Problema panhelenismului religios

Iată o problemă care, în aparență, poate pune în încurcătură caracterul particular al religiei cetății greceşti, cît şi originea şi modalitatea apariției acesteia.
În realitate însă, sanctuarele construite la o depărtare mare de oraşele–stat importante tind să depăşească limitele unui cult poliad sau cantonal, pe de o parte, atît datorită reputației nepătate de care se bucură acestea cît şi distanței prin care sînt separate de interesele unei cetăți sau a alteia.
Este cazul celebru al sanctuarelor de la Delfi sau Olympia, care vor dobîndi o importanță panhelenică.
Delfi îşi datoreşte renumele şi influența mai ales datorită manticii practicate acolo, oracolele moştenite de Apollo de la Gea le face cunoscute oamenilor prin gura Pithonisei. Aceste oracole au ca formă de manifestare en-thousiasmul, adică ieşirea din sine a profetesei, căderea în transă, şi unirea ei spirituală cu Zeul, şi care, la origine, nu era însoțită de „teatrul isteric” care va face parte din recuzita acesteia mult mai tîrziu, după cum afirmă unele texte.
În fond, Apollo nu este un chiromant, sfaturile lui nu au o valență care priveşte „futurologia”, ci sînt pur şi simplu răspunsul la întrebări precise care indică calea înțeleaptă şi bună.
Credincioşii vin aici pentru a-şi lămuri chestiuni concrete, cum ar fi afacerile, căsătoriile, chestiuni legate de fertilitate, iar cetățile îşi trimit reprezentanții pentru chestiuni legate de politică, declanşarea războaielor, întemeierea de colonii.
În felul acesta Delfi, prin intermediul preoților săi, devine centrul de comandă şi control a întregii lumi greceşti.
O altă modalitate ce ține de practica şi influența religioasă asupra lumii greceşti o constituie, cum, de altfel, am mai amintit aici, marile concursuri celebrate în sanctuarele celor patru mari centre panhelenice: Delfi, Istmul, Nemeea şi Olympia.
Referindu-ne, din nou, la jocurile olimpice şi mergînd cu analiza mai în profunzime decît am făcut-o anterior, vom descoperi în aceste jocuri urme ale festivalurilor date în teatrele minoice, în cadrul cărora existau concursuri specifice luptei atletice şi în care îşi disputau supremația războinicii dorieni.
Aceste concursuri reprezentau, în fond, comemorările unor eroi, Pelops în cazul acesta, potrivit unei variante, sau Heracles, potrivit alteia, dar, în fond, regăsim aici urmele unor ceremonii agrare foarte primitive care priveau puterile Mamei Pămînt, cursele de cai făcînd-o să se cutremure în amintirea răpirii anuale a zeiței vegetației de către stăpînul infernului, învingătorul fiind asimilat „zeului lunii mai”, încununat cu ramuri de măslin şi tinere mlădițe.
Altfel, aceste concursuri erau un bun prilej de a desemna pe cel mai virtuos dintre eleni, subliniindu-se, în acest mod, valoarea, rasa şi patria lor comună.
Este figurată aici ideologia aristocratică tipic doriană care rezervă primul loc celui mai bun, fiind astfel o ideologie a individualității, integrată, totuşi, grupului social al genos-ului şi statului .
La polul opus, Misterele de la Eleusis şi cultul lui Dionysos lasă să se dezvolte speranțele individului pentru viața eternă. Ele sînt ceva mai mult decît nişte vechi ceremonii agrare, iar cultul lui Dionysos ceva mai mult decît nişte dansuri deşănțate ale satirilor sau menadelor, căci ele sînt de-a dreptul vehicule spre mîntuirea sufletească, alături de orfism, care a avut, în lumea arhaică, o influență majoră.
Nici măcar acest curent orfic nu dă lumii arhaice o stabilitate spirituală sau social – politică. Lumea greacă este fragmentată într-un uriaş mozaic de state mici, independente, foarte diferite prin gradul lor de evoluție socială, economică, politică şi spirituală. Lumea arhaică greacă este lumea cetății autarhice.
Cu toate acestea însă, se poate vorbi şi despre un operator al unității greceşti: cultura şi civilizația comună avînd ca fundament epopeile homerice din care se va dezvolta „religia oficială greacă”.
În această lume atît de zbuciumată, plină de fervoare şi dinamism creator, ultimul sfert al secolului al VI-lea î.Ch. va marca o rupere a unității spirituale a lumii arhaice. Lumitatea acestei lumi se va destrăma.
Ea va mai lumi încă puțină vreme, pentru ca apoi să dispară odată cu metafizica lui Platon, deşi ecouri ale sale vor subzista pînă în filosofia lui Aristotel. De aici încolo, lumea grecească, prin Alexandru Macedon, îşi va căpăta vocația sa universală.

Premisele apariției democrației şi clasicismului grec – Athena

Mergînd din nou în miezul lumii arhaice greceşti şi chiar mai adînc, vom arăta că Attica, locuită de ionieni încă de la începutul mileniului al II-lea î.Ch. s-a bucurat de o bunăstare extraordinară în epoca aheeană, după cum o dovedeşte importanța vestigiilor miceniene de pe Acropolă şi din proximitate.
Avînd o aşezare geografică propice defensivei, în spatele unei centuri de munți, Athena a fost ferită de invaziile doriene, oferind chiar adăpost unui important număr de ionieni nevoiți să părăsească Peloponesul.
Urmare a acestei infuzii de populație, Athena cunoaşte în epoca protogeometrismului şi a geometrismului, o dezvoltare accentuată devenind, astfel, zona cea mai dezvoltată a Greciei propriu – zise.
Faptul că nu a fost niciodată cucerită de dorieni lasă loc speculațiilor conform cărora, spre deosebire de Tesalia şi Pelopones, Athena a fost caracterizată întotdeauna de un sistem social mult mai lax.
Se pare că organizarea socială a Athenei nu face excepție de la cea a tuturor cetăților ioniene.
Există aici patru triburi cu nume enigmatice: geleonții, egicoreii, argadeii şi hopliții ale căror nume nu reflectă repartizarea teritoriului, ele fiind anterioare stabilirii ionienilor în Attica.
Nici pe departe nu putem să interpretăm aceste nume în funcție de îndeletniciri, ranguri sau semnificație intrinsecă a cuvintelor, etimologia fiind, în acest caz, un prieten fals. Este posibil să fie, totuşi, vorba de grupuri de oameni care practicau acelaşi cult deşi nici această ipoteză nu poate fi susținută cu oarecare îndreptățire.
Fiecare dintre aceste triburi va avea, ulterior, cîte un rege, însă nu este cunoscut faptul dacă regalitatea era în cazul celor patru triburi o instituție primitivă.
Tribul este împărțit în trei fratrii descendente ale unui strămoş comun, sufixul –idai sau –adai al numelor proprii sugerează, de altfel, originea lor comună .
Fratria, la rîndul ei, este împărțită în gene (clanuri) alcătuite din familii. Fiecare fratrie, spune Aristotel, avea 30 de gene care, la rîndul lor, aveau în componență treizeci de familii, ceea ce ar însemna că Athena primitivă ar fi avut 10800 de familii, ceea ce este absurd.
În fapt, se cunosc mai puțin de o sută de gene, ceea ce implică doar aprox. 3000 de familii, cifră ce poate părea verosimilă. Majoritatea poartă numele strămoşului comun, alții denumirea unor funcții sacre sau a unui loc. Cu toții se consideră homogalacți, adică hrăniți de acelaşi lapte.
Stăpînirea pămîntului este în asemenea măsură legată de clan, încît, pînă la reformele soloniene, dacă un bărbat rămînea fără urmaşi, nu-şi putea lăsa bunurile moştenire în afara genos-ului.
În domeniul dreptului penal principiul de bază îl constituie solidaritatea clanului, întregul genos fiind lezat de ofensa adusă unuia dintre membrii săi, de unde tot şirul de omoruri din răzbunare caracteristice perioadei.
Dar şi în cadrul acestor clanuri exista o ierarhie legată de avere şi care se va constitui într-o aristocrație eupatridă (cei cu un tată valoros), celelalte familii, care cultivau bucăți de pămînt mai restrînse şi erau mai puțin avute, constituindu-se în georgoi, adică țărani.
În afara acestei populații înrudite, homogalactice, exista o altă categorie neintegrată în vreun clan, alcătuită mai degrabă din imigranți decît din descendenții populațiilor prehelenice şi care se îndeletniceşte, în general, cu comerțul sau cu practicarea unor meserii. Aceştia sînt numiți demiurgoi, adică meseriaşi.
Cu toate că erau lipsiți de drepturile cetățeniei, nu sînt, totuşi, străini în totalitate de viața comunității. Aceştia se grupează în societăți de tip breaslă sau orgeoane, denumire ce se regăseşte şi în tăblițele miceniene, vădind astfel o formă de organizare socială existentă de foarte multă vreme. Ei vor încerca să se integreze fratriilor, deoarece clanurile îi repudiază cu vehemență.
Spre sfîrşitul secolului al VII-lea î.Ch., a existat, se pare, o lege (sau poate doar în epoca lui Solon?) care ordona fratriilor şi genelor să primească aceste orgeoane în sînul lor.

Organizarea statală a Athenei arhaice

Ca şi alte cetăți antice şi Athena este rezultatul unor synoicizări. Mitul a păstrat amintirea luptelor pe care le duceau regii micilor aşezări învecinate unii împotriva altora cu scopul de a-şi lărgi domeniul posesiunii şi a îngloba teritoriul celeilalte aşezări. Exemplul cel mai cunoscut, în cazul de față, este cel al luptelor date între Eumolpos din Eleusis şi Erehteu din Athena.
Tradiția acordă o importanță primordială lui Tezeu, care a impus întregului ținut o unitate care avea să rămînă neschimbată pentru totdeauna.
Cînd s-a petrecut acest fapt, este greu de spus cu precizie, totul fiind înfăşurat în mantia cețoasă a mitului, dar, ținînd cont că Athena apare în „Lista corăbiilor” ca fiind un oraş de sine stătător („frumosul oraş, poporul lui Erehteu cel cu inima largă”) există posibilitatea de a situa această synoicizare cel mai tîrziu în secolul XIII î.Ch.
Statutul Athenei ca organizare socială a fost şi a rămas mul timp acela de regat, la fel ca şi celelalte mici aşezări pe care aceasta le-a înglobat, cum erau Eleusis, Salamina sau Marathonul.
De altfel, Athenienii celebrau anual Synoicia, sărbătoarea care amintea actul de uniune al acestor foste regate independente.
Legat de statul monarhic inițial al statului athenian, amintirea păstrează cel puțin două dinastii, Erehteizii şi Medontizii, care cuprind atît eroii mitici cît şi posibile personaje istorice.
Ca şi în alte cazuri, şi la Athena aristocrația va înlătura regalitatea. Dacă ne-am lua după Aristotel atunci am spune că acest proces a fost unul lent, paşnic, organic. Regele, ales la început pe viață, va fi ales numai pentru zece ani, apoi pe un an, ca în cele din urmă, alegerea care se făcea numai din dinastiile Erehteizilor şi Medontizilor, să se facă, cu timpul, din toate familiile eupatride.
Ceea ce este însă sigur priveşte alegerile anuale ale celor trei magistrați: arhonții. Dintre aceştia, arhontele eponim (cel care dă numele său anului respectiv) este şeful executivului.
Regele păstrează atributele religioase ale basileului primitiv, asistat la rîndul său de patru filobasileis, şi are ca funcție judecarea pricinilor legate de religie.
Polemarhul, şeful cetății în caz de război, conduce armata şi judecă procesele referitoare la străini.
O altă formă de conducere o reprezintă consiliul foştilor arhonți, bule, care se va numi mai tîrziu consiliul Areopagului, pentru a-l diferenția de noul bule.
Acest consiliu, conform lui Aristotel , îşi asumă sectorul cel mai important din administrația oraşului, îi numeşte şi îi supraveghează pe magistrați care-i dau socoteală la expirarea mandatului.
Ecclesia, adunarea poporului, are în schimb puteri limitate pentru că deşi îi numeşte pe magistrați, aceştia sînt aleşi doar din clasa aristocratică.
Colacreții sau tamiai care la început sînt oficianți ai sacrificiilor religioase, devin, cu timpul, funcționari ai statului avînd drept atribuții strîngerea dărilor datorate statului.
În ce priveşte administrația locală, aceasta este constituită ca un sistem de naucrarii. Astfel, tribul este împărțit în patru naucrarii, fiecare dintre acestea avînd obligația de a construi şi a echipa o corabie. Conducătorii acestor naucrarii (căpitanii de corabie) formează colegiul pritanilor. Un alt rol esențial al acestor naucrarii este acela de a se erija în organ militar cu rol de înrolare.
Acesta a fost, în linii mari, sistemul statal al Athenei pînă la reformele lui Dracon şi Solon.

Reformele lui Dracon şi Solon

Sigur, o asemenea organizare socială va deschide larg poarta abuzurilor din partea aristocrației. Atmosfera care se creează este una deosebit de tensionată, nemulțumirile tuturor celorlalte clase sociale, de la țărani la meşteşugari, încep să răbufn­ească.
După tentativa lui Chilon de a instaura tirania la Athena, tenativă dejucată de arhontele Megacles din familia Alcmeonizilor, tensiunea creşte spre un punct maxim, moment în care lui Dracon i se încredințează misiunea de a scrie legile care, pînă atunci, aveau caracterul vag al tradiției şi oralității.
Deşi existau, cu siguranță, şi legi ce priveau dreptul civil, ceea ce s-a păstrat din scrierile legislative ale lui Dracon privesc în exclusivitate dreptul criminal.
De la el începînd, pricinile ce privesc omorurile se vor judeca în fața Areopagului în cadrul unui proces adevărat prezidat de rege sau în fața tribunalului Efeților, sustrăgînd astfel inculpatul „judecății” genelor care se rezuma la o simplă vendetta, statul asumîndu-şi, în acest fel, pentru prima oară, rolul de judecător suprem. În acest sens, tot pentru prima oară, se fac diferențierile între diferitele tipuri de omoruri.
Problema care va rămîne, în schimb, sursa tensiunilor sociale va fi problema reglementării proprietății.
În jurul anilor 594-593 î.Ch., statul atenian îl însărcinează pe Solon să pună ordine în această problemă ce ține de dreptul civil.
Este cunoscută, în acest sens, deşi incomplet, aşa-numita seisahteia sau „reducerea poverii”, reglementare profund revoluționară prin care Solon desființează măsura arestării pentru datorii şi trecerea individului liber la sclavie în contul acestora. În acelaşi timp, desființează şerbia şi bornele ipotecare.
Este pentru prima dată cînd în lumea greacă interesele generale ale statului trec înaintea celor particulare, marii proprietari fiind, astfel, deposedați de marile acumulări de pămînturi în detrimentul datornicilor, hecteomorii, cei ce lucrau pămîntul pentru o cotă ce privea a şasea parte a recoltei, dispar, redobîndindu-şi libertatea şi micile bucăți de pămînt pe care le aveau.
Alte măsuri ale lui Solon, mai puțin importante, dar care le aduce unele favoruri țăranilor sînt: primele pentru capturarea lupilor, permisiunea de săpare a puțurilor, extinderea plantațiilor de arbuşti şi interzicerea tăierii măslinilor.
Solicitudinea soloniană față de țărani duce la un nou echilibru în societatea atheniană, bazat pe solidaritatea acestor mici proprietari de pămînt care se va constitui într-o adevărată clasă de mijloc şi care va dăinui pînă spre mijlocul secolului al V-lea î.Ch.
Pe lîngă măsurile soloniene legate de situația țăranilor ies în evidență şi cele care privesc breasla meşteşugarilor şi pe cea a comercianților. În acest sens, reforma lui Solon fixează în mod definitiv unitățile de măsură: medimnul pentru cereale şi metretul pentru lichide.
Mai mult, Athena care nu avea monedă proprie şi se folosea de etalonul eginetic care o punea în dependență față de Egina sau Megara, bate propria monedă în argint, ataşîndu-se etalonului Eubeei, şi realizînd, în acest fel, o devalorizare a acestuia, fapt cu implicații pozitive în creşterea economică a cetății.
Sub aspect politic, reforma soloniană prevede o împărțire în patru clase sub titlu censitar. Astfel: pentacosiomedimnii sau cei ce au un venit mai mare de 500 de medimne sau metrete, cavalerii, cei cu un venit între 300 şi 500 de medimne, zeugiții, cei cu un venit între 200 şi 300, şi teții, sub 200. Această împărțire socială este potrivit împărțirii demnităților şi obligațiilor din acea vreme plină de echitate, dacă avem în vedere faptul că societatea era împărțită strict pe criteriul censului, mai precis a averii funciare.
Acest fapt se regăseşte şi în împărțirea funcțiilor politice: astfel, arhonții şi vistiernicii sînt aleşi doar din prima categorie, restul magistraților din primele trei categorii, iar din toate patru este constituită adunarea.
Primele două clase îşi fac serviciul militar la cavalerie, a treia la infanteria grea, hopliții, iar a patra la infanteria uşoară sau la marină.
Magistratura superioară este formată, în continuare, din arhonți care alcătuiesc un colegiu de nouă membri, incluzînd pe lîngă arhonte, rege şi polemarh şi 6 tesmoteți.
Noul consiliu al celor 400 creat de Solon, sau noua bule, însărcinat să pregătească întrunirile ecslesiei şi care se va substitui Areopagului, este adevărata creație legislativă originală a lui Solon, alături de Heliaia, sau tribunalul poporului, care, în timp, va deveni singura instanță, alături de vechile tribunale de sînge.
Reforma legislativă a lui Solon este cel mai bine surprinsă de propriile-i cuvinte: „Poporului i-am dat atîta putere cît îi trebuie, fără să suprim sau să adaog ceva la drepturile sale. Pentru cei care foloseau forța şi o impuneau datorită bogăției lor, şi pentru aceştia mi-am dat osteneala să nu fie constrînşi la nici o acțiune dezordonată” .

Note
1 Individul trebuie să reprezinte, în acest caz, tot ceea ce inseamnă arete, virtutea, şi prin aceasta dreptatea (Dike).
2 Cele trei fratrii celebrează sărbătoarea Apaturiilor, nume a cărui etimologie sugerează pe oamenii cu o origine paternă comună. În ziua a treia a sărbătorii, tații îşi prezintă fiii nou născuți în acel an. În urma votului colectiv aceştia sînt primiți în colectivitate, fapt care implică dreptul la succesiune şi cetățenie. Aceste fratrii venerează în comun pe cei doi zei protectori ai cetății: Athena Fratria şi Zeus Fratrios.
3 Homer, Iliada, 2, 546 şi urm.
4 Constituția Athenei, 3.
5 Aristotel, Constituția Athenei, 12.