„Războiul lui Nietzsche împotriva eticii, scrie Vito Mancuso1, nu s-a încheiat cu moartea sa în 25 august 1900, ci continuă până azi. El, așa cum am văzut, spunea că este dinamită, și această dinamită a sa, plasată la baza eticii, explodează încă în conștiința ființelor umane; mai mult, după părerea mea, azi, mai mult decât ieri”.
Explozia, comentează filosoful italian, a distrus aceste trei idei: 1. faptul că valoarea cea mai înaltă este Binele; 2. că conștiința morală din noi există și trebuie recunoscută; 3. faptul că datoria noastră specială, întrucât suntem ființe umane, constă în practicarea responsabilă a eticii. De fapt, sunt tot mai numeroși aceia pentru care binele nu este altceva decât un act de bunătate; sunt tot mai numeroși aceia care consideră conștiința morală numai o invenție a fricii, considerându-se superiori numai pentru că o consideră fără importanță, de aceea permițându-și s-o ia în derâdere; sunt tot mai numeroși aceia care interpretează propria existență în funcție de afirmarea propriului eu, uitând de tot de principiile de solidaritate și de sentimentele de fraternitate; sunt tot mai numeroși aceia care se bucură de durerea celorlalți. Zilele noastre devin tot mai mult, în mod progresiv și în același timp tot mai periculos, zilele lui Nietzsche. Faptul că zilele noastre pot fi calificate în acest fel este demonstrat și de creșterea disprețului pentru adevăr și exactitate2.
Critica interpretativă a lui Giorgio Colli3 la Nietzsche este mai puțin virulentă decât aceea a lui Mancuso. Iată ce a scris în lucrare sa După Nietzsche cu cincizeci de ani în urmă:
„Din punct de vedere istoric, gândirea morală a lui Nietzsche este o mare cucerire (chiar dacă unele din tezele cardinale se regăsesc și în Spinoza). Ceea ce a scris el despre aceste teme demolează orice doctrină morală precedentă. Mai mult, pe Nietzsche îl putem numi distrugătorul absolut al moralei, deoarece a sufocat stimulul însuși al speculației morale, a epuizat, a golit conceptele și problemele de semnificația lor originară; a fost astfel marele eliberator, cel care a eliberat strada în vederea unei viziuni pur teoretice a lumii”4.
În schimb, dacă se reține că structura lumii este bazată pe forță, așa cum bine putem observa în ultima vreme, și exprimată cel mai bine de „voința de putere”, este clar că nu există nimic în fața căreia să poată fi oprită forța răului, nici măcar adevărul, care este ignorat cu bună știință. Nu există niciun motiv, luând în considerare afirmațiile lui Nietzsche despre „voința de adevăr”5, ca unii să prefere adevărul în fața minciunii. Iată până unde poate merge gândirea lui Nietzsche:
„Falsitatea unei judecăți nu este, pentru noi, o obiecție împotriva ei; aici limbajul nostru are o rezonanță neobișnuită. Problema este până unde această judecată poate promova și conserva viața, poate conserva specia, și poate chiar participa la dezvoltarea sa; iar noi suntem în măsură să afirmăm că judecățile cele mai false sunt pentru noi cele mai indispensabile”. Și, în sfârșit: „A admite non adevărul ca o condiție a vieții: ceea ce pe bună dreptate înseamnă a te pune în mod periculos în contrast cu sentimentele normale de valoare: o filosofie care folosește acest tip de raționament, se pune pe sine, dincolo de bine și de rău”6.
Cuvintele lui Nietzsche împotriva adevărului și în favoarea minciunii amintite mai sus, comentează V. Mancuso, nu sunt un accident în opera sa, ca rezultat al unei neatenții, ci o consecință logică a atitudinii sale filosofice. De exemplu în Genealogia moralei el scrie că în toate filosofiile precedente, fie antice sau moderne, „lipsește conștiința pentru care însăși voința de adevăr are nevoie de o justificare”, cu afirmația concluzivă că „există și o altă problemă: aceea a valorii de adevăr”7.
Răspunsul său este binecunoscut: voința de adevăr este mai puțin decisivă decât voința de putere. Aceasta datorită faptului că pentru el puterea prin care se exprimă adevărata logică a vieții, nu este în niciun caz adevărul. Mai mult, din această perspectivă tocmai falsitatea și minciuna sunt cele care reprezintă mai bine condiția umană, dat fiind faptul că „viața este în mod esențial o substragere nejustificată, o provocare, un abuz față de tot ceea ce este slab, oprimat, o impunere forțată a propriei poziții”8.
De aceea, conclude Vito Mancuso, cel care a început ca un estimator al filologiei și ca un purtător al spiritului adevărului a ajuns să scrie împotriva sa însuși, că judecățile „cele mai false” sunt tocmai „cele mai indispensabile”. Și din această cauză zilele noastre pot fi denumite „zilele lui Nietzsche”.
Rădăcinile antice ale obiecției lui Nietzsche împotriva primatului eticii își au rădăcinile în originile civilizației occidentale. Acest lucru Nietzsche îl cunoștea bine, comentează V. Mancuso, deoarece tocmai aici dorea el să reconducă etica pe care o dorea restaurată, ca voință de putere. Prima formulare sistematică a obiecției împotriva primatului eticii și a justiției cunoscută până atunci face trimitere la întâmplările povestite de istoricul Tucidide cu 25 de secole în urmă, cu privire la discursul ținut de ambasadorii Atenei locuitorilor insulei Melos. Izbucnise Războiul Peloponeziac și aceștia evitau să violeze tratatul de alianță cu Sparta făcând apel la justiție care presupune respectul pentru cuvântul dat, dar au primit următorul răspuns din partea ambasadorilor atenieni: „Conceptele de justiție sunt puse în evidență și dobândesc drept de existență în limbajul oamenilor atunci când raportul în ce privește necesitatea stă într-un echilibru între două forțe de aceeași potență. Dacă nu, ceea ce urmează este aproape scontat: cei puternici acționează în interesul lor, iar cei slabi se pun în genunchi”9.
Locuitorii insulei Melos au rămas fideli tratatului semnat cu Sparta, iar sfârșitul lor a fost unul de o cruzime fără seamăn. Câteva decenii după aceea Platon a creat personajele Thrasymachos în dialogul Republica și Callicles în dialogul Gorgias, considerați „protofasciștii” Occidentului, ca modele pentru a putea aprofunda argumentările susținute atunci de sofiștii cei mai radicali. Vito Mancuso se oprește la Callicles, cel mai radical dintre cei doi, care-și exprimă filosofia în modul cel mai direct și simplu ca toți cei care sunt siguri de a avea idei clare:
„Cine dorește să trăiască cu dreptate trebuie să fie lăsat să-și crească dorințele cât mai mult posibil, și nu trebuie să le reprime deloc; atunci când cresc la maxim, trebuie să fie în măsură să le urmeze cu curaj și cu multă istețime și să fie în măsură să-și satisfacă toate gusturile pe care dorește. Iată o perfectă manifestare a dorinței de putere. La baza acestei concepții a vieții există o precisă idee despre „natură conform căreia natura și legea sunt într-un anumit sens contrarii”10, deoarece natura se mișcă în funcție de forță și dorește ca „cel mai puternic să-l domine pe cel mai slab”, în timp ce legea a fost inventată de masa celor slabi în vederea ipocritei lor protecții: „Eu cred că cei care au stabilit legile au fost oamenii cei mai slabi, masa în general”11.
„Interpelarea lui Callicles, scrie Alexandru Cizek, și dezbaterea care se angajează în al treilea act al dialogului Gorgias determină umplerea definitivă a cadrului, în care discuția anterioară adusese principii și confruntări de teze etice, cu întruchipări și imagini de existențe umane ilustratoare ale antinomiilor teoretice stabilite12. Se confruntă în acest act două tipuri de existență exemplară, politicianul vremii cu filosoful, altfel spus Atena cu Socrate, profetul unei noi politici, în viziunea platoniciană. Pozițiile filosofiei, reprezentată acum cu fermitate de Socrate (482 b-c), sunt atacate cu vehemență de prototipul omului de stat al secolului lui Pericle, format în spiritul civismului atenian realist și pragmatist. Se opun în cele două lungi tirade oratorice, a lui Socrate (481 c- 482c) și a lui Callicles (482 d-486d), tipul contemplativului cu tipul omului activ, folosindu-se cu ingeniozitate procedeul îndrăgit de sofiști, al citării paradigmelor literare, în cazul de față rolurile lui Zethos și Amphion din piesa Antiope a lui Euripide, respectiv omul de acțiune față de poetul visător13
Cuvintele pe care Platon le atribuie lui Callicles vor fi aceleași pe care Nietzsche le va folosi împotriva sa. Fie pentru Callicles fie pentru Nietzsche etica s-a născut dintr-un resentiment al celor slabi, care, neputându-se afirma ei însuși, au inventat un sistem ca să-i poată împiedica pe cei puternici în exercițiul lor fără margini al exercitării voinței. Iată ce-l face Platon să-l pună pe Callicles să afirme că dorința fiecăruia trebuie satisfăcută fără măsură.
„Acest lucru nu este posibil pentru cei mulți, de aceea ei îi învinuiesc pe cei care pot acest lucru, deoarece se rușinează că nu pot și ei, ascunzându-și astfel propria impotență, susținând depravarea fără măsură, încercând astfel să-i oprime pe oamenii care prin natura lor sunt mai buni. Deoarece nu sunt în măsură să-și satisfacă plăcerile, exaltă cumpătarea și justiția, dar acest lucru numai din cauză că le lipsește virilitatea”.14
În demonstrația adevăratei genealogii a moralei, conclude Vito Mancuso, Nietzsche reia aceleași idei. Considerațiile lui Platon în dialectica cu sine însuși conțin deja întregul nucleu al criticii lui Nietzsche.
Cum este posibil să vedem dacă Socrate și Platon au văzut mai bine că la baza vieții stau binele și virtutea și nu Callicles și sofiștii cu afirmațiile lor privind susținerea forței și a impunerii autoritare a acesteia? Cum este posibil să stabilim dacă vede mai bine Kant când face trimitere la imperativul categoric care îi spune conștiinței să facă binele, și nu Nietzsche care afirmă că există numai voința de putere?
După părerea lui V. Mancuso, problema criteriului după care acționăm face trimitere la starea originară care vizează identitatea noastră. Înainte de a acționa apare mai întâi problematica ființei, unde apar întrebările: Ce este lumea? Ce este eul? Ce sunt ceilalți? Lumea este un scenariu unde eul, deja constituit, se manifestă căutând să se manifeste cât mai mult posibil, sau el este constituit numai din propriul său sine? Eul este existent și se relaționează cu lumea, sau se manifestă numai ca rezultat al unei serii de relații în interiorul lumii? Este vorba de a stabili ce rol joacă lumea pentru eul individual, pentru a înțelege după aceea cum trebuie să se comporte eul față de lume și față de cei care fac parte din ea.
Viziunea lui Vito Mancuso este foarte diferită de cea radical atomistă a lui Nietsche după care prima dată există eul, conceput ca fiind autonom, sau ca o „monadă” cum ar spune Leibniz, ca după aceea să fie puse în evidență relațiile în care este implicat.
În schimb, cultivând o viziune despre natură mult diferită, după care fiecare existent este un compus, iar logica de compunere este esența cea mai intimă a naturii, după care fiecare ființă determinată este rezultatul unor multiple relații dintre elementele sale. Relația cu lumea înconjurătoare este constitutivă pentru eu, care există numai întrucât este rodul relațiilor sale.
Aceste relații, departe de a se epuiza în cadrul voinței de putere, sunt menite să formeze agregate tot mai complexe. Este însăși structura ființei, așa cum o cunoaștem datorită descoperirilor științifice, în măsură să le pună în valoare. De la fizică am aflat că ființa este energie, că nu există nimic static și consistent în sine și pentru sine, că nu există substanțe prime deoarece constituenții primordiali ai materiei ne rezultă imposibil de analizat în natura lor specială, dat fiind faptul că pot fi corpusculi sau unde. Știința, ne spune Vito Mancuso, ne dezvăluie o concepție despre ființă după care relația este anterioară substanței, întrucât o constituie, deoarece nimic nu există în sine, înainte de a fi pentru altul. Total diferit de cum se gândea în trecut (pentru Aristotel ceea ce este în sine, adică substanța, este anterioară prin natura ei, relației”)15; azi, știm că orice ființă determinată este în măsură să învingă haosul dezordinii prin prezentarea în fața lumii ca un fenomen ordonat numai în virtutea relațiilor pe care le instituie în sistemul său, constitutive pentru ontologia sa.

 

 

Note
1 Vito Mancuso, Etica per i giorni dificili, Garzanti, Milano 2022, p. 96
2 Ibid.p. 97
3 Giorgio Colli a fost cel care a realizat în Italia împreună cu Mazzino Montinari marea ediție critică a Operelor complete și a Epistolarului lui Friedrich Nietzsche, care a fost publicată în același timp în Germania, Franța și Italia (la Adephi).
4 Giorgio Colli, Dopo Nietzsche, Adelphi Edizioni, Milano 1974, p. 89, tr. ns.
5 Cfr. de exemplu Nietzsche, Cosi parlò Zarathustra, II, Despre insulele Fericite, cit. p. 100
6 Nietzsche F., Al di là del bene e del male, Newton, Roma 1977, nn. 2-3, cit., p. 14
7 Ivi, p.147
8 Nietzsche, Al di là del bene e del male,( Dincolo de bine și de rău), n. 259, cit., p. 1 77.
9 Tucidide, La guerra del Peloponneso, V, 89, ed. it îngrijită de Ezio Savino, Garzanti, 1992, p. 374.
10 Platon, Gorgias, 482 E, p. 894
11 Ivi, 483 B, p.894
12 Cf. P. Friedlander, Die platonische Schriften, vol. II, p. 230 și urm.
13 Cf. Alexandru Cizek, Notă introductivă la Gorgias, în Platon, Opere vol I, Ed. Șt. Și Encicl., Buc. 1973
14 Ivi, 492A, p. 901
15 Aristotel, Etica Nicomachea, I, 4,1096 A ed. it. îngrijită de Marcello Zanatta, Bur, Milano 1986, vol. I, p. 97