Parcul e verde: poate că primăvara totuși a venit, și-a revărsat culoarea peste plantele din București deși temperaturile sunt încă joase. Funcționarii se duc la muncă și o iau prin parc, să se bucure de un scurt moment de liniște. Este sâmbătă, înainte de Paște, deja mirosul sărbătorii îi învăluie. Astăzi vor scăpa de muncă mai devreme, se vor pregăti corespunzător apoi și, cu soția de braț, se vor îndrepta spre biserică. El va duce lumânările, ea cozonacul, ouăle și pasca la sfințit. Câteva ore de cifre și tabele, informații de pus în ordine pe ultima sută de metri, probabil mulți funcționari vor greși cu gândul la frăgezimea cozonacului sau a pulpelor bucătăresei, așa sunt sărbătorile, ne relaxează până la perversiune. Păsări ciripesc, câini vagabonzi taie calea trecătorilor, doamna Maria înaintează cu o navetă de flori în brațe, cele douăzeci de buchete cântăresc cât patruzeci în mâinile sale slăbite de bătrânețe.
Se așeză pe o bancă și puse florile la picioarele sale. Le așeză cu grijă, Haideți, spuse, nu mai stați așa, molatice, de parcă n-ați avea vlagă. Încurajarea creă mari divergențe între flori, fiind înțeleasă, așa cum se întâmplă mai mereu și în societatea umană, ca o critică. Margaretele colorate acuzau garoafele monotone, Nu la culoare se referă, răspundeau garoafele, ci la postură. Își schimbară deci poziția tulpinii, ajutate și de predilectul lor, soarele, spre care tindeau în mod natural și care tocmai răsărise. Trecură câțiva funcționari cu servietele de piele în mâini, câțiva bătrâni care se duceau la piață cu sacoșele goale de cârpă atârnând în mâna lor legănândă ca niște frunze de ramurile uscate toamna, tineri grăbindu-se spre metrou, câini grăbindu-se să-i prindă din urmă pe cei care se grăbeau spre metrou: nu avem ce face, unui câine sănătos i se pare suspectă orice mișcare. Dar niciunul nu se opri înaintea doamnei Maria, niciunul nu vru să cumpere o singură floare, ce să mai vorbim de un întreg buchet. Toți îi aruncau vânzătoarei neobișnuit plasate priviri ce ar putea fi clasificate în funcție de expresia feței: dezgust (de ce?), admirație (cum am spus, nu într-atât încât să stimuleze dorința de achiziționare), nepăsare (cea mai comună expresie, lua în considerare silueta doamnei Maria și o lăsa acolo, pe fundal, unde era așezată, fără niciun interes, opinie personală sau generală, încercare de a înțelege – ce cuvânt minunat, acesta din urmă! – cărei alt membru al societății noastre aglomerate, chinuite și ursuze aparținea acea siluetă), mânie (această expresie face doar enumerarea să pară mai bogată, nu trebuie să o luăm prea în serios întrucât aparținea unui câine trecând în viteză pe lângă bancă și care imediat se repezi spre tufele ce delimitau parcul iar apoi dispăru în mijlocul lor, complet înghițit, ca și cum nici nu ar fi fost – ceea ce, poate, în mare măsură, e adevărat, având noi de a face cu procese imaginare în poveștile în care personalizăm animalele și în special câinii, ca de exemplu acum, când îi atribuim acestuia, dispărut, o expresie).
Doamna Maria dădu să plece, ridicându-se anevoie de pe bancă. Se gândea să se așeze în stradă, unde ar fi fost mai vizibilă, parcul se pare că nu era, totuși, un mediu potrivit pentru afaceri. Se simți neînsemnată la ieșirea din parc, panouri enorme cu embleme ale magazinelor de îmbrăcăminte îmbrăcau complet una dintre clădirile din intersecție. Motoarele mașinilor plecând de la semafoare creau mare zarvă, bucureștenii alergau în toate părțile, încrucișându-se și trecând unii pe lângă alții ca într-un furnicar. Doamna Maria coborî scările spre stația de metrou și își alese un perete al holului ca spătar, apoi se așeză pe jos cu naveta în față. Așteptă. Florile se simțeau incomfortabil, întunericul le irita, se împingeau unele în altele pentru a fi mai aproape de ieșirea holului, de unde bătea lumina. Doamna Maria începu să le zâmbească trecătorilor, celor tineri mai ales, căci știa că, în dragostea lor nebună, adolescentină sau doar tânără, partea bărbătească încă mai considera un gest frumos să ofere flori părții femeiești. Să nu creadă cititorii că zâmbetul doamneii Maria era fals. Zâmbea, într-adevăr, din complezență și interes (poate că zâmbetul ar fi atras niște cumpărători, dacă în semiîntunericul holului care ducea spre metrou cineva ar fi reușit să-l observe), dar nu era acesta singurul motiv și nici cel principal. Când doamna Maria zâmbea, viața însăși trăgea de colțurile buzelor sale și îi aprindea ochii. Viața însăși era contemplativă și se hotăra să-și admire, ca un Dumnezeu plictisit, creația.
În corpul doamnei Maria viața sălășluise pentru multă vreme, așa că își putea permite pauze de contemplare și reflecție. Toate acele corpuri tropăind nevoie mare în ambele direcții, mâinile care țineau serviete sau sacoșe, umerii care se legănau în timpul mersului, un picior de femeie ce se termina cu un toc elegant, un braț de bărbat ieșind din mâneca unui sacou, îmbrățișat de un ceas argintiu, toate aceste ființe păreau a nu avea legătură una cu cealaltă în afara unui singur aspect ce se regăsea în fiecare dintre ele și care era motorul tuturor acțiunilor lor: viața. Viața din corpul doamnei Maria se reflecta în corpurile celorlalți locuitori ai Bucureștiului și se admira pe sine ca într-o radiografie. Principiul vital se regăsea în fiecare ființă umblătoare când, deodată, fără ca nimic să anunțe asta, niciun țipăt de femeie, niciun plânset de copil speriat, nici o încordare de bărbat pus în gardă și nici un lătrat de câine vagabond, deodată și fără de veste, spuneam, viața își încetă activitatea și renunță la îndatoririle zilnice, hotărâtă să alimenteze un singur corp: cel al doamnei Maria.
Totul se opri în loc. Nici un zgomot în București. Stane de piatră blocate înainte de efectuarea gestului următor. Doamna Maria se ridică înspăimântată. În fața ei un cuplu de tineri cu rucsace purtate pe un umăr rămăsese blocat în pasul următor. Puțin înclinați spre înainte, cu mâinile împreunate, el râzând, ea posomorâtă. Radiau de prospețime, pielea le era întinsă și albă, părul moale și elastic. Doamna Maria o luă spre ieșire. Urcă scările cu greutate, ajutându-se de balustradă. Trebuia să eschiveze persoanele blocate pe scări strecurându-se printre spațiile lăsate între ele. Atinse astfel din greșeală un domn cu mustață și chelie ce privea înainte încruntat. Își ceru scuze cu umilință. Observă că nimic nu se schimbase în constituția corpurilor umane, aceeași piele și aceeași carne le dădea formă. Deși păreau de piatră, corpurile erau la fel de moi și fragile cum fuseseră întotdeauna. Umpleau trotuarele, inanimate, orientate în toate direcțiile. Priviri se încrucișau, mâini atârnau, picioare dădeau să pășească. Pe străzi, automobilele erau aliniate ca pentru o expoziție. Niciun motor nu se auzea, nicio înjurătură, cauciucurile înfierbântate se opriseră în secunda în care viața părăsise corpurile șoferilor. Era roșu, dar doamna Maria traversă oricum, cu toate că o făcu în cea mai mare grabă, cu teama ca viața să nu-și reintre în atribuții la fel de brusc cum renunțase la ele, surprinzând-o în mijlocul străzii. Iată, de partea cealaltă, un câine vagabond blocat în încercarea de a face un ultim salt după o cursă jalonândă printre mașinile turbate: saltul care i-ar fi permis să aterizeze în siguranță pe trotuar. Dar viața, deloc impresionată de eroica faptă a patrupedului, deși își câștigase cu siguranță dreptul de a trăi, nu făcuse nicio excepție, părăsindu-i și lui corpul fără preaviz. Acum, doamna Maria nu putea decât să-i admire arcuirea spatelui, suspendat cum era la limita dintre stradă și trotuar.
Reintră în parcul de dimineață. Soarele încă lumina peste București, frigul era mai ușor de suportat pe stradă decât în întunecimea coridorului spre metrou unde doamnei Maria începuseră să-i dârdâie dinții. Se așeză pe o bancă, puse florile lângă ea și întinse mâinile, să simtă căldura soarelui încălzindu-i degetele. Pielea crăpată a doamnei Maria nu era acoperită de faimoasele mănuși de lână cu un singur deget pe care bucureștenii le purtau pe timpul iernii și din cauza cărora atâtea bilete și abonamente cădeau pe jos în mijloacele de transport. Dumneaei era femeie călită, cu pielea îngroșată de muncă și de greutățile vieții; în plus, nu se plânsese niciodată, nici de prea mult frig nici de căldură prea mare. Stând pe bancă, în mijlocul unei liniști absolute, pașii cuiva apropiindu-se se aud chiar și când personajele noastre suferă de auz prost. Adjectivul pare să ofenseze capacitatea de a auzi, care se simte jignită de fiecare dată, asigurăm cititorii că nu e așa, așa e doar cu expresiile fixe, cuvintele se leagă unele de altele pe nesimțite, dacă am spune același lucru altfel probabil că nu s-ar înțelege esențialul, adică faptul că doamna Maria nu aude foarte bine.
Dar acum auzi. Pași relaxați pe aleea de ciment a parcului. Care se îndreptau spre ea. Pentru că îi simțea din ce în ce mai aproape. Talpa unui pantof atingând pământul. Sunetul produs în această situație, sacadat și oficial, geometric și rece, aparține de obicei unei femei îmbrăcate elegant, cu trup zvelt, bucle și privire sigură. Nu și de această dată. Cine venea, îndreptându-se într-adevăr spre doamna Maria, sau cel puțin dând impresia că o va face, întrucât pășea pe aleea pe care se afla banca pe care se afla doamna Maria, era un tânăr aplecat asupra unui lucru pe care îl ținea în mâini, ca o lumânare de Înviere pe care o duci acasă protejând-o de vântul nopții. Când se apropie suficient încât doamna Maria să-l poată observa fără probleme, se observă că nota de zor ceva într-un caiet cu coperțile de carton îngust cât propria-i palmă. Avea ochelari cu lentile heliomate și părul negru prins într-o coadă la spate, deși tuns scurt împrejurul porțiunii centrale a scalpului (de la frunte la creștetul capului). Puțin aplecat de spate, înalt dar nu foarte, slab și cu pielea albă, ostentând mustăți înguste și un scurt barbișon cu centrul mai sărac în fire de păr decât capetele, tânărul pășea cu o cadență lentă, monotonă. Ajuns în fața doamnei Maria, se opri brusc și începu să o privească. Ea se simți stânjenită și nu ridică privirea, fixată asupra propriile sale mâini, împreunate în poală. Dar fiindcă tânărul continua să o fixeze și pentru că îi stătea în soare, doamna Maria, nemaiputându-l evita, deși inima îi începuse a-i bate cu putere și buzele a i se usca, își domoli frica de a fi jefuită sau batjocorită și întrebă pe tonul cel mai politicos și umil cu putință, Vreți și dumneavoastră un buchet? Sigur că da, răspunse tânărul la fel de politicos, Trei lei, Știți, spuse tânărul, îmi sunteți foarte dragă, îmi amintiți de bunica, pot să iau un loc lângă dumneavoastră, Sigur, și-așa n-aveam nimic de făcut. Tânărul se așeză, puse caietul în care nota în poală, își întinse un braț de-a lungul băncii. Ar trebui să faceți buchetele pe stradă, spuse, așa ați avea o ocupație, Ce să-i fac, maică, nu mi-a trecut prin cap, Câți ani aveți, întrebă tânărul, deși nu se cade să întrebi așa ceva o doamnă, însă se acceptă pentru cei înaintați în vârstă, afirmarea vârstei lor înaintate este pentru dânșii un motiv de orgoliu, o sfidare a vieții, cu V mare, acea viață care deodată își suspendă activitatea în București lăsând vii o singură femeie și un singur bărbat, Am optzeci și patru, răspunse doamna Maria, Mulți înainte, surâse tânărul, Și dumneata, Douăzeci și patru.
Stăteau pe bancă cu naveta de flori între ei, cu picioarele întinse, contemplând prima iarbă verde din an, tufele de tuia ce mărgineau parcul, norii și soarele, Totul bine, sănătoasă, se interesă tânărul, Sunt tun, răspunse doamna Maria înălțând ușor capul, Mă bucur să aud asta, spuse tânărul, și îi puse în față o bancnotă de cinci lei, Nu am rest să vă dau, spuse doamna Maria, Ei, lăsați așa, Nu se poate, mă duc să schimb aici, la covrigărie, Nu veți găsi pe nimeni în stare acum, viața a părăsit momentan Bucureștiul, Aha, deci nu mi se pare doar mie, se entuziasmă doamna Maria, Nu vi se pare deloc, suntem singurii oameni vii din București, M-am speriat atât de tare, credeam că-i lucrarea dracului, Ei bine, nu e chiar a dracului, e a mea, răspunse tânărul zâmbind. Ochii îi sclipeau și surâsul îi era sincer, Cum adică, întrebă doamna Maria, Dați-mi buchetul și vă spun.
Luă florile, îi întinse banii, le puse lângă el și se lăsă pe spate, de această dată cu ambele brațe întinse de-a lungul băncii. Mărul lui Adam, proeminent, i se profila sub bărbie făcându-i capul să pară atașat prost de un soclu mult prea strâmt, ca busturile scriitorilor din parcuri care, terminându-se brusc sub umeri, par a levita. Aveam nevoie de liniște pentru a mă putea concentra, spuse el după ce oftă lung, orașul ăsta e haotic, nici parcurile nu mai oferă acea oază de liniște la care fiecare se așteaptă atunci când intră, Nu acesta, dar poate cunoașteți Cișmigiu sau Herăstrău, Sigur că le cunosc, dar e mereu un bulevard acolo care întrerupe contemplarea, trece o motocicletă, un autobuz, claxoane și motoare, dăunăzi m-am dus să văd Arcul de Triumf dar nu m-am putut apropia, era înconjurat de mașini, a trebuit să mă opresc în mijlocul trecerii de pietoni pentru a-i face o fotografie, șoferii s-au enervat și au început să claxoneze, apoi sunt oameni peste tot, cu copii și câini și biciclete, o întreagă debandadă, pe când uitați acum, ce liniște, E o liniște neobișnuită, Aveți dreptate, și știți de ce, De ce, Pentru că nu cântă păsările, Nu m-am gândit la asta, Ar trebui, pentru că ascultați ce se întâmplă atunci când lăsăm păsările să zboare și să cânte. Tânărul pocni din degete, păsările începură deodată să ciripească. Într-adevăr, e o mare diferență, spuse doamna Maria, E mai bine acum, Este. Un stol de păsări trecea în zbor pe deasupra Bucureștiului, Ia priviți, arătă tânărul cu degetul spre zburătoarele în formație, întotdeauna mi-am dorit să zbor, spuse el, am fost fascinat de păsări și de modul în care ele se înalță deasupra lumii deplasându-se liber în orice direcție, nicio stradă nu le limitează mișcarea, niciun semafor, nicio regulă de trafic, pot pleca din orice punct și ateriza în oricare altul, Mie mi se pare că ați putea să și zburați dacă ați dori, spuse doamna Maria, dacă puteți opri Bucureștiul în loc și reporni doar pocnind din degete, de ce nu ați putea să…, Sunteți foarte perspicace, aș putea, într-adevăr, dar nu și în povestea asta, Care poveste, Cea pe care o trăiți, răspunse tânărul, aceasta de acum, discuția pe care o avem pe bancă, Nu înțeleg, Totul se petrece pentru că așa am vrut, am ales orașul, parcul și banca aceasta, v-am ales pe dumneavoastră și am hotărât să scriu, căci asta fac, spuse tânărul, sunt scriitorul, creatorul acestei povești, iar dumneavoastră personajul principal și, ca să mă întorc de unde am plecat, dacă aș vrea să zbor în secunda asta, aș putea-o face, ar fi de ajuns să o scriu aici în caiet, doar că acesta nu e genul acela de poveste.
Luați-vă florile și plecați vă rog, spuse doamna Maria încruntându-se, după un moment de tăcere în care păruse a asculta ecoul vorbelor tânărului, M-ați văzut femeie bătrână și v-ați gândit să vă bateți joc de mine, Această reacție, spuse el ridicând degetul arătător, o aveți pentru că eu am vrut să o aveți, Dacă mai continuați cu asta, am să plec, Nu sunteți primul personaj căruia încerc să mă prezint, așa că nu mă sperie amenințările dumneavoastră, Foarte bine, să știți că nici eu nu sunt speriată, singurul de care mă tem cu adevărat este Dumnezeu, Ați ajuns unde voiam, doamna Maria, De unde știți cum mă cheamă, De unde știu ce ați mâncat aseară la cină, Asta nici eu nu îmi mai amintesc, De ce oare, Pentru că memoria îmi mai joacă feste câteodată, Vă amintiți ce s-a întâmplat alaltăieri, luna trecută, anul trecut. Doamna Maria încercă din răsputeri să-și amintească, însă orice încercare era în van, Nu, spuse cu voce tremurândă, nu reușea să-și amintească nimic din zilele anterioare, orice încercare de a călători cu mintea în trecut era respinsă de un gol fără margini. Doar ultimele două zile se profilau în mintea ei ceva mai clar. Haideți să vă întreb încă un lucru pe care nu l-ați fi putut uita cu ușurință, continuă tânărul pe un ton jovial, Dumneavoastră ați fost căsătorită atâta vreme, e adevărat, Am fost, cum să nu, până când pe soțul meu, săracul, l-a luat Dumnezeu, Acum câtă vreme, Să tot fie vreo doi ani, Foarte bine, sunt exact doi ani, doamna Maria, dar spuneți-mi, cât timp ați fost căsătoriți, Ah, păi asta e simplu, se grăbi doamna Maria să îl contrazică, am fost căsătoriți multă vreme, cred, Zeci de ani, Nu sunt sigură, Ați făcut nuntă de argint, Nu îmi amintesc, Copii aveți, Ăăăă, poate, Cum îl chema pe soțul dumneavoastră, Ei, asta-i bună, să mă bată Cel de sus dacă-mi amintesc, dar oare de ce, doar a fost soțul meu, dumnezeu să-l ierte, am împărțit atâtea cu dânsul, Explicația e simplă, doamna Maria, iar vina nu e a dumneavoastră, și poate nici a mea. Regulile povestitorului sunt cât se poate de stricte, indiferent la ce persoană relatează este interzis ca el să interacționeze cu personajele sale. Poate să le comenteze acțiunile sau să se ascundă într-un personaj perfect integrat în ecuația întregului, însă niciodată să apară ca autor înaintea lor, să se coboare de niciunde, nostalgic, înconjurat de o lumină orbitoare, așa cum a făcut Dumnezeu, prin multiplele sale personificări, în Biblie. Iar dacă Biblia este cartea timpurilor trecute, înseamnă că cea a timpurilor actuale încă se scrie, ceea ce înseamnă că eu, scriitor în lumea pentru mine reală și unică, sunt de fapt personaj în lumea scriitorului ierarhic mai bine plasat decât mine, care mă cuprinde și îmi dictează gândurile și mișcările, îmi dă viață și mă lasă să mor, atunci când nu mai servesc scopului de fi personaj printre alte personaje în lumea pe care el o descrie. Eu sunt, așadar, un personaj-scriitor, cu propria responsabilitate și putere de a crea lumi în interiorul celor deja create de personajul-scriitor care mă scrie pe mine și care a vrut ca eu să rup regulile stricte ale scrierii și să mă revărs în propria poveste, să cad în propria-mi lume pentru a mă întâlni cu cel mai drag dintre personajele mele: dumneavoastră. Ceea ce trebuia să fie doar una dintre povestirile ce compun Cartea Lumii, despre, cu tot respectul, o bătrână care încearcă să vândă flori pentru a face față cheltuielilor prea mari la întreținere, s-a rupt la jumătate printr-un miracol, o astfel de schimbare de ton, de la real la fantastic, neașteptată și miraculoasă, în măsura în care suntem dispuși să considerăm un miracol liniștea din București, și trebuie să o facem, așa cum miracole erau considerate, în Biblie, fiecare dintre minunile dumnezeului-scriitor care, încălcând regulile scrierii, se revărsa în propria-i poveste, această schimbare, spuneam, a întrerupt pentru un scurt și prețios moment, acesta de acum, linia continuă a povestirii și a vieții dumneavoastră de personaj scris de către mine. M-am revelat dumneavoastră drept cine sunt, creatorul lumii în care încercați să vă vindeți florile cu umilință pentru a servi nobilului, înaltului, supremului scop al literaturii. Iar dacă există lucruri pe care nu vi le amintiți, se datorează faptului că nu au fost încă scrise și, de fapt, poate că nici nu vor fi așternute pe hârtie până la sfârșitul poveștii din moment ce, prin prezența lor aici, nu ar revela nimic semnificativ.
După ce termină de vorbit, tânărul își deschise caietul la prima pagină lăsându-l ușor în poala doamnei Maria. Mă iertați, începu ea, dar nu apucă să termine bine fraza că se și trezi cu ochelarii sub nas: ochelarii săi de citire. Îi luă fără să se mai mire (cum de ajunseră ochelarii ei în mâna tânărului scriitor?), și-i puse deasupra nasului și citi primele rânduri. Literele fuseseră scrise cu cerneală verde, grafia nu era excepțională însă nu crea probleme de inteligibilitate. Când doamna Maria citi, un fior lung îi străbătu șira spinării strigând din toți rărunchii, E înfricoșător! Și chiar dacă nu ne putem imagina cu exactitate cum arată rărunchii unui fior, fie el lung sau scurt, cu siguranță vom putea trece foarte ușor peste lipsa de precizie a expresiei atunci când vom afla și noi ce anume scria în caiet. Așadar pe prima pagină, cu alineat, stătea scris: Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la curent electric. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, că eu știi că nu văd bine de-aproape. Doamna Maria se cutremură, fiorul o luase de mult la sănătoasa lăsând loc unei întregi hoarde de frisoane. Doamna Maria răsfoi caietul, ajunse la punctul în care scria: Doamna Maria răsfoi caietul, ajunse la punctul în care scria… Iar când răsfoirea ajunse la sfârșit, pe ultima pagină, scris cu aceeași grafie și aceeași cerneală verde, doamna Maria putu să citească finalul poveștii. Al acestei povești. Închise ochii și gura, deschisă din pricina uimirii. Inspiră adânc aerul rece al primăverii.
Tânărul se făcuse nevăzut înainte ca doamna Maria să tresară. De data aceasta cauza nu fusese lectura, ci o bubuitură în stradă, un țipăt, două țipete, o frână zgomotoasă, încă una, apoi câteva înjurături suficient de grosolane pentru a nu fi reproduse aici. Se produsese un accident, iar faptul, oricât de lipsită de altruism ar putea părea preocuparea doamnei Maria, în special șoferilor care nu sunt obișnuiți să fugă de la locul ciocnirii, atrage poliția. Se ridică de pe bancă îndreptându-se de spate. Accidentul se petrecuse între Independenței și Unirii, așa că o luă repede pe Brătianu și o ținu drept până când se simți suficient de departe de pericol pentru a coti la stânga, pe Lipscani. De acolo, merse până la Cărturești așezându-se înaintea Teatrului. Îi folosi coloanele drept spătar pentru a-și odihni oasele, intrarea era ceva mai înaltă decât nivelul pavajului, așa că își întinse picioarele în stradă.
Era deja amiază și sunetul furculițelor, al cuțitelor și al paharelor ciocnite, purtat de vânt, ajungea la urechile doamnei Maria. Se mânca și se bea bine în Centrul Vechi, pentru cine își permitea. Cu tot frigul iernii care încă nu voia să renunțe la proprietate, turiști și localnici deopotrivă luau masa așezați afară. Soarele, deși cu dinți, continua să lumineze orașul spre încântarea margaretelor și a garoafelor. Doamna Maria se găsea de-a lungul celei mai potrivite străzi pentru negoț din București. Lipscanii fuseseră negustori care vindeau marfă din Leipzig, iar dacă florile vândute acum nu aveau o proviență atât de îndepărtată, asta nu ar fi putut în niciun caz să-i știrbească doamnei Maria din dreptul de a se afla acolo. Scopul scuză mijloacele, iar dacă scopul e acela de a vinde, asta se poate face doar pe Lipscani. O întreagă rețea de vânzători popula strada, atât de deasă încât de puține ori se întâmpla să întâlnești o persoană care să nu te întrebe dacă vrei să cumperi ceva de la ea. Țigănci cu poșete sclipitoare așteptau la colțul vreunei clădiri ieșindu-ți înainte ca invocate imediat ce îți auzeau pașii, Țigarete la bucată, strigau în urma ta, Nu fumezi, hai, fi-ți-ar gâtleju-al dracului! Treceai pe lângă tipi cu țigările în colțul gurii, tatuați, cu geci de motociclist și plete, Praf pentru nas, băiatu’, șușoteau ei, praf pentru ochi, gagica, prima priză-i gratis. Un copil s-a oprit înaintea negustorului și i-a spus răspicat că praful poluează Bucureștiul, era un copil perspicace, premiant la școală, Marș mă de-aici, i s-a răspuns, să nu poluez eu Bucureștiul cu oasele tale. Copilul a luat-o la fugă înspăimântat, s-a împiedicat, a căzut rău cu fața de pământ, s-a zgâriat la o mână, a început să plângă. S-au strâns în jurul său câteva persoane să-l ajute să se ridice, una dintre ele dintre ele i-a șoptit, Doi lei un plasture, șefu’, spirtul e gratis, o alta i-a aranjat hainele și, fiind în posesia unui fin simț de observație, Vi s-au rupt pantalonii, i-a spus, dar aveți noroc, am în rucsac chiar talia dumneavoastră, cu zece, doișpe lei vă luați o pereche de firmă, croi englezesc, material de calitate… Copilul a luat-o din nou la fugă.
Dar doamna Maria e răbdătoare, nu face parte din acel grup de vânzători care se țin scai de trecători. În plus, e cât se poate de corectă, nu negociază prețul pe loc în funcție de estimarea posibilităților materiale ale cumpărătorului. Să o privim în timp ce se scuză, Nu am rest, îi spuse domnișoarei din fața ei care tocmai ieșise din librărie, Cât e buchetul, Cât să fie, maică, trei lei. Dacă n-aveți rest, atunci mai luați un leu și dați-mi două, spuse fata zâmbind larg. Banii ăștia și cu cei ai scriitorului fac deja unsprezece lei, douăzeci de buchete ori trei lei fiecare ar trebui să îi aducă un câștig generos, aproape întreaga factură la lumină. Doamna Maria o salută pe cumpărătoare și îi mulțumește, bagă banii în buzunarul șorțului și continuă să aștepte. Curând, o doamnă pe bicicletă se oprește lângă dânsa. Are părul ondulat, blond, ochii verzi și o rochie la fel, strânsă cu un cordon alb, rochia e verde satin, sandalele cu talpă de plută sunt albe, se asortează doamna de pe bicicletă, rochia cu ochii, cordonul cu pantofii, coșul din față al bicicletei e decorat cu flori de plastic, Dați-mi și mie trei buchete, spune ea, vocea îi e blândă și împăciutoare. Doamna Maria îi întinde florile, doamna îi întinde banii, sunt zece lei și doamna Maria își amintește că are rest de la ultimul cumpărător, scoate leul, Iorga cu barba lui deasă, verde, e în ton cu rochia doamnei, doar în ton, nu și în nuanță. Lăsați așa, spuse doamna de pe bicicletă, care pentru un moment se dăduse jos pentru a întreprinde schimbul. Doamna Maria bagă leul înapoi, Iorga e iarăși ținut în întuneric, nu îi place acolo, în compania lui Enescu care scrijelește vioara în continuu și a lui Grigorescu, care se holbează la el pentru că a decis să-l picteze. I s-a întâmplat câteodată să locuiască într-un portofel mai înstărit alături de Caragiale, ăla da om de cultură, intelectual până la sânge, dar și de viață, făcea glume pe seama lui Vlaicu, că e spân și tras la față ca țapul la ouă, mâncau bine împreună, câteodată îi mai vizita Blaga, care vorbea în dodii și era cam visător, însă deloc neglijabil, cugetările sale, deși mai greu de descifrat, erau cât se poate de adânci. Rar de tot, acestui Iorga nu i s-a întâmplat decât o singură dată, și asta pentru un moment destul de scurt, într-o casă de marcat a unui schimb valutar, l-a întâlnit pe marele poet național, s-au salutat dintr-o privire. Eminescu a venit mai aproape de el și a încercat să-i întindă mâna, Știți, domnule Iorga, eu vă respect foarte mult, însă când să-i mulțumească poetului strângându-i mâna întinsă, casiera a mutat leul peste grămada verde, reproșându-și neatenția. Eminescu a cam rămas cu buza umflată și s-a făcut că voia să plesnească o muscă, să nu creadă cei din jur că rămăsese cu mâna întinsă pentru că Iorga nu îl băgase în seamă. Cronicarul știe că în buzunarul doamnei Maria este cu neputință să sosească vreun Caragiale. Chiar și cu banii schimbați, maximul introdus în buzunar astăzi poate fi cel mult slăbănogul de Vlaicu, lucrând la vreun nou model de avion. Este plictisitor atunci când lucrează (și o face mereu, cu îndârjire), tot ce iese din gura lui sunt cuvinte ca elice și motor, alături de altele mai tehnice, Feder, Riegel, Rolle, Schperrad, pe care le pronunță într-o germană gâjâită, dacă Exupéry l-ar fi ales pe el drept pilotul prăbușit în deșert, probabil că nimeni nu ar mai fi citit astăzi povestea micului prinț.
Doamnei Maria i s-a făcut foame, se ridică și o ia spre o simingerie pe care a văzut-o când a venit. Dar țiganca cu țigările îi iese în cale, Ia dă, fă, și mie un buchet. Doamna Maria nu știe ce să facă, țiganca are voce amenințătoare și o privire încruntată, dă să plece mai departe dar femeia se ține după ea, o depășește și i se așează în față, îi bagă mâna în buzunarul șorțului și scoate banii la iveală, îi introduce înapoi în șorț după ce i l-a luat pe Grigorescu. Doamna Maria știe că n-are cum să se pună cu țiganca, e mai puternică decât ea și cunoaște locul, Taxă de protecție, îi zice dânsa, ce crezi, că poți veni pe Lipscani să vinzi când și cum vrea mușchiu’ lu’ matale? Am și eu copii care vând flori pe-acilea, continuă țiganca, locul ăsta e-al nostru, dar mă uit că ești femeie bătrână, ți-am luat mai puțin decât le iau la ăia tineri, acuma hai, roiu’ d-acilea și vezi ce faci!
Doamna Maria e răbdătoare, nu a trecut prin viață degeaba, știe să judece la rece înainte să acționeze. Împotriva țigăncii n-ar fi avut nicio șansă, niciun rost să se împotrivească, amândouă o știau foarte bine, de aceea au mers lucrurile astfel. Cu banii înjumătățiți, doamna Maria își promite că va fi mai atentă la locul de vânzare următor. Dacă va nimeri doar pe străzi monopolizate, s-ar putea să nu mai fie în stare să strângă banii pentru factură. Știe și că orice răufăcător i-ar ieși în cale ar putea să-i povestească baliverne despre zonele de vânzare și protecție, că ea nu s-ar putea apăra în orice caz, însă ar putea evita problemele dacă ar înțelege situația înainte de a-și alege locul de vânzare. Își ia covrigul și o sticlă de apă, se așează pe scările din fața simingeriei și mănâncă. Nu are nevoie de multă mâncare pentru a se sătura, în ultimii ani a învățat să rabde atât de mult încât abia își mai dă seama că i-e foame.
Sunt puțini trecătorii la ora asta, dimineața s-a dus și nu a fost deloc spornică, doamna Maria a vândut puțin și a mai și pierdut banii, speră ca după amiază și pe seară lumea să aibă o altă dispoziție. E aproape sărbătoare, de Paște oamenii ar trebui să fie mai generoși, spiritul religios creștin al acestor ocazii impune asta, doamna Maria se gândește să se poziționeze la poarta unei biserici astă seară. Brutarul iese să arunce niște apă murdară în canalul din apropiere. Dă cu ochii de doamna Maria și se încruntă, Bre, ia dă-i drumul de-aici, spune, ce vrei, să am probleme din cauza ta? Doamna Maria încearcă să-i explice că nu îi va face nicio problemă, va sta pe scări fără să spună nimic, Femeie, dă-i drumul de-aici ți-am zis, zice brutarul, și se înarmează cu o mătură. În fața unei atât de categorice poziții și a unei atât de periculoase arme, doamna Maria nu are ce să mai răspundă. Oricum matahala de brutar nici nu o ascultă, se vede că nu aude bine sau nu crede că o bătrână în condiția doamnei Maria poate vorbi, în același mod în care nimeni nu crede că florile sau personajele de pe bancnote o pot face. Brutarul se apropie amenințător de doamna Maria, toți cititorii îl urăsc, e unul dintre acei oameni zgârciți și haini care populează basmele din cele mai vechi timpuri, mai e și gras, ceea ce adaugă alte elemente negative de natură de această dată estetică la deja deloc plăcuta sa imagine. Ridică mătura deasupra capului, Stai dom’le locului că plec acuma, spune doamna Maria, lasă-mă să mă ridic! Își ia naveta cu florile și se îndepărtează câțiva pași, apoi se întoarce și îi strigă, Bată-te-ar Dumnezeu să te bată de om hain și fără inimă! Brutarul nu a auzit-o, mai bine așa, doamna Maria nu va mai lua niciodată covrigi de la el, și-așa erau prea uscați, apa prea rece, parcă abia scoasă de la frigider.
O ia pe Smârdan, apoi la dreapta pe Stavropoleos. Micuța biserică are porțile deschise, vizitatori silențioși pășesc încet, închid și dechid ușile de lemn cu băgare de seamă, să nu cumva să-i știrbească din concentrare lui Dumnezeu, cel Atoateveghetorul, mai ales în preajma unei sărbători atât de importante. Doamna Maria ocolește intrarea și o ia spre curtea interioară. Se așează sub colonada decorată cu măiestrie. În mijlocul curții interioare se află o masă de piatră înconjurată de scaune de lemn. Cruci și lespezi de piatră de diferite mărimi se reazămă de pereții porticului și de tânărul castan înverzit. Ghivece cu flori roșii împânzesc locul. Doamna Maria se așează pe scările care înalță strâmta galerie, pune florile înaintea ei și, din nou, așteaptă.
Așteaptă o oră, două, trei. Niciunul dintre drept-credincioșii ce își fac atât de multe cruci că au cu toții frunțile pline de sudoare nu îi adresează o vorbă. Trec pe lângă ea ca și cum nici nu ar vedea-o, pupă cu jind lespezile de piatră rezemate de perete, apoi ies pe partea cealaltă a galeriei cu expresii îndurerate, mai fac câteva cruci rapide de încheiere a rugăciunii și se duc. Soarele a dispărut de mult și piatra pe care stă doamna Maria e rece. Frigul o face să dârdâie. Închide ochii și își imaginează că e vară. Că vinde toate florile și că a strâns imediat banii de factură. Când îi deschide, un preot îmbrăcat într-o sutană neagră până la pământ stă în fața ei, flancat de doi polițiști. Cei trei au în comun un rânjet în care siguranța e amestecată cu zeflemisirea. Cum să vă spun eu, doamnă dragă, nu aveți voie să vindeți flori în incinta bisericii, spune preotul cuprinzând între degete o cruce de aur cu un lanț atât de gros, încât ar putea ține în loc prizonieri. Aveți autorizație?, completează unul dintre polițiști scoțând instinctiv un pix din buzunarul jachetei. Dar doamna Maria nu mai răspunde…