor imposibile și al imaginilor total inversate într-un „ilogic” pe care-l descoperim salvator – „Privește cum urcă muntele: …năvalnica vale… Privește depărtarea cum se duce tot mai aproape”. Aceasta îl definește ca poet și o spune deschis în Întâlnirea poeților: „Poemul Acela despre întoarcerea picăturii de ploaie/ spre nori/ Și despre om la fluierul pământului”.
De fiecare dată fac apropieri între arte când prezint una, spre a sugera, plastic, universul unde se încadrează: muzical e pe linia lui Mozart cu spontaneitatea și inventivitatea care-i sunt atât de „facile”, iar pictural e o simbioză interesantă între Delacroix și Dali, cu „îngemănarea” originală între un romantism temperat și un auto-ironic suprarealism debordant. Ar mai fi multe de spus despre această bijuterie poematică greu de abordat într-o simplă cronică, de aceea închei subliniind încântarea numeroaselor versuri memorabile – deși lectura pare ușoară prin componenta ei narativă, ascunde multe straturi de sensuri și trimiteri, ultimele fiind accesibile doar „inițiaților”. Poetul Ionuț Țene e una din cele mai puternice și originale voci lirice actuale, cu un profund fond umanist care ne duce cu gândul la celebra maximă a Sfântului Augustin, preluată de Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. El e în Revelatio: „Cu un copil de grâne în brațe/ Ce frânge cerul precum pâinea coaptă!” (Dincolo).

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg