Nelvia di Monte s-a născut la Pampaluna (Udine) în anul 1952 și locuiește în provincia Milano. A publicat volume de poezie scrise în dialectul zonei din care provine, Regiunea Friuli, dar și în limba italiană. A câștigat premii prestigioase. A colaborat la diferite reviste cu poezie și articole de critică literară. Face parte din Redacția revistei Periferie.
Poeziile alese pentru a fi traduse în limba română au fost inițial scrise în dialectul friulan.

 

 

 

Uitând fiecare furtună

 

 

Grăbește-te, înțelege repede esența lucrurilor,
hotărăște-te imediat pentru că timpul nu așteaptă…

însă îmi place să mă bucur de fiecare clipă
dacă este densă de viață și de realitate

când te pierzi pe neașteptate
observând umbra pe care un nor
o imprimă pe pământ, înhață trupurile
urmărindu-le în hoinăreala lor

sau când o adiere de ploaie întrerupe
gândurile, înainte puțin confuze
și apoi libere să o ia de la capăt

Aș vrea să povestesc chiar despre ape dar nu și
despre adâncime: despre a lor liniște vrăjită
care sosește fără să îți dai seama

uitând fiecare furtună străbătută
musoni care amestecă delta cu marea
furtuni care erup talazuri
de teamă vagabondând înăuntrul oceanelor

Despre ape care se întorc în tăcere
fără să te îngreuneze cu frigul ploii
care zgârie geamurile unor zile
ca pahare întoarse cu susul în jos: stări ale trăitului
știute și uitate… Apă proaspătă
după o plimbare în vremea verii, nimic
nu o poate opri în afara setei

precum timpul, se încheagă și se topește – se poate
norul opri? Ape care coboară
de-a lungul pietrelor și a potecilor de pământ
sau din robinetele caselor în timp ce
ne spălăm fața, mâinile făcute căuș,
în care alunecă sorbituri de cer: aproape sau
departe pielea lumii este la fel

 

 

 

Cuvinte scrijelite

 

 

Atât de departe, ce fel de povești tocmai
ne depănăm într-o limbă atât de ciudată
aici, înăuntru la Ocean’s Club la Giava?
Mă odihnesc puțin în timp ce încarcă
cala navei mele, pietre și lemn
sub tălpi, în sfârșit! Ascultă-i bine
pe cei care vorbesc în jur… în mijlocul
dialectelor întunecate și a unei engleze corcite
bună doar cât să supraviețuiești în orice ținut
și în cele patru zări, mă simt străin – față de mine înainte
decât față de ceilalți: atunci ce este identitatea?

E farmecul ajungerii acasă, nu
acela pe care îl simți când ești
pe prag ci întoarcerea care te urmărește

de-a lungul tuturor mărilor străbătute,
meleaguri văzute din depărtare, cu granițele lor
atârnate în afara griului apelor și a cerului
sau țărmuri așa de aproape încât privirea
se duce împreună cu bărbații colorați ce se mișcă
sau cu fumul deasupra țiglelor și a acoperămintelor

mirosuri dense de vizuini, cald și aburi,
de mângâieri sub cearșafuri asudate:
ți se pare că le simți până în jurul navei,
amestecate cu aerul ars al motoarelor

 

 

Popas

 

 

astfel rezolva viața, Doamna

o sesizez din felul în care așază
paharul pe tejghea, povara fiecărei toane:
își ține ulcica țeapănă în pumn
— de parcă ar avea de băut un bolovan fierbinte –
sau pe palmă ca să încălzească o zi
care scârțâie incrustată deja de la prima oră

mă odihnesc după-amiază – rare trenurile
și călătorii – înspre seară iarăși
în spatele tejghelei: dacă osteneala încetinește
lumea, rămâne timpul de pălăvrăgeală
și dacă cineva sosește fără să plece, pe seară,
poate o scurtă aruncătură de ochi să
se întoarcă înainte ca eu să închid ușa și lumina

dor? nu, mă simt bine aici: toți se mișcă,
aleargă, se împiedică în soarta
altuia, se încâlcesc crezând că sunt
în jocul însăilării vieții… eu stau nemișcată
cândva va veni chiar el să izbească
moaca înăuntru, zăpăcindu-se, poate

o omisiune, o blândă ațipire
și este atât de ușor să se greșească stația

 

 

 

Fără grabă

 

 

Pe când eram fetiță, îmi plăcea să privesc cerul,
chiar și acum, dar nu reușesc să preschimb
un nor într-un elefant sau o balenă:

câștiga animalul mai mare. Un joc
pe care, dacă-l povestești, nepoții râd
ca de o amintire excentrică – capul,
aplecat pe display și ipad, își ridică
când și când ochii în sus, orizontul este
prea departe față de puținii lor ani –

Cal în galop, dragon care scuipă foc…
dispăruți. Există doar nori în straturi,
cumulonimbus, nori ca niște fulgi și nu știu niciodată
dacă vor trece fără ploaie, fără vijelie.

Observ, nimic… și totuși astăzi norii
sunt mulți și vântul îi destramă și-i reface,
îi împinge înspre un alt colț al lumii.

Uită-te mai bine, fără grabă și fără întrebări,
niciun gând sau ranchiună: de-un suflet
liniștit e nevoie ca să se creeze o viață
care – încet-încet – se alcătuiește, se modifică și dispare.

 

 

Traducerea din limba italiană de Claudia Albu-Gelli

 

 

Selecție texte și prezentare: Serena Piccoli